Arhivele lunare: iulie 2019

A lovely playlist

Standard

Sara vrea muzichie cu cuvinte. A zis că muzica mea e acceptabilă (ceea ce e mai mult decât spuneam eu la vârsta ei despre muzica pe care o ascult acum), dar că vrea un CD cu muzică fericită.

Că se pare că a mea e de tăiat venele pe lung, cum mi s-a mai spus de altfel, repetat, de-a lungul anilor. Mie nu mi se pare. De tăiat venele pe lung. Mi se pare doar frumoasă.

Deci a trebuit să prestez un CD pentru maşină cu muzică fericită. Cap de afiş, desigur, Happy. Şi am purces la execuţie. Atâta că mi-am dat seama că ştiu ceva gen 7-9 melodii fericite, restul sunt doar frumoase, după cum spuneam :P. So i-am cerut ajutorul colegei mele A. care ascultă muzică fericită pe care eu o pot tolera (rarisim, vă zic). De fapt cred că toate sunt aşa, complet neserioase. Încă îmi plac lucrurile neserioase.

Deci, pentru că vară şi lene de taste, mai jos playlist-ul fericit al Sarei, poate merge şi în cutiuţele voastre. For the record, alea de vă plac îs alese de mine, ălea de nu, de A. 😛 (joking, mai probabil fix pe dos):

Reclame

Perspective

Standard

Am vrut să scriu de mai multe lucruri dar sunt tare leneșă vara şi ca de obicei, ca în fiecare vară, scriu puţin. Nu e bine, că lucrurile pe care nu le scriu se învârt acolo în continuare. Scrisul e reţeta perfectă pentru a scăpa de lucrurile care îţi înoată prin cap.

Unul din lucrurile care m-a făcut tot timpul să îmi înclin capul spre dreapta sunt perspectivele. Felul în care doi oameni care participă la aceeași ședință aud lucruri complet diferite (mi s-a întâmplat recent, cu o persoană pe care nu o bănuiesc de neuroni în minus şi deci ştiu că e doar o chestie de perspectivă), cărţile care mie îmi spun una şi ţie alta, deşi citim aceaşi carte, literele care îţi rămân ţie sunt altele decât literele care îmi rămân mie : ) dar nu numai asta, totul e o chestie de perspectivă, înălțimea muntelui, adâncimea mării, culoarea ta albastră faţă de culoarea mea albastră, felul cum mă doar pe mine atunci când cad cu bicileta şi felul în care o doare pe Sara atunci când cade cu bicicleta.

Dar nu voiam să fiu aşa de lulă zăludă azi, voiam de fapt să scriu ceva drăguţ. E o aplicaţie care se numeşte Be my eyes şi care permite oamenilor nevăzători să se înscrie şi şă sune o altă persoană (care vede) şi să ceară ajutor. U should try it.

M-am înscris săptămâna trecută şi ieri, când eram la buro, m-a sunat un nene. Am lăsat totul baltă şi am fugit pe hol. L-am ajutat să citească o etichetă.

Teoretic, ce am făcut eu e o faptă bună sau ceva de genul ăsta, adică l-am ajutat pe om. Dar mi s-a părut perspectiva greşită. De fapt el m-a ajutat pe mine, pentru că ziua mea de ieri a fost toată mai frumoasă pentru că am putut să îl ajut.

Apoi, duminică, când veneam spre casă vântul i-a zburat pălăria doamnei din faţa mea iar eu, care de obicei nu-s în stare nici să merg drept fără să mă împiedic am făcut un flic flac şi i-am prins-o. Era aşa de surprinsă şi zâmbea aşa tare când i-am dat-o înapoi că iar, ziua mea a fost mai frumoasă, mult mai frumoasă decât orice mulțumire de pălărie recuperată.

Şi mă gândeam la asta, la micile chestii pe care le putem face, fie ele random acts of kindness (atât de promovate pe FB, nu că m-aş supăra, foarte bine că sunt, îmi place kindness) dar nu neapărat, chestii mici care stau în puterea noastră şi care afectează atât de puternic viaţa altor oameni, schimbând-o puţin de pe traiectoria prestabilită. Si nu doar viata lor, dar şi a noastră e schimbată.

Sigur că ar fi bine ca toată lumea să facă chestii mici mici, să zâmbească mai des, să asculte mai des, să răspundă mai des la salut sau să spună mulţumesc, să deschidă uşa şi toate cele.

Dar nu cred că e neapărat pentru alţii, sau pentru ceva impersonal ca lumea (deşi sigur, lumea ar fi un loc mai bun dacă toată lumea ar fi doar puuuţin mai drăguţă) ci, la modul egoist, pentru noi. Cred că ne simţim tare tare bine atunci când facem bine.

Mdaaaa, e cam în cerc articolul ăsta. E ok totuşi, eu mi l-am scos din cap o dată pus pe ecran iar voi o să fiţi amabili cu mine şi n-o să mă certaţi că l-am scris şi deci o să aveţi o zi mai drăguţă pentru că aţi făcut o faptă bună.

Şi azi zâmbim unui nesuferit, spunem mulţumesc mai des decât ar trebui, răspundem (la salut) chiar dacă ne vine să pocmim persoana cu pricina, prindem pălării şi deschidem uşi (sau ferestre? :P). nu? 🙂

IMG_9738

Pinetree

Standard

Prietenii mei au bicicletă. Andrei (văr-miu are biciclete. și trotinetă, pe care i-am luat-o eu și pe care nu o (prea) folosește, snif). Unchi-miu are bicicletă cu care merge des la plimbări lungi în jurul orașului în care locuiește.

Eu n-aveam bicicletă.

C., care are darul de a bate oamenii la cap doar ca să le facă bine, mă tăcănea de anul trecut (sau chiar doi  ani?) la cap să îmi iau biclă să îmi iau biclă să îmi iau biclă că e mișto și mergem să ne plimbăăăm, și uite poze de unde am fost noi fără tine că tu ești fraierică și nu ai bicicletă și aaaaa!

Mi-am luat bicicletă. Spontan, anul trecut, când am ajuns într-un mall să îi iau Sarei numaiștiu ce, am intrat într-un Hervis și era acolo o pliabilă mică albă și necăjită pe care o chema Scirocco și pe care n-am putut să plec și să o las singură acolo. Scirocco era băiat și îi plăcea să iasă la plimbări leneșe prin parc și prin împrejurimi. Nu se grăbea nicăieri, iar când l-am luat cu mine la birou m-a dus în ceva gen 40 de minute (în mod evident nu avea chef să meargă). Nu știu dacă m-aș fi despărțit de el doar pentru că era așa leneș și nu avea chef să meargă la birou (after all, le consider pe ambele calități și nu defecte), dar soarta i-a fost pecetluită când am fost anul trecut la mare cu cortul și băieții vuj au plecat cu biclele lor mari pe coastă și s-au întors extaziați după 3 ore ce locuri mijto văzuseră iar eu am rămas cu fetele (drăguțe de altfel, dar mie îmi place să mă plimb).

Deci i-am găsit mâini bune lui Scirocco și am purces la căutat o bicicletă care să vrea să meargă cu mine la plimbare și pe malul mării sau pe poteci de păduri, nu doar la plimbări relaxate de week-end prin București.

Și a fost așa. Am zis că mie îmi e groază să stau să caut bicle că urăsc să cumpărături plus că habar n-am ce drac îi trebuie unei bicle. A căutat C. care mi-a trimis link cu una roz. Rooooooooooooooz? am zis eu, ești nebun! (pentru acuratețe istorică, era 99% albă și 1% roz. Deci roz, nu?). Nu pot să îmi iau bicicletă roz, ce dracu. Și m-am uitat eu pe site-ul lui cu biciclete și am găsit una pe care o chema Copacul Pin. Și m-am îndrăgostit . C. a zis că asta îi plăcuse și lui pentru mine, dar știa că o să zic că e prea scumpă. Chiar era prea scumpă. Așa că într-o vineri am purces toți trei la vânat biciclete pe la toate magazinele de bicle prin București. N-am găsit niciuna. Adică am găsit multe, dar niciuna a mea. Doar Copacul Pin era a mea.

Copacul Pin e mare și verde și deștept. Mă duce în doar 20 de minute la scârbici, dar preferă plimbările printre copaci. Îi plac chiar și dealurile și văile (picioarelor mele not so much, dar se acomodează). E mega rapid (doar când vrea) și e tare grijuliu cu mine, dau de două ori din tălăboanțe și el merge singur juma de oră după. Dar mai presus de toate aceste aspecte practice, Copacul Pin mă face tare happy. Una e să citești că endorfine după sport și alta e să mergi cu bicla în fiecare zi la birou. Viața e mai frumoasă. Băi, și cât de fain e orașul vara! Câte locuri faine pe lângă care treceam în cutiuța mea  pe 4 roți am găsit pe care nu aveam cum să le observ de dinăuntru. Și cât de mmmmm liberă e un cuvând care nu prinde tot ce simt când sunt cu bicla nu cu mașina. Altul. Mmmmmmmmm. Ușoară? Da. Ușoară. Sunt tare ușoară când sunt impreuna cu Copacul Pin. 🙂

Deci voiam să vă zic să vă luați bicicletă și să mergeți cu ea în loc de mașină peste tot pe unde se poate. Veți fi mai ușori. Și puțin mai fericiți.

PS. N-am încă o poză frumoasă cu Copacul Pin, dar uite, am o poză cu un copac pin si un deget de-al Sarei (care are si ea, da, un frate mai mic de-al bicicletei mele 🙂 ).

Un om.

Standard

Când eram mică îmi doream tare tare mult un cățel. Nu m-au lăsat ai mei să îmi iau că nuș de ce, ei amândoi crescuți la casă și posibil de asta.

Eu voiam un cățel. Rău da rău de tot. De fapt voiam și pisică, voiam orice, fie pisică și cățel. Înclinam spre cățel cred pencă văzusem eu un film cu o fată mică care mergea la școală cu un cățel mare care o apăra de toți tâmpiții. Încă îmi doresc un cățel, probabil din aceleași motive și posibil și pencă nu m-au lăsat să îmi iau unul când am vrut. Am avut temporar doi căței la țară (îi ceruse cineva și s-a răzgândit, deci au rămas la noi o perioadă) și a fost tare mișto cu ei. Pasionați de cărți de altfel, mi le-au ros  pe toate. Pisică am avut. Pe domnul Chippy, adoptat clandestin de colegul de apartament din facultate, Dani, cu care împărțeam, eu și Oana, un apartament cu 2 camere și multe jocuri de cărți (întotdeauna în sesiune, altfel nu avea nimeni chef de cărți) de pe un deal din Cluj. I-am dat toți trei să mănânce individului (pisicului Chippy nu lui Dani) vreo săptămână, ba chiar l-am acceptat în vizite spontane și întotdeauna temporare. Apoi Oana și cu mine am plecat acasă în vacanța de mmm iarnă parcă și când ne-am întors Dani avea un nou coleg de apartament. A rămas cu noi tot restul anilor de facultate (tot Chippy, nu colegul Dani, care s-a mutat cu prietena lui la un moment dat). Fără ca proprietarul apartamentului să afle vreodată (avea alergie la animale și sunt destul de convinsă că și la studenți). Nu știu precis cum mama ciorilor a rămas animalul la mine după facultate, dar la mine a rămas, de fapt spre sfârșitul zilelor lui la ai mei (eu mă mutasem deja la București).

Daaaar, mi-am zis când am făcut plod, până aici a fost! soartă potrivnică ce nu m-a lăsat veci să am un câine doar al meu, crește plodul și sigur vrea câine.

Atâta ca plodul meu e Sara. Care Sara nu face niciodată nimic din ce m-aș aștepta să facă. Iubește câinii? Sfinte căcat, o da. La nebunie, chiar înaintea cailor (și caii nuș dacă înțelegeți, caii sunt ZA shit la Sara). Dacă ea ar fi un animal ar fi cățel și ar chema-o Sputnik (după satelit, nu ziar). Nu îmi dă pupici, dar dacă simte că mă iubește de pleznește, mă ia în brațe, mă stânge tare și latră ca un câine vesel. Plus faimosul Cuți (care încă e jucăria ei preferată și sunt absolut sigură că va rămâne pe vecie).  Anul trecut de ziua ei a avut tortul cu o poză de pe net cu un câine care i-a plăcut. Deci da. Adoră câinii.

Eeeei? Vrea cățel?

Evident, nu.

Nu?

Nu.

De ce nu vrea Sara cățel? Pentru că s-ar plictisi. Nu ea. Ea ar fi foarte foarte fericită cu un cățel. Nu crede însă că un cățel ar fi fericit cu ea. Crede că s-ar plictisi singur acasă cât e ea la școală și eu la buro. Plus că nu e foarte convinsă că eu sunt o persoană suficient de responsabilă încât să am grijă de un câine (as in îmi zice: mama, înțelegi că ar trebui să ieși cu el și când ninge și când plouă? dimineața la 7 și noaptea la 11? și tu mama, că eu sunt prea mică deocamdată). Acuma e adevărat că io nu-s o persoană responsabilă. Daaaa cred că aș putea învăța să fiu măcar de două  ori pe zi la 7 și la 11 de am avea un câine. Însă partea cu plictiseala patrupedului e insurmontabilă pentru Sara.

Deci. Se pare că nu voi avea în această viață de uamă un câine. Fără cățel, dar cu plod. Un plod care nu vrea cățel pentru că s-ar plictisi. După toate astea, nuș precis ce om o să se facă Sara când va fi mare, dar un lucru pare clar: unul mai bun ca mine 🙂

IMG_6387