Arhivele lunare: martie 2019

Lentile

Standard

M-am uitat în weekend la favoritele de Oscar de anul ăsta, recte Green book, The Favorite și Bohemian Rapsody. Sincer, nu m-a impresionat niciunul, dar m-am bucurat că vechiul meu prieten Rami Malek a luat cel mai bun actor :). Și recunosc, am dansat pe Queen în timp ce găteam duminică. Roma l-am văzut cam de când a apărut și mi-a plăcut, dar cred că mi-a plăcut imaginea. Parcă a și luat Oscar-ul pentru imagine, nu? Dar în rest niciunul din filmele astea nu a fost ZA film, cum a fost Birdman acum câțiva ani. Și în niciun caz Green Book care a luat Oscar-ul, să fim serioși, doar pentru că a fost decentuț și a avut o temă politically corect. Mdar nu voiam să scriu cronică la Oscar-uri.

Voiam să scriu că sunt alte filme mult mai mișto, chiar acum, online, pe Netflix sau HBOGO care chiar merită văzute. Și asta zic eu, care mă uit la filme o dată pe săptămână când calc, deci șansele să găsiți unul sunt reale. Well, și în unul din filmele astea am găsit o replică care mi-a rămas în cap. Regret să vă informez că am uitat complet în care din filme am dat de ea, dar pe acolo, pe undeva. Mși zicea așa eroul principal, căruia nu mai știu ce nașpet i se întâmplase în viața lui de uom: Că uneori viața e ca și cum are toate culorile pe saturație plus 100 dar alteori e doar în alb și negru.

Acuma am în cap doar imaginea unor ochelari invizibili pe care îi purtăm fiecare și care au un buton, la fel de invizibil, pe partea dreaptă, cu care o mână, desigur, invizibilă, ne schimbă saturația sau culorile. Vine toamna? Gri mode selected. Îndrăgostiți? Saturație plus 10000. Furiosi pe măgarul de la birou? Portocaliu și roșu predominant. Dezamăgiți? Albastru închis. Suferință? Negru. Primăvară? Nuanțe pastelate care-ți dau speranța unei veri cu contrast bun și luminozitate. Zap zap zap zap zap zap. Nervoși, în trafic, așteptând, sperând, bolnavi, triști, obosiți, culorile predominante ni se  schimbă de mâna asta nesuferită și noi doar ne holbăm ca boii cu ochi goli prin lentilele astea presetate. Sigur, putem, cu siguranță putem să fim atenți la butonașul de pe rama din dreapta și să ne mișcăm fundul (vorba Sarei) să ne setăm singuri intensitatea culorilor, dar meah, uneori e greu, uneori e imposibil, de multe ori n-avem chef sau suntem prea ocupați. Și poate chiar e greu uneori, ce, parcă eu n-aș vrea să fie viața doar roz cu picățele? Aș vrea, dar nu pare să meargă așa, chiar dacă uneori apăs isteric butonașul din dreapta. M, voi prin ce culori vă scăldați primăvara asta?

Playlist cu Queen. Mi-a fost drag să-l fac, l-am făcut pentru Sara (care îmi cere în continuare muzică cu vorbulițe) pencă mi se pare ok să știe și ceva muzică din asta când o fi mare, dacă îi cântă naiba un băiat Radio Gaga și fii-mea e like Oat gaga dude? Plus că la ritmul la care schimb eu melodiile acum riscăm să știe maxim 20 cântece când s-o face mare si sa fie convinsa ca muzica n-are nevoie de vorbe.

Reclame

Viermi

Standard

De vreo săptămână încoace traficul din București e chiar mai blocat decât de obicei. Nu îmi dau seama precis de ce. Nu ninge, nu a plouat, cele două catastrofe pe care oricine care trăiește pe aici mai mult de o lună le înțelege perfect. Am deseori senzația că șoselele din capitală sunt de fapt niște viermi gigantici iar mașinile nimic altceva decât sute de semințe mici, negre, de mac (oare viermii mănâncă semințe de mac?) care nu merg prin voința proprie a șoferilor lor ci doar sunt împinse înspre anus (hai că am fost delicată, ce mama naiba), prin mișcarea continuă, naturală, de digestie, a viermelui uriaș în care se întâmplă să se afle.

Sigur, toată lumea pare exasperată de problemă. Se claxonează, manelele duduie la maxim (ați zice că exagerez, dar noup, ieri am deschis geamul pe la unirii și fix manele blană asculta domnul, domnuuul, adică un ins la costum 40 plus din cutia de lângă mine), nervi, gesticulări, înjurături. Și e understandable, toți se grăbesc, toți vor să ajungă în punctul A sau B,  toți au copii de lăsat sau preluat de la școală, termene, deadline-uri.

Sunt ușor răutăcioasă, e adevărat (în general), dar eu am o carte nouă mișto în mașină (grație traficului curent am apucat să ascult 2 ore din ea în doar 3 zile) și în plus nu mă gândesc la termene, iar Sara ajunge în 5 minute la școală. Deci mă uit impasibilă la doamna care mă înjură pencă vreau și eu să merg drept înainte după ce am lăsat 30j de mașini să treacă și n-am mai apucat să o las și pe ea, îi accept pe goergeii care violează liniile de tramvai să mi se bage în față, ba chiar am timp să observ fundul grăsun al unei pisici bej de la fereastra veche a unei case de pe Popa Șapcă sau să mă holbez neîncrezătoare la următoarea intersecție că, în pătrățelul minuscul de pământ din jurul unui stâlp electric aflat pe colțul dreapta al străzii au crescut două tufe mari, și înflorite pe deasupra, de narcise albe. Avansarea înceată și mai mult statică mă duce, alternativ, prin zone de umbră și lumină. Când ajung la soare, închid ochii și încerc să gust cum se simte soarele pe piele mea. Blând. Evident că nu deschid niciodată ochii la timp, motiv mai mult decât suficient ca cei aflați prizonieri în spatele meu să mă claxoneze isteric că n-am avansat cei 10m pe care cei din fața mea au reușit, cu greu, să îi cucerească.

Vine primăvara. Îmi place. Săptămâna viitoare iau totuși bicicleta.

IMG_2251