Uneori

Standard

Pisica din spatele casei noastre pândește pașii cățelului din curtea de lângă. E atât de atentă că nu mă observă, deși mă uit la ea de minute bune.

Un greier uriaș sare pe încheietura mâinii mele în timp ce citesc. Las cartea jos, mă uit la el, el se uită la mine, nu zicem niciunul nimic. Scot telefonul și îi fac o poză. Nu ca să o arăt cuiva, ci ca să mă asigur că nu visez. After all, abia ce a locuit pe degetul meu mare un melc mai mic ca unghia mea. Poza există, deci nu visam. Sare mai departe.

Îmi place cum se aud florile plantei care aproape a mâncat cu totul casa în care locuim, atunci când cad. Nu știu de ce cad. N-am mai văzut flori să cadă, așa în plină vară, fără să fie uscate sau măcar supărate. Cad pur si simplu, de grele ce sunt, parcă sunt sufocate de atâta vară și bine.

Taică-miu vine din 2 în 2 zile să ne spună mie și Sarei că suntem prea leneșe și să ne facă program. Îi răspundem amândouă că da, suntem leneșe, și că nu ne place niciun program. Cred că se întreabă oare cât putem sta așa, întinse pe un șezlong, citind și ascultând flori care cad. Eons. Eons întregi i-aș răspunde, dacă aș vrea, dar nu vreau.

Lunei (cățelușa salvată de Andrei) îi place melodia pe care o învăț acum. Vine lângă mine și mă privește cu ochi mari care îmi cer să repet o dată și încă o dată. N-o știu încă bine, prostuțo, îi spun, ai și tu răbdare să o cânt bine înainte să îți placă. Dar nu pare să îi pese, mă ascultă neclintită în continuare.

Ne întoarcem de la bucata de râu unde putem să înotăm prin apă, până acasă. Ne ia mai mult de o oră vs. 20 de minute cât ne-ar lua pe drumul (încă) nepietruit. Nu e din Universul ăsta drumul ăla, pur și simplu nu e. E o gaură verde și albastră amestecată care stă aici, pe colțul ăsta dintre dealuri, nevăzută și neștiută de nimeni. Poate că noaptea dispare și se transformă în pietroie și praf. Există doar atunci când pășește Sara prin apa ei.

Un motan vine de trei ani de zile pe zidul din spatele grătarului. Eu am zis că are față de Fritz. Sara a zis că e cel mai prost nume de pisoi pe care l-a auzit vreodată, nici Mustață nu putea fi mai rău de atât. Bine, am spus și l-am strigat NonFritz de atunci. NonFritz vine în fiecare seară să ne salute iar noi îl recompensăm întotdeauna cu o bucată de pește. Când niciunul din cei 5 câini care sălășluiesc pe la noi prin curte nu e acasă, NonFritz se urcă pe șezlongul unde citește Sara și toarce atât de tare că aproape nu mai aud florile care cad. Mai e și familia de broscuțe care are ceva mai multă vechime decât NonFritz. Cu toate că ne cunoaștem de atâta timp, rămân la fel de timide.

Când eram mică știam să stau. Apoi, când m-am făcut mare, m-am uitat la oamenii din jurul meu și mi s-a părut musai să fac tot timpul ceva. Asta făceau oamenii mari. Erau ocupați, nu stăteau și am început să nu mai stau nici eu. Acum stau iar. S-au întâmplat multe de care am mai scris, și acum stau cât de mult pot, atunci când am chef să stau. Și Sara știe să stea și sper să nu se transforme niciodată în unul din oamenii ăia care nu pot să stea neclintiți pentru nimic în lume. Starea de a sta.

Ne întorceam din drumeția pe munte și Sara era leșinată de oboseală. Dar ne-am întâlnit cu o țestoasă, care nu și-a retras capul când m-am apropiat de ea și am întrebat-o ce face. Sara a început să o mângâie pe carapace.

Crezi că îi place mami? Să o mângâi?

Așa cred mami, cred că tuturor ființelor vii le place să fie mângâiate.

Și ție îți place mami?

Mmm. Uneori.

Și mie la fel. Tot uneori.

IMG_9829

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s