Arhive zilnice: 22 aprilie 2019

Tânăr și liniștit

Standard

Sunt fascinată de timp. O vreme îmi imaginam o aplicație pe telefon care îți măsoară nivelul de cortizol din sânge și pulsul și afișează când sunt low culoarea verde, respectiv când sunt high culoarea roșie. Ca să știi când poți să suni un uom. Pe lângă gemenii călători care ne ajută să înțelegem teoria relativității, rămâne timpul nostru de zi cu zi care se încăpățânează să nu fie egal și nici constant. O oră de așteptat la dentist vs. o oră cu cel mai bun prieten din copilărie. În mod evident, o găleată de timp vs. o picătură.

Însă mi-a adus aminte de asta cartea pe care o citesc acum. O femeie din India, supraponderală, fostă îndrăgostită de un preot și fostă designer de grădini (reușite, cică venea lumea să le vadă) primește prin anii 80-90 un televizor și de atunci oprește totul. Nu face altceva decât să se uite la Santa Barbara și Tânăr și Neliniștit (da, fix astea de rulau și la noi) toată ziua și lasă grădina în paragină şi preotul în uitare.

Acuma, nu, nu am neapărat ceva cu uitatul la TV. After all, în cealaltă carte pe care o ascult acum, un nene doctor de creier pe la Princeton spune cu subiect și predicat că atunci când era mic nu făcea altceva decât să se uite ore în șir la The Brady Bunch și apparently e destul de ok nowadays.

Deci nu cred că TV e neapărat nașpa. Și da, Sara are voie să se uite la el oricând vrea ea. Se uită uneori o zi întreagă și apoi nu îl atinge luni.

Ce mă enervează însă e atitudinea noastră tâmpită față de timp. De parcă ar fi o resursă infinită. Și nu contează dacă ne batem joc de el. Mi se pare că timpul de împarte în două categorii: timp pe care îl petrecem noi și timp care ne petrece el. Ăsta al doilea e tare nesuferit. La mine apare de exemplu când mă surprind priponită la TV la câte un serial (unele filme îs ok, undeva la vreo două duzini într-o viață de om, altele sunt doar așa, să îți petreacă timpul atunci când ai prea mult și nu știi ce să faci cu el) sau mai aveam senzația asta când mă obligau la școală să stau nemișcată în bancă să ascult nuș ce prof. O mai am și la birou, recunosc, când surprind cu coada ochiului absurdul situației, zeci de oameni stând pe scaune rotitoare, cu ochii 8 ore pe zi în ecrane, citind mailuri și rezolvând probleme de multe ori imaginare.  Dar uite, săptămâna trecută m-am uitat la un serial absolut dar absolut mononeuronal doar pentru că era despre cărți și o editură și oameni care iubeau cărțile și era așa ca o ciocolată caldă într-o zi de iarnă. Dar după fiecare episod aveam senzația clară că cineva mi-a petrecut timpul, nu l-am petrecut eu. De parcă aș avea ore în șir libere și am făcut deja toate lucrurile faine din lume și acum asta e, nu mai am ce face, trebuie să scap și eu de timpul ăsta cum pot.

Except că, nu vi se pare, de multe ori nu facem nimic din cele mai faine lucruri din lume, din cele care ne plac nouă, doar nouă cu adevărat, pentru că. De fapt nu știu de ce. Nu e un motiv. Timpul care ne petrece e mult mai facil și mai comod și mai mmmmm adormitor cumva, e ca un drog. Ne ține calzi și liniștiți cu capul pe pernă și sub pled pe canapea. Ca un monstru zâmbitor, mare și verde, care oferă toate cele de mai sus și nu cere în schimb decât niște bucăți mai mici sau mai mari din viața noastră. Destul de rentabil. Ca problemele alea la matematică, cu mai multe variante de răspuns, în care una e de fapt capcană, răspunsul la care ajungi uşor dacă nu eşti atent la toate datele şi care pare cel corect până te uiţi la pagina de soluţii. Şi treci liniştit la următoarea problemă. Atâta că aici nu avem următoarea problemă. E doar una. Pe mine mă cert, să ştiţi. Da, mi se întâmplă încă să mă enervez pe mine mă :).

IMG_8419

Reclame