Arhive zilnice: 10 iulie 2019

Perspective

Standard

Am vrut să scriu de mai multe lucruri dar sunt tare leneșă vara şi ca de obicei, ca în fiecare vară, scriu puţin. Nu e bine, că lucrurile pe care nu le scriu se învârt acolo în continuare. Scrisul e reţeta perfectă pentru a scăpa de lucrurile care îţi înoată prin cap.

Unul din lucrurile care m-a făcut tot timpul să îmi înclin capul spre dreapta sunt perspectivele. Felul în care doi oameni care participă la aceeași ședință aud lucruri complet diferite (mi s-a întâmplat recent, cu o persoană pe care nu o bănuiesc de neuroni în minus şi deci ştiu că e doar o chestie de perspectivă), cărţile care mie îmi spun una şi ţie alta, deşi citim aceaşi carte, literele care îţi rămân ţie sunt altele decât literele care îmi rămân mie : ) dar nu numai asta, totul e o chestie de perspectivă, înălțimea muntelui, adâncimea mării, culoarea ta albastră faţă de culoarea mea albastră, felul cum mă doar pe mine atunci când cad cu bicileta şi felul în care o doare pe Sara atunci când cade cu bicicleta.

Dar nu voiam să fiu aşa de lulă zăludă azi, voiam de fapt să scriu ceva drăguţ. E o aplicaţie care se numeşte Be my eyes şi care permite oamenilor nevăzători să se înscrie şi şă sune o altă persoană (care vede) şi să ceară ajutor. U should try it.

M-am înscris săptămâna trecută şi ieri, când eram la buro, m-a sunat un nene. Am lăsat totul baltă şi am fugit pe hol. L-am ajutat să citească o etichetă.

Teoretic, ce am făcut eu e o faptă bună sau ceva de genul ăsta, adică l-am ajutat pe om. Dar mi s-a părut perspectiva greşită. De fapt el m-a ajutat pe mine, pentru că ziua mea de ieri a fost toată mai frumoasă pentru că am putut să îl ajut.

Apoi, duminică, când veneam spre casă vântul i-a zburat pălăria doamnei din faţa mea iar eu, care de obicei nu-s în stare nici să merg drept fără să mă împiedic am făcut un flic flac şi i-am prins-o. Era aşa de surprinsă şi zâmbea aşa tare când i-am dat-o înapoi că iar, ziua mea a fost mai frumoasă, mult mai frumoasă decât orice mulțumire de pălărie recuperată.

Şi mă gândeam la asta, la micile chestii pe care le putem face, fie ele random acts of kindness (atât de promovate pe FB, nu că m-aş supăra, foarte bine că sunt, îmi place kindness) dar nu neapărat, chestii mici care stau în puterea noastră şi care afectează atât de puternic viaţa altor oameni, schimbând-o puţin de pe traiectoria prestabilită. Si nu doar viata lor, dar şi a noastră e schimbată.

Sigur că ar fi bine ca toată lumea să facă chestii mici mici, să zâmbească mai des, să asculte mai des, să răspundă mai des la salut sau să spună mulţumesc, să deschidă uşa şi toate cele.

Dar nu cred că e neapărat pentru alţii, sau pentru ceva impersonal ca lumea (deşi sigur, lumea ar fi un loc mai bun dacă toată lumea ar fi doar puuuţin mai drăguţă) ci, la modul egoist, pentru noi. Cred că ne simţim tare tare bine atunci când facem bine.

Mdaaaa, e cam în cerc articolul ăsta. E ok totuşi, eu mi l-am scos din cap o dată pus pe ecran iar voi o să fiţi amabili cu mine şi n-o să mă certaţi că l-am scris şi deci o să aveţi o zi mai drăguţă pentru că aţi făcut o faptă bună.

Şi azi zâmbim unui nesuferit, spunem mulţumesc mai des decât ar trebui, răspundem (la salut) chiar dacă ne vine să pocmim persoana cu pricina, prindem pălării şi deschidem uşi (sau ferestre? :P). nu? 🙂

IMG_9738

Reclame