Viermi

Standard

De vreo săptămână încoace traficul din București e chiar mai blocat decât de obicei. Nu îmi dau seama precis de ce. Nu ninge, nu a plouat, cele două catastrofe pe care oricine care trăiește pe aici mai mult de o lună le înțelege perfect. Am deseori senzația că șoselele din capitală sunt de fapt niște viermi gigantici iar mașinile nimic altceva decât sute de semințe mici, negre, de mac (oare viermii mănâncă semințe de mac?) care nu merg prin voința proprie a șoferilor lor ci doar sunt împinse înspre anus (hai că am fost delicată, ce mama naiba), prin mișcarea continuă, naturală, de digestie, a viermelui uriaș în care se întâmplă să se afle.

Sigur, toată lumea pare exasperată de problemă. Se claxonează, manelele duduie la maxim (ați zice că exagerez, dar noup, ieri am deschis geamul pe la unirii și fix manele blană asculta domnul, domnuuul, adică un ins la costum 40 plus din cutia de lângă mine), nervi, gesticulări, înjurături. Și e understandable, toți se grăbesc, toți vor să ajungă în punctul A sau B,  toți au copii de lăsat sau preluat de la școală, termene, deadline-uri.

Sunt ușor răutăcioasă, e adevărat (în general), dar eu am o carte nouă mișto în mașină (grație traficului curent am apucat să ascult 2 ore din ea în doar 3 zile) și în plus nu mă gândesc la termene, iar Sara ajunge în 5 minute la școală. Deci mă uit impasibilă la doamna care mă înjură pencă vreau și eu să merg drept înainte după ce am lăsat 30j de mașini să treacă și n-am mai apucat să o las și pe ea, îi accept pe goergeii care violează liniile de tramvai să mi se bage în față, ba chiar am timp să observ fundul grăsun al unei pisici bej de la fereastra veche a unei case de pe Popa Șapcă sau să mă holbez neîncrezătoare la următoarea intersecție că, în pătrățelul minuscul de pământ din jurul unui stâlp electric aflat pe colțul dreapta al străzii au crescut două tufe mari, și înflorite pe deasupra, de narcise albe. Avansarea înceată și mai mult statică mă duce, alternativ, prin zone de umbră și lumină. Când ajung la soare, închid ochii și încerc să gust cum se simte soarele pe piele mea. Blând. Evident că nu deschid niciodată ochii la timp, motiv mai mult decât suficient ca cei aflați prizonieri în spatele meu să mă claxoneze isteric că n-am avansat cei 10m pe care cei din fața mea au reușit, cu greu, să îi cucerească.

Vine primăvara. Îmi place. Săptămâna viitoare iau totuși bicicleta.

IMG_2251

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s