Arhivele lunare: iulie 2019

Data

Standard

Voiam să scriu ceva drăguț dar m-a pus naiba să mă uit la documentarul despre Cambridge Analytica. Am urmărit și live toată distracția (până și eu, care-s out of the news bubble).

Și vreau să scriu hm ca să-mi fac ordine în cap.

E folosirea datelor în scopul influențării alegerilor greșită?

Irelevant. Multe lucruri îs greșite pe lume din punctul meu de vedere (nu neapărat și al altora) și tot se înâmplă fără să fie subiect legislativ sau de TV (don’t get me started on that one).

E ilegal? Debatable. Nici noul GDPR nu mi se pare că face mare brânză, a creat doar o isterie de întrebări la care toată lumea răspunde prompt cu da că vrea să vadă mai repede perechea de pantofi sau să citească despre al patrulea copil al lui Kate Middleton sau cum o cheamă.

Ar trebui să ne preocupe folosirea datelor noastre?

Îs destul de împăcată să zic că da. În măsura în care ar trebui să ne preocupe nu doar folosirea datelor noastre, ci orice ne influențează deciziile fără ca noi să fim conștienți de asta.

Și aici băi tăticu e o listă cât casa, jdemii de bias-uri, vremea, numărul de ore dormite azi-noapte, prietenii din copilărie și sala la care mergem să facem sport. Serios. All of the above. Nu le-am născocit.

Putem să controlăm ceea ce ne influențează fără să știm (inclsuiv datele)?

Hm.

That would be the question. Nu știu dacă putem să o facem. Prooobabil că nu.

Dar cred că putem să încercăm constant și uneori, parţial, s-ar putea să și reușim.

Acum mmm vreo 2 ani? Eram într-o excursie de câteva zile cu colega mea de bancă și băiețelul ei (de care îmi place, unul dintre puținii puști care chiar îmi place, v-am mai zis că nu-mi plac copiii, nici nu îi urăsc, doar îs ca tot restul de humanși, 99% meh, 0.000009% pot să trăiesc cu tine lângă mine fără să vreau să te ucid și 0.000001% I likeee youuu, brace yourself, you’re stuck with me for life). Care puști era convins, pentru că se uitase la filmulețe pe youtube, că fantomele sunt adevărate, că nu există nicio explicație logică pentru unele din chestiile pe care le văzuse pe internet. Și mmm știu cum e să crezi ceva. Așa că nu m-am apucat să-l contrazic. Colega mea de bancă îmi zicea că începuse să îi fie frică noaptea prin casă (și asta pot să înțeleg, și mie îmi era uneori când eram la vârsta lui, chiar și fără să mă uit la chestii înfricoșătoare). L-am întrebat doar dacă știe că îs filme pe youtube și care explică toate chestiile astea și dacă s-a uitat la vreunul. Nu-mi amintesc exact răspunsul, dar sigur nu se uitase la astea din urmă. Apoi, peste 2 zile, în timp ce conduceam, i-am auzit vocea în spatele meu (din scaunul de mașină, trăiască siguranța) cum că s-a uitat și la filmulețe care explicau toate chestiile pe care le văzuse, s-a gândit la amândouă și s-a hotărât că nu mai crede în fantome.

Iar eu, ca o tută siropoasă ce sunt, am simțit că mi se umezesc ochii (și actually mi se și acum când îmi aduc aminte) și i-am zis că cred că tocmai a descoperit una din cele mai șmechere chestii din Univers, una pe care nici mulți oameni mari nu o știu: să asculte și părerea contrară celei pe care o cred.

Am încercat apoi același lucru și cu un amețit drag mie (văr-miu, mai precis, că doar știe) și cu el nu am reușit. Susținea vehement o tabără, fără să fi citit singur măcar o pagină din problemă (doar multe despre, ale aceleiaşi tabere) și îndepărtând opinia contrară rapid și hotărât. M-am ofticat. Pentru că văr-miu e un om tare bun (mă rog, și măgar și nesuferit, dar om bun și ăștia-s rari ca dracu) și pe deasupra mai e și deștept (genele, doh :P).

Mi se pare că în cele două de mai sus stă și răspunsul la întrebarea legată de date.

Sara are 8 ani. Nu are, evident, cont de FB, Twitter sau Instagram (mă rog, de fapt nu știu dacă evident, înțeleg că alții au. Ea nu are). Deocamdată. Cu siguranță va avea. Va da like-uri, share-uri, va vorbi cu prietena ei cea mai bună despre culoarea șosetelor băiatului care îi place.

Nu cred că putem controla niciuna din astea (și mi se pare dar la asta chiar trebuie să mă mai gândesc, dar acum mi se pare far fetched să spui că datele sunt un drept fundamental). Un drept da. Fundamental? Mhrrr. Nu. Dar chiar trebuie să mă mai gândesc la asta.

Însă ce cred că poate să învețe Sara să controleze, ce putem noi să învățăm noi să controlăm, dacă ne dorim, e modalitatea în care primim informația de pe dreptunghiurile din fața noastră.

Mă duc la protest? Votez cu X? Sunt pentru asta sau pentru cealaltă? Dar noi. Noi noi. Sara Sara. Ce crede ea. Nu ce crede bula ei.

Da, foarte greu, dar nu imposibil. Cred că primul pas e să cauți, nu să asculți, să cauți întotdeauna opinia contrară celei pe care o ai și să încerci să o sprijini. Nu cred că soluția e evitatul. Nu am nimic împotrivă celor care ies de pe FB pencă vor să aibă o viață și căcaturile astea îs făcute să creeze dependență, da nu mi se pare ok să ieși de frică că ți se fură datele și nu mai știi de ce ai votat ce ai votat sau dacă te-ai dus în vacanță la Mamaia vs. nuș, munte din cauza că te-au spionat ăștia la ce ai dat like. Mi se pare ca și cum față în față cu inamicul, în loc să lupți, te întorci și o iei la fugă. Rămâi și lupți, ce dracu, te gândești de 2 ori la fiecare lucru pe care îl crezi să vezi dacă îl crezi doar că îl crede lumea și l-ai auzit în pauza de fumat sau chiar ești tu de acord cu el. Chestie pe care oricum cred că ar trebui să o facă dracului orice persoană cu pretenții de nuș, adult.

Apoi, un al doilea pas e să recunoști întotdeauna când greșești. Eu una am început de ceva ani (cred că nu o făceam înainte) și zic de multe ori: am greșit, ai dreptate. Nu știu de ce pare așa greu. O dată ce te apuci să o faci viața e mult mai ușoară. A nu se confunda cu a ceda din varii motive atunci când crezi că ai dreptate (acolo o să mor în bătălie :D).

Și al treilea pas e ca Sara să aibă o busolă mmmm futu-i, îmi vine să îi zic morală și urăsc cuvântul ăsta. Etică? Urâte cuvinte bleah. Dar înțelegeți voi. O busolă a binelui și răului ei (nu cele universal acceptate, doar ale ei). Iar despre asta chiar cred că pot să scriu încă 30j de articole pentru că nu știu rețeta fixă și nici cum să i-o dau ei sau ce să o sfătuiesc, știu doar că trebuie să o caute și că sper să o găsească.

Și cu astea trei cred că suntem cât de înarmați putem fi împotriva tuturor monștilor ce va să vie, fie ei date. recunoaștere facială de la mașinile goagăl sau registrul de acces cu ora la care am ajuns la birou 😛

Gata. Nus convinsă că era de scris pe blog, mbut I did și altceva drăguț n-am, iar partea bună e că acum pot să mă culc linștită, am scos drăcovenia măcar parțial din tărtăcuță. Mulțamesc :). Dau o bere.

PS. You can do the same. Îmi place să ascult. I really do.

img_5333

Cum tratăm dependența copiilor de jocuri pe calculator sau telefon

Standard

Hai că a sunat tare părințesc asta, nu? Chiar mă întreb dacă cineva o să găsească articolul ăsta la căutări pe sfântul goagăl. 😀 evil grin.

Și nici măcar nu mint. Chiar știu precis cum să rezolvăm oooorice potențială dependență de jocuri, pe telefon mai nou, că pe calculator mai rar.

Serios. I really really do.

Pentru că Sara, deși are acces la telefon oricând dorește (și da, și la jocurile aferente), fără nicio restricție clară legată de minute sau zile anume din săptămână (cum de altfel nu are nici la TV), nu este deloc dependentă de jocuri.

Dar deloc.

De ce?

Foarte simplu.

Pentru că e mă-sa. Recte je.

I know. I know. Dar cum, dar vai, dar se poate?

Da. Se poate. Sunt dependentă de jocuri pe calculator, always been, always will. La primul meu calculator (luat teribil de târziu față de restul familiilor, toate mai înstărite decât a mea – chiar nu m-a deranjat, mba dimpotrivă, sunt actually grateful că ai mei au fost săraci rău o mare parte din viața mea) jucam Diablo.

Duamne cât de mișto era Diablo. Tu erai un dud cu o sabie și omorai niște scheleți. Fuarte educativ. Mnot. Ca să înțelegeți cât de mult mi-a plăcut, în noaptea din spital, de după ce am născut-o pe Sara și stăteam cu rahatul ăla de cateter sau cum draci îi zice în spate și nu puteam să dorm, aveam laptopul la mine șiiiii? Ce am făcut? Am citit despre alăptat, părințeală, teoria multiversurilor sau alimentație sănătoasă? Noup. M-am jucat, da. O daaa, Diablo. O versiune ceva mai nouă, e adevărat, dar nu cea mai recentă (sunt nostalgică la jocuri și dependențe).

Age of Empires, Sims, Plants vs. Zombies, hmmm ce mai era? Oh da. Need for Speed și Mafia (Mafia?).

Nu m-am jucat niciodată nimic cum fac uamenii responsabili, 30 de minute pe zi. Niu. Mă jucam săptămâni întregi, până la epuizare completă.

M-am lăsat întotdeauna de ele atunci când mi se făcea lehamite. Și încă am dependențe pe care le ard la același nivel (din fericire ceva mai vag utile decat jocurile pe calculator: marea, muzica, cărțile, și în general, ideile crete :). Sunt dependentă de ele și toate astea de mai înainte nu au saturation point. Și de cola eram, dar m-am lăsat acum mmmm o lună și două zile).

Istoria recentă a dovedit însă că sunt perfect capabilă să revin la dependențe stupide gen jocuri cu nevertebrate (sau vertebrate dezagregate) și la etatea mea (destul de avansată, trebuie să recunoaștem).

So primul joc jucat de Sara, pe telefon, a fost Plants vs. Zombies. Da. Ăla de mă jucam și eu prin mmmm? Facultate?

I l-am ales je că ea a întrebat de jocuri (apparently toți plozii de la școală se jucau) și eu am zis dar desigur, hai să-ți arăt, și i-am arătat Plants vs. Zombies. De care, la fel de desigur, nu am vrut să mă joc inițial pentru că sunt o femeie bătrână cu treburi importante. Atâta că ăsta era Plants vs. Zombies 2 (la fel de complet mononeuronal ca 1 de altfel) și like like a trebuit să îmi bag nasul în el, la început pentru că mă ruga Sara să o trec de nuș ce nivel și long story short, fii-mea citea și eu încă împușcam morți umblători cu mazare.

Apoi o vreme nu a mai întrebat nimic de jocuri și eu am reușit să revin la cele lumești. Până vara asta când am ales o mare la care ajungeai după nește multe ore cu mașina. Și Sara nu poate să citească în mașină (adică poate, dar nu la cum conduce mă-sa), so tot eu am venit cu măreața idee: dar de ce nu îți instalezi un joc pe telefon? Idee la care a achiesat, desigur, am născut un copil cooperant.

Joc pe care l-am ales tot împreună, cu responsabilitatea părințească în deplină facultate, dar cum altfel cum altfel. Deci am ales un joc de inteligență (cu tot felul de provocări din astea pe nivele de dificultate, puzzle, adunări, yaddy yadyy yadda yadda).

So fii-mea s-a jucat la primele drăcii după care a început să îmi ceară ajutorul când deveneau prea grele. 3 zile mai târziu la 10 trecute cine se juca rahatul de joc pe telefon în patul de hotel la malul mării? Cine cine? Bineînțeles că nu Sara.

Tot copilul a zis, înțeleapt, că să las totuși naiba rahatul ăla de joc că vrea să doarmă că mâine vrea să înoate (pentru că așa cum am povestit taman ce învățase) și are nevoie de energie. Și eu am bufnit și i-am zis: Vezi, veziiii, veziii ce se întâmplă dacă mă lași să mă joc jocuri pe telefon?

Și Sara mi-a dat o îmbrățișare și m-a mângâiat blând pe cap. După care s-a întors cu fundul la mine, a stins lumina și a zis:

– Te iubesc mami. Ai grijă totuși să nu cazi din pat.

Deci vedeți? E perfect simplu să rezolvați dependența copiilor de jocuri. Vă jucați voi mai mult ca ei :D. Ei obervă în ce roboți teleghidați de taste vă transformați (vs. the other way around) și evită să ajungă ca voi pentru tot restul vieții. Nu se mai joacă nevăr evăr. Voi în schimb, well, nu pot să garantez 😛

PS. Pentru cei pentru care e nevoie să explic gluma copilului, făcea mișto de inteligența mea la vârsta aproape senectuții (adică dacă îs așa de tută că nu mă pot opri din jucat rahaturi pe telefon poate o să încep și să cad din pat ca un bebeluș). Yes. She is funny. Smart too. Și nedependentă de jocuri. Toate spre deosebire de mă-sa.

IMG_6358

2nd try

Standard

A zis Seminte ca e „prea happy playlistul” de miercuri. Nu se există prea happy, pliz, plus că Sarei îi place şi acum ştie fiecare melodie aleasă de mine şi fiecare aleasă de A (apparently it was important). Se distreză pe el, so e ok. Dar pentru cei care nu tolerează muzica happy de plozi, ăsta e CD-ul cu care a supravieţuit Sara în maşina mea ultimii 3 ani (as in e drăguţă şi ascultă muzica mea, dar când nu mai poate îl ascultăm pe ăsta). Cred că mai are niscaiva melodii pe el, dar tot ceva în genul ăsta.

 

 

A lovely playlist

Standard

Sara vrea muzichie cu cuvinte. A zis că muzica mea e acceptabilă (ceea ce e mai mult decât spuneam eu la vârsta ei despre muzica pe care o ascult acum), dar că vrea un CD cu muzică fericită.

Că se pare că a mea e de tăiat venele pe lung, cum mi s-a mai spus de altfel, repetat, de-a lungul anilor. Mie nu mi se pare. De tăiat venele pe lung. Mi se pare doar frumoasă.

Deci a trebuit să prestez un CD pentru maşină cu muzică fericită. Cap de afiş, desigur, Happy. Şi am purces la execuţie. Atâta că mi-am dat seama că ştiu ceva gen 7-9 melodii fericite, restul sunt doar frumoase, după cum spuneam :P. So i-am cerut ajutorul colegei mele A. care ascultă muzică fericită pe care eu o pot tolera (rarisim, vă zic). De fapt cred că toate sunt aşa, complet neserioase. Încă îmi plac lucrurile neserioase.

Deci, pentru că vară şi lene de taste, mai jos playlist-ul fericit al Sarei, poate merge şi în cutiuţele voastre. For the record, alea de vă plac îs alese de mine, ălea de nu, de A. 😛 (joking, mai probabil fix pe dos):

Perspective

Standard

Am vrut să scriu de mai multe lucruri dar sunt tare leneșă vara şi ca de obicei, ca în fiecare vară, scriu puţin. Nu e bine, că lucrurile pe care nu le scriu se învârt acolo în continuare. Scrisul e reţeta perfectă pentru a scăpa de lucrurile care îţi înoată prin cap.

Unul din lucrurile care m-a făcut tot timpul să îmi înclin capul spre dreapta sunt perspectivele. Felul în care doi oameni care participă la aceeași ședință aud lucruri complet diferite (mi s-a întâmplat recent, cu o persoană pe care nu o bănuiesc de neuroni în minus şi deci ştiu că e doar o chestie de perspectivă), cărţile care mie îmi spun una şi ţie alta, deşi citim aceaşi carte, literele care îţi rămân ţie sunt altele decât literele care îmi rămân mie : ) dar nu numai asta, totul e o chestie de perspectivă, înălțimea muntelui, adâncimea mării, culoarea ta albastră faţă de culoarea mea albastră, felul cum mă doar pe mine atunci când cad cu bicileta şi felul în care o doare pe Sara atunci când cade cu bicicleta.

Dar nu voiam să fiu aşa de lulă zăludă azi, voiam de fapt să scriu ceva drăguţ. E o aplicaţie care se numeşte Be my eyes şi care permite oamenilor nevăzători să se înscrie şi şă sune o altă persoană (care vede) şi să ceară ajutor. U should try it.

M-am înscris săptămâna trecută şi ieri, când eram la buro, m-a sunat un nene. Am lăsat totul baltă şi am fugit pe hol. L-am ajutat să citească o etichetă.

Teoretic, ce am făcut eu e o faptă bună sau ceva de genul ăsta, adică l-am ajutat pe om. Dar mi s-a părut perspectiva greşită. De fapt el m-a ajutat pe mine, pentru că ziua mea de ieri a fost toată mai frumoasă pentru că am putut să îl ajut.

Apoi, duminică, când veneam spre casă vântul i-a zburat pălăria doamnei din faţa mea iar eu, care de obicei nu-s în stare nici să merg drept fără să mă împiedic am făcut un flic flac şi i-am prins-o. Era aşa de surprinsă şi zâmbea aşa tare când i-am dat-o înapoi că iar, ziua mea a fost mai frumoasă, mult mai frumoasă decât orice mulțumire de pălărie recuperată.

Şi mă gândeam la asta, la micile chestii pe care le putem face, fie ele random acts of kindness (atât de promovate pe FB, nu că m-aş supăra, foarte bine că sunt, îmi place kindness) dar nu neapărat, chestii mici care stau în puterea noastră şi care afectează atât de puternic viaţa altor oameni, schimbând-o puţin de pe traiectoria prestabilită. Si nu doar viata lor, dar şi a noastră e schimbată.

Sigur că ar fi bine ca toată lumea să facă chestii mici mici, să zâmbească mai des, să asculte mai des, să răspundă mai des la salut sau să spună mulţumesc, să deschidă uşa şi toate cele.

Dar nu cred că e neapărat pentru alţii, sau pentru ceva impersonal ca lumea (deşi sigur, lumea ar fi un loc mai bun dacă toată lumea ar fi doar puuuţin mai drăguţă) ci, la modul egoist, pentru noi. Cred că ne simţim tare tare bine atunci când facem bine.

Mdaaaa, e cam în cerc articolul ăsta. E ok totuşi, eu mi l-am scos din cap o dată pus pe ecran iar voi o să fiţi amabili cu mine şi n-o să mă certaţi că l-am scris şi deci o să aveţi o zi mai drăguţă pentru că aţi făcut o faptă bună.

Şi azi zâmbim unui nesuferit, spunem mulţumesc mai des decât ar trebui, răspundem (la salut) chiar dacă ne vine să pocmim persoana cu pricina, prindem pălării şi deschidem uşi (sau ferestre? :P). nu? 🙂

IMG_9738

Pinetree

Standard

Prietenii mei au bicicletă. Andrei (văr-miu are biciclete. și trotinetă, pe care i-am luat-o eu și pe care nu o (prea) folosește, snif). Unchi-miu are bicicletă cu care merge des la plimbări lungi în jurul orașului în care locuiește.

Eu n-aveam bicicletă.

C., care are darul de a bate oamenii la cap doar ca să le facă bine, mă tăcănea de anul trecut (sau chiar doi  ani?) la cap să îmi iau biclă să îmi iau biclă să îmi iau biclă că e mișto și mergem să ne plimbăăăm, și uite poze de unde am fost noi fără tine că tu ești fraierică și nu ai bicicletă și aaaaa!

Mi-am luat bicicletă. Spontan, anul trecut, când am ajuns într-un mall să îi iau Sarei numaiștiu ce, am intrat într-un Hervis și era acolo o pliabilă mică albă și necăjită pe care o chema Scirocco și pe care n-am putut să plec și să o las singură acolo. Scirocco era băiat și îi plăcea să iasă la plimbări leneșe prin parc și prin împrejurimi. Nu se grăbea nicăieri, iar când l-am luat cu mine la birou m-a dus în ceva gen 40 de minute (în mod evident nu avea chef să meargă). Nu știu dacă m-aș fi despărțit de el doar pentru că era așa leneș și nu avea chef să meargă la birou (after all, le consider pe ambele calități și nu defecte), dar soarta i-a fost pecetluită când am fost anul trecut la mare cu cortul și băieții vuj au plecat cu biclele lor mari pe coastă și s-au întors extaziați după 3 ore ce locuri mijto văzuseră iar eu am rămas cu fetele (drăguțe de altfel, dar mie îmi place să mă plimb).

Deci i-am găsit mâini bune lui Scirocco și am purces la căutat o bicicletă care să vrea să meargă cu mine la plimbare și pe malul mării sau pe poteci de păduri, nu doar la plimbări relaxate de week-end prin București.

Și a fost așa. Am zis că mie îmi e groază să stau să caut bicle că urăsc să cumpărături plus că habar n-am ce drac îi trebuie unei bicle. A căutat C. care mi-a trimis link cu una roz. Rooooooooooooooz? am zis eu, ești nebun! (pentru acuratețe istorică, era 99% albă și 1% roz. Deci roz, nu?). Nu pot să îmi iau bicicletă roz, ce dracu. Și m-am uitat eu pe site-ul lui cu biciclete și am găsit una pe care o chema Copacul Pin. Și m-am îndrăgostit . C. a zis că asta îi plăcuse și lui pentru mine, dar știa că o să zic că e prea scumpă. Chiar era prea scumpă. Așa că într-o vineri am purces toți trei la vânat biciclete pe la toate magazinele de bicle prin București. N-am găsit niciuna. Adică am găsit multe, dar niciuna a mea. Doar Copacul Pin era a mea.

Copacul Pin e mare și verde și deștept. Mă duce în doar 20 de minute la scârbici, dar preferă plimbările printre copaci. Îi plac chiar și dealurile și văile (picioarelor mele not so much, dar se acomodează). E mega rapid (doar când vrea) și e tare grijuliu cu mine, dau de două ori din tălăboanțe și el merge singur juma de oră după. Dar mai presus de toate aceste aspecte practice, Copacul Pin mă face tare happy. Una e să citești că endorfine după sport și alta e să mergi cu bicla în fiecare zi la birou. Viața e mai frumoasă. Băi, și cât de fain e orașul vara! Câte locuri faine pe lângă care treceam în cutiuța mea  pe 4 roți am găsit pe care nu aveam cum să le observ de dinăuntru. Și cât de mmmmm liberă e un cuvând care nu prinde tot ce simt când sunt cu bicla nu cu mașina. Altul. Mmmmmmmmm. Ușoară? Da. Ușoară. Sunt tare ușoară când sunt impreuna cu Copacul Pin. 🙂

Deci voiam să vă zic să vă luați bicicletă și să mergeți cu ea în loc de mașină peste tot pe unde se poate. Veți fi mai ușori. Și puțin mai fericiți.

PS. N-am încă o poză frumoasă cu Copacul Pin, dar uite, am o poză cu un copac pin si un deget de-al Sarei (care are si ea, da, un frate mai mic de-al bicicletei mele 🙂 ).

Un om.

Standard

Când eram mică îmi doream tare tare mult un cățel. Nu m-au lăsat ai mei să îmi iau că nuș de ce, ei amândoi crescuți la casă și posibil de asta.

Eu voiam un cățel. Rău da rău de tot. De fapt voiam și pisică, voiam orice, fie pisică și cățel. Înclinam spre cățel cred pencă văzusem eu un film cu o fată mică care mergea la școală cu un cățel mare care o apăra de toți tâmpiții. Încă îmi doresc un cățel, probabil din aceleași motive și posibil și pencă nu m-au lăsat să îmi iau unul când am vrut. Am avut temporar doi căței la țară (îi ceruse cineva și s-a răzgândit, deci au rămas la noi o perioadă) și a fost tare mișto cu ei. Pasionați de cărți de altfel, mi le-au ros  pe toate. Pisică am avut. Pe domnul Chippy, adoptat clandestin de colegul de apartament din facultate, Dani, cu care împărțeam, eu și Oana, un apartament cu 2 camere și multe jocuri de cărți (întotdeauna în sesiune, altfel nu avea nimeni chef de cărți) de pe un deal din Cluj. I-am dat toți trei să mănânce individului (pisicului Chippy nu lui Dani) vreo săptămână, ba chiar l-am acceptat în vizite spontane și întotdeauna temporare. Apoi Oana și cu mine am plecat acasă în vacanța de mmm iarnă parcă și când ne-am întors Dani avea un nou coleg de apartament. A rămas cu noi tot restul anilor de facultate (tot Chippy, nu colegul Dani, care s-a mutat cu prietena lui la un moment dat). Fără ca proprietarul apartamentului să afle vreodată (avea alergie la animale și sunt destul de convinsă că și la studenți). Nu știu precis cum mama ciorilor a rămas animalul la mine după facultate, dar la mine a rămas, de fapt spre sfârșitul zilelor lui la ai mei (eu mă mutasem deja la București).

Daaaar, mi-am zis când am făcut plod, până aici a fost! soartă potrivnică ce nu m-a lăsat veci să am un câine doar al meu, crește plodul și sigur vrea câine.

Atâta ca plodul meu e Sara. Care Sara nu face niciodată nimic din ce m-aș aștepta să facă. Iubește câinii? Sfinte căcat, o da. La nebunie, chiar înaintea cailor (și caii nuș dacă înțelegeți, caii sunt ZA shit la Sara). Dacă ea ar fi un animal ar fi cățel și ar chema-o Sputnik (după satelit, nu ziar). Nu îmi dă pupici, dar dacă simte că mă iubește de pleznește, mă ia în brațe, mă stânge tare și latră ca un câine vesel. Plus faimosul Cuți (care încă e jucăria ei preferată și sunt absolut sigură că va rămâne pe vecie).  Anul trecut de ziua ei a avut tortul cu o poză de pe net cu un câine care i-a plăcut. Deci da. Adoră câinii.

Eeeei? Vrea cățel?

Evident, nu.

Nu?

Nu.

De ce nu vrea Sara cățel? Pentru că s-ar plictisi. Nu ea. Ea ar fi foarte foarte fericită cu un cățel. Nu crede însă că un cățel ar fi fericit cu ea. Crede că s-ar plictisi singur acasă cât e ea la școală și eu la buro. Plus că nu e foarte convinsă că eu sunt o persoană suficient de responsabilă încât să am grijă de un câine (as in îmi zice: mama, înțelegi că ar trebui să ieși cu el și când ninge și când plouă? dimineața la 7 și noaptea la 11? și tu mama, că eu sunt prea mică deocamdată). Acuma e adevărat că io nu-s o persoană responsabilă. Daaaa cred că aș putea învăța să fiu măcar de două  ori pe zi la 7 și la 11 de am avea un câine. Însă partea cu plictiseala patrupedului e insurmontabilă pentru Sara.

Deci. Se pare că nu voi avea în această viață de uamă un câine. Fără cățel, dar cu plod. Un plod care nu vrea cățel pentru că s-ar plictisi. După toate astea, nuș precis ce om o să se facă Sara când va fi mare, dar un lucru pare clar: unul mai bun ca mine 🙂

IMG_6387