Arhive zilnice: 13 mai 2019

Will we fuck up? Most probably.

Standard

FB pe telefon are un butonaș nou. Probabil l-ați văzut până acum. Eu recunoc că sunt într-o bulă pe FB, în sensul că sunt prietenă cu foarte puțini oameni, din care 99% au unfollow, și sunt abonată la chestiile de mă interesează pe mine (nerd stuff mostly și chestii de călătorit). Cele din urmă mă țin pe FB pentru că nu există pagini similare pe Twitter. Dar revenind la butonaș. În prima zi când a apărut butonașul (e pentru grupuri) am dat pe unul dintre grupurile în care sunt (vreo 2 de mămici, vreo 2 de călătorit, vreo 2 de placă și vreo 2 de știință) de o postare. Fix prima chestie care mi-a apărut când am da click să văz ce draci face butonul ăla. Mwell. Era pe un grup de mămici cred (am și ieșit imediat, că oricum nu știam că sunt în drăcia aia de grup). Și postarea era de o mămică care nu mai știu, dădea parcă ceva sfaturi de părințeală. Însă ce mi-a atras atenția a fost scurtul rezumat al copilăriei ei. Tatăl era foarte autoritar, deci îl ura (mă rog, exagerez, nuș exact ce, dar clar nu era de bine). Mama i se comporta ca cea mai bună prietenă, ceea ce nu era iar bine deloc, întrucât ajunsă la maturitate doamna își dăduse seama că era de fapt o modalitate de control.

Acum n-aș vrea să o bârfesc pe tanti cu pricina, ci doar m-a amuzat că mi s-a părut că oricum ai da-o tot nu e bine. Prea dur, prea blând, prea ca la…?

Și cred că așa se va întâmpla și cu noi. Indiferent câte cărți de părințeală citim sau cât de așa și pe dincolo ni se pare că ne purtăm cu plozii din dotare, tot vor găsi ceva să-i nemulțumească la noi. Nuș voi, dar vasta majoritate a adulților pe care îi cunosc au câteva probleme cu (măcar) unul dintre părinți. Și nu, nu cred că e din cauză că toți părinții noștri au făcut căcatul praf la părințeală. Cred că e cumva parte din viața somehow.

Uite că mă încrunt acum pentru că nu știu exact care e explicația din spate (dar promit că o să o caut), dar așa la primă gândire pare ca o modalitate de a mmm te face adult cumva? Poate e mai ușor să îți asumi rolul de adult dacă renunți la super-eroii din copilărie. Și renunțarea asta e mai facilă uneori dacă îi facem din eroi personaje negative.

Dar cert mi se pare că șansele să ne spună plozii noștri crescuți cu Montessori, jucării organice de lemn și lână merinos că we fucked up sunt foarte mari.

Mbon. Ce draci ne facem? Mai citim cincizeci de cărți? Spunem doar da? Sau doar nu? Contorizăm da-urile și nu-urile și încercăm să le facem egale? 🙂

Băi, nuș voi, dar eu nu. Nu de altceva, dar sunt mult prea leneșă pentru orice variantă din asta de mai sus. Adică mda, o să continui probabil să citesc (și) despre părințeală, că this is what I do, cărțile sunt refugiul, aliatul și prietenul meu cel mai bun. Dar nu citesc neapărat ca să fiu un părinte mai bun. Atâta că uneori aflu chestii interesante care au și aplicabilitate practică. Nici nu încerc să îmi impun un comportament. Încerc să fiu sinceră cu Sara, asta am încercat de când s-a născut. Nu o mint și recunosc când greșesc (că da, greșesc). Mi se pare destul de evident că nu mă comport cu Sara cum se comportă alte mame cu copiii lor și posibil ca asta să mă facă o mamă mai proastă sau măcar mai ciudată, dar și cu asta am încetat să mă agit, sunt ce sunt și n-am chef să mă schimb doar pencă restul lumii e altfel. Dar mai presus decât toate, îmi răsună în cap un răspuns pe care l-am primit acum câțiva ani și care rămâne cel mai bun răspuns la dilema asta. O cresc pe Sara cu dragoste. Nu cu scopuri mărețe și nu cu reguli sau mai știu eu ce. Doar atât. Cu dragoste. Greșesc? Aș zice că destul de des. Dar cred că dacă îi creștem așa, dacă oferim asta, chit că facem greșeli, va fi ok. Even if I might fuck up. Still wouldn’t do it any other way 🙂

IMG_1272

 

Reclame