Arhivele lunare: martie 2019

Toace și șervețele

Standard

Mă îmbrac de obicei în blugi și bocanci/teniși. Așa m-am îmbrăcat de când mă știu, așa sunt eu, așa mă simt bine. Zi după zi, buro sau weekend. De fapt nici nu am haine de weekend separate, toate hainele mele arată la fel. Fii-mea, na, pe cine să moștenească, la fel, blugi și adidași (ei nu-i plac bocancii, sau cine știe, poate n-am găsit bocancii potriviți). Se mai îmbracă în rochie vara pe plajă, din simpla rațiune practică că e mai rapid de dat jos să sară în apă. În rest nu.

Asta e regula. Uneori, foarte uneori, de obicei când fac curat în șifonier, constat că am și fuste și rochii care ar putea fi purtate dar nu sunt. Și zic hai mă să iau și astea, dacă tot am dat banii pe ele. Plus că sunt curioasă când n-o să mai pot merge pe toace, mă uit uneori la doamne care fac echilibristică pe ele.

Luni m-a pălit această idee, mposibil pencă aveam ușoară febră de la răceală, nu neg. Am agățat o fustă, o bluză și nește pantofi. Primul hop a fost Sara când mi-a văzut încălțămintea, în timp ce își lua adidașii ei verzi-abaștri.

-Serios? În asta te încalți? Serios? Dar de ce ai vrea să te încalți în așa ceva? Tu i-ai văzut? Crezi că degetele tale de la picioare au formă de triunghi? Cum crezi că o să se simtă degetele tale în ele? Știi cum îți stă coloana pe toacele alea? Serios, știi? Tot corpul tău se chinuie când te ridici pe alea! Dar nu înțeleg de ce ai vrea să faci așa ceva! Plus că sunt urâți, nu îmi spune că îți plac!

Am reușit să scap tirului de întrebări și m-am avântat în lume. Abia aici m-am enervat. De unde de obicei sunt absolut invizibilă în hainele mele (and I like it that way), acum brusc nu mai eram. Colegele comentau pe culoar, nenii cu cămăși și burți mai mari la circumferință decât IQ-ul lor mă salutau curtenitor în lift și-mi deschideau uși, încercând să facă glumițe neinspirate. Capacul a fost la Mega. La Mega unde merg eu să produc mâncare e o insulă din asta unde găsesc carne proaspătă și de unde îmi achiziționez cotletele de porc cu mai mult os (ce-or avea românii cu osul ăla de îl tot taie când e partea mea preferată nu știu). Ei, și de obicei tantile alea de acolo sunt megaaa ocupate (în sensul că ignoră toți clienții și cu precădere pe mine, preferând să aranjeze etichete, orice altceva decât să te întrebe dacă vrei ceva). Actually în toți anii ăștia de când merg acolo nu m-a întrebat nimeni niciodată dacă vreau să cumpăr ceva, după 10 minute de așteptat politicos urlam eu la câte una: -Nu vă supărați, aș vrea și eu nu știu ce. Well. Luni nici nu m-am așezat bine și a venit o tăntică la mine și zâmbind, de a trebuit să mă ciupesc dacă nu cumva sunt într-un univers paralel, mi-a zis: -Bună ziua! (like bunăziuaaa!). Doriți să cumpărați ceva?

Mă enervează așa de rău că felul în care sunt tratați oamenii depinde de felul în care se îmbracă de nu pot să vă explic. Mi se pare una din cele mai mari prostii existente. Dacă nici acest mic efort nu îl putem face, ca specie, să nu ne mai ghidăm după aparențe, atunci ce dracu de șansă mai avem să fim curajoși, blânzi, calzi sau răbdători. None.

O zi proastă.

Am ajuns acasă cu Sara și ne-am ocupat pozițiile strategice în fiecare parte de canapea, fiecare cu cartea ei și cutia cu șervețele la dispoziție lângă, ambele refuzând să luăm orice medicamente pentru răceală.

Când Sara îmi zice:

-E totuși bine că suntem răcite amândouă, mami.

Creierul meu încetinit nu procesează. De ce naiba e bine să bolim amândouă și nu doar una?

-Pentru că așa putem sta împreună. Altfel dacă erai doar tu răcită trebuia să te ferești să nu-mi dai răceala și nu mai puteam să facem chestii împreună. E mai bine așa.

Acuma, deși n-am primit niciodată scrisorele siropoase de amor de la fii-mea de ziua Mamei și sunt destul de precisă că nici n-o să primesc vreodată, cred că cu declarația asta, neplanificată și nici măcar intenționată, nici n-o să am vreodată nevoie. In all my life nu mi-a zis cineva ceva mai frumos de atât. Day was saved. În ciuda toacelor și șervețelelor.

55833086_664905053947381_501486579118768128_n

Reclame

Creion

Standard

Ședințele la care merg din când în când sunt pline de oameni în haine negre. Mă îmbrac intenționat în galben țipător sau roșu aprins sau bocanci să văd dacă o să îi doară stomacul după ce pleacă. Încă nu știu, deci mai încerc. Lângă mine, fix lângă mine, în partea dreaptă, stă un domn în vârstă, aproape chel, cu un puf alb rămas pe alocuri, slăbuț, cu niște degete lungi, subțiri și trandafirii, cu unghii crescute puțin prea mult care îl fac să semene cu un vampir. Nu știu de ce îl fac mâinile alea să semene cu un vampir, dar pentru mine chiar îl fac să semene cu un vampir. Ei, și pe nenea ăsta nu-l place nimeni că insistă să îmi pupe toate colegele, țoc țoc (nu și pe mine, cred că a citit în ochii mei că l-aș fi ucis doar la gândul că) și vorbește tare ciudat, cu bolovani cumva, de nu-l înțelege nimeni ce vrea să spună (și când îl înțeleg oricum nu e o fericire că nu sunt de acord cu el).

Săptămâna trecută mă trezisem în față cu un tenculeț de hârțoage pe care trebuia să mă uit like fix atunci și să le corectez. Except că ioc pix, pencă, desigur, nu țin minte niciodată să îmi iau pix la mine când mă duc la drăciile asta. O întreb pe M. din stânga: ai pix? M. îmi răspunde ca avea un pix, desigur, atâta că mi l-a dat mie ieri și l-am pierdut. Mmmm perfect posibil. Mă uit în jur și înhaț singurul pix din raza mea vizuală, cel al colegului fără păr și unghii lungi din dreapta. Îmi făceam liniștită treaba cu el, când mă deranjează cineva: Ăla e cumva pixul meu? Al lui era, evident, al cui să fie. I-l dau înapoi și îi spun că sunt an awful human being că fur constant pixurile altor oameni. Râde și îmi zice ceva în engleza lui cu bolovani. Nu înțeleg nimic din ce zice, dar e simpatic, râd înapoi.

Săptămâna asta sunt vigilentă și îmi iau un pix. Roșu. Când ajunge colegul meu de dreapta, i-l arăt: Vezi, zic, am fost cuminte și mi-am adus pix, poți să stai liniștit lângă mine că azi nu mai fur. Râde iar ușor în limba lui cu bolovani și se scotocește în geanta lui diplomat de unde scoate un creion alb, lung și frumos, pe care scrie mare, cu verde, anul în care a fost fabricat: 2006. Și mi-l face cadou, dacă îl vreau, l-a adus special pentru mine de acasă. Dacă îl vreau? Evident că îl vreau, îl iau și fac o plecăciune. L-am folosit tot restul zilei, doar creionul alb, și acum locuiește în ghiozdanul meu.

Am un creion vechinou. Și cred că și un prieten vechinou. N-a fost chiar așa de greu 🙂

 

Control

Standard

Dacă nu m-aș fi hotărât într-a 11-a că chiulitul e mult mai mișto ca școala și dacă proful meu de mate ar fi fost doar umpic mai simpatic, probabil că azi n-aș fi stat toată ziua cu nasul în cărți, cum îmi zice M. care stă lângă mine așteptând să ne vină rata, ci aș fi făcut exerciții de matematică. Mi-a plăcut mult timp, matematica e creativă și are bucurie în ea șiiii mmmm e reliable. Știi că există întotdeauna o soluție la problema ta, trebuie doar să o găsești. Puține lucruri în viață sunt așa de simple ca matematica, așa complicată cum e ea :). Cum spuneam însă, într-a 11-a am decis că e mai important să chiulesc, așa că sunt below average la matematică, dar mai citesc, din când în când, cărți despre ea. În cartea de acum povestea care mi s-a lipit de neuroni e cea a lui Poincare, de care mi-a plăcut întotdeauna fără să știu precis ce a făcut, doar pencă are un nume drăguț. Well, Poincare (o să tot scriu Poincare doar pentru că îmi place cum sună, da) a descoperit accidental una din cele mai mișto chestii. Se face că era un concurs de matematică, în care una din problemele propuse era: este sistemul solar stabil? Încercând să rezolve problema, Poincare a simplifica-o la 3 corpuri (cerești, și niște praf de stele, pe care îl urmărea cum bănănăie sau cum cum ar trebui să bănănăie prin Univers influențat de cele trei planete). Și i-a ieșit. A depus lucrarea și a câștigat premiul. Atâta că la publicare editorul l-a întrebat, daaaaaaaaaaa, nenea, nenea, mi se pare că nu înțeleg ceva aici la cum e pusă bila (corpul) asta. Poincare nu banuia să fie vreo problemă, parscă era ceva tot pe acolo și mișcarea minoră a unuia dintre corpuri nu ar fi trebuit să influențeze traiectoria prafului stelar (pe care se baza teoria lui) dar nah, a verificat totuși. And when he did, teoria lui s-a dus naiba (mă rog, nu chiar, dar așa părea la acel moment, a fost nevoit să cumpere din banii proprii mai toate lucrările publicate deja). Pe scurt, Poincare descoperise că mișcarea minoră a unuia dintre elementele inițiale face ca traiectoriile ulterioare să prezinte variații mari față de cele inițiale. Precursorul Teoriei Haosului, care a fost numită ca atare ceva ani mai târziu, dar in all fairness nenea ăsta cu nume drăguț a fost cel care a descoperit-o. Sau mai comercialul Butterfly Effect, trăiască filmul cu același nume că știm cu toții că baterea de aripă a unui fluture hotărăște dacă îți întâlnești iubirea vieții azi au ba (not quite, dar poate influența pornirea unui uragan și de aia nu are sens să ne uităm prea mult la aplicațiile cu ploaie. nu plouă. e soare. sau invers, dar noi mergem pe varianta fără ploaie azi).

Da, știu că e blog de bârfe și copii, ajung și aici, ho, mintea mea se învârte în jurul Sarei, ca o veșnică placă de bază în spatele ecranului, indiferent ce aș face. Toate lucrurile sunt legate de ea, toate, și cred că la fel vor rămâne cât timp voi fi pe aici, fie că îmi place au ba. Îmi place, apropos.

Mie mi se pare că unii părinți sunt niște Poincare cand e vorba de copiii lor. Văd nenumărați părinți care cred că plodul e al lor și doar al lor (uitând că 50% din ADN nu provine de la el, și de s-ar da cu fundul de pământ și că mediul mai are și el un cuvânt oarecare, destul de mare, de spus). Și își imaginează că, fiind ca ei, copiii vor reacționa tot ca ei. Își bazează parentingul, noi, da, și eu uneori, involuntar, ne bazăm părințeala pe experiențele și percepțiile proprii. Dacă mie îmi place asta, atunci și ei/lui îi va plăcea asta. Dacă mie mi-a prins bine că m-au obligat ai mei să fac vioară șase ore pe săptămână că uite, o iubesc de numa, la fel îi va plăcea și ei și trebuie să ne apucăm chiar acuș, chit că plodul zice că îl doare burta numai când se gândește la scârțâit de coarde.

Nici eu nu sunt departe deși nu neapărat la părințeală. Deși și eu eram precisă înainte să nasc că fii-mea va fi cumințenia întruchipată, nu va plânge veci, va râde tot timpul (she did, dar și urla de numa, de o auzeam de la 6 când urla în parcul din spatele blocului-nu, nu exagerez). A fost pe dracu. Dar asta n-a fost rău (spun eu după 8 ani), ci bine. Am avut norocul să nimeresc genul ăla de copil, atât de încăpățânat încă de la naștere și cu niște plămâni foarte puternici, care m-a învățat rapid că ea e ea și eu sunt eu, că ce cred eu nu e ce crede ea și că în ceea ce privește persoana ei mică e cazul să tac și să o ascult. Dar mi se întâmplă la alte lucruri, sunt convinsă că pentru că se repetă condițiile A, B, și C, rezultatul va fi X, tot ca data trecută. O să mă plictisesc de asta în 9 ani, 3 săptămâni și 2 zile. Atâta că A nu e A ci altfel de A și atunci rezultatul X nici pomeneală iar eu nu mă mai plictisesc de nimic. 🙂

Ce încerc să spun e că viața, noi, copiii noștri și până la urmă materia care ne înconjoară sunt, suntem imprevizibili. E cam urât spus teoria Haosului, nu vi se pare? Mi s-ar fi părut mult mai drăguț și potrivit Teoria Imprevizibilității. Uneori asta e bine, uneori desigur, e nasol ca dracu când te aștepți la norișori  (cum visam eu la nopți dormite înainte să nasc și am mai văzut una la fix 1 an și 9 luni după). Viața lor, a copiilor noștri rămâne o necunoscută, indiferent cât de mult am încerca noi să controlăm condițiile în care se desfășoară atunci când sunt mici. Mnu vreau să spun să lăsăm totul baltă și să nu mai facem nimic, doar să nu ne mai credem așa deștepți. Nu suntem. Eu una cu siguranță nu sunt.

IMG_6387

c

Ou

Standard

Citesc acum cu Sara, înainte de culcare, Călătoriile lui Gulliver. Mi-a plăcut cartea asta și când eram mică, și îi place și Sarei. Însă cu ochi de adult sună ușor altfel.

Una din chestiile care mi-a atras atenția e războiul de zeci de ani între cele două insule vecine, Lilliput și Blefuscu, cauzat de ouă. Locuitorii din Lilliput erau convinși că oul se sparge la capul îngust iar cei din Blefuscu că se sparge la capul lat. Era cu desăvârșire interzis în Lilliput să spargi oul la capătul lat, iar în Blefuscu să îl spargi la cel îngust. Cele două popoare care locuiau odinioară împreună se divizaseră și locuiau acum în două insule separate datorită acestei diferențe ideologice ireconciliabile.

Suntem făcuți să aparținem. Unui trib. Tribul nostru. Tribul nostru de oameni care sparg ouăle la capătul îngust vs. lat. Tribul oamenilor care ascultă rock vs. hiphop. Cel al celor care ies la vot vs. cei care nu ies la vot. La birou, oamenii de lângă noi, vs. oamenii de lângă ei. Copiii la școala Sarei, divizați și ei în veșnice conflicte datorită aparteneței la litera A sau B. Ne poziționăm întotdeauna de partea opiniilor celor din grupul nostru, uitând de cele mai multe ori să ne gândim dacă chiar credem cu adevărat ce susținem. Iar despre a asculta grupul celălalt? Departe de noi. Singurul motiv pentru care tăcem în timp ce vorbesc ei nu e ca să înțelegem ce ne spun ci ca să ne gândim la replica următoare. Nu mă înțelegeți greșit, și eu mă surprind uneori făcând asta. Doar că e chiar așa, surprins.

Nu e atât de greu când îți dai seama că liniile baricadelor sunt doar imaginare să faci un pas înapoi și să te gândești care e partea slabă a argumentului nostru? Care e partea forte a argumentului lor? Chiar e nevoie să ne certăm? De cele mai multe ori, sincer, nu e.

Probabil pare truism, sau poate pentru că știu eu de chestia asta de mult timp îmi pare mie. Dar dacă deschideți ușor ochii și vă uitați în jur se întâmplă peste tot, de la cel mai mic la cel mai mare nivel. Oameni care se agită, ies la proteste împotriva unor legi pe care nu le-au citit, pro sau anti gay fara sa stie macar unul sau pur și simplu tabăra fomeilor care poartă toc cui vs. cele care poartă teniși.

Din păcate, nici în Călătoriile lui Gulliver nu s-a rezolvat conflictul și nu cred că nici noi vom înceta vreodată să ne poziționăm în noi vs. ei pe baza unor chestii de multe ori lipsite de importanță. Dar donno, poate uite, mai citim cărți pentru copii și facem un pas înapoi să ne dăm seama că ne certăm, de fapt, pe ce parte se sparge oul 🙂

IMG_4598

Philosophy bites

Standard

Am furat titlul unui podcast, recunosc, dar prea se potrivea. So fii-mea a ales să meargă la un opțional de filosofie, ținut de un nici nu știu cum să zic, un puștan absolvent de Antropologie care face chestii foarte mișto cu ei. Nu înțeleg sincer de ce s-a înscris, pencă tot ce face acolo este să îl terorizeze pe băiatul ăsta (dar zău că îl terorizează, numai se joacă și basically ia peste picior cam tot ce se întâmplă acolo, parțial cred pencă i se pare de porc să discute filosofie cu o gașcă de 7 years old, la fel cum i se pare de porc și să îi scrie maică-sii mesaje de amor pe bilețele sau felicitări de 8 martie ce ar putea fi citite de alții, gen învățătoare, over her dead body). Dar ce spuneam? Da, nu pricep ce cauta la opționalul cu pricina, pentru că scopul ei în viață pare a mă face pe mine, în rarele secunde când îmi imaginez că am mai mult de doi neuroni în cap, să mă conving că nu am probabil nici măcar unul singur, plutitor.

Aseară. Întotdeauna seara, întotdeauna înainte de culcare. Ea citește pe colțul stânga de canapea, eu mă uit cu căștile, pe telefon da, la Leaving Neverland (nu mă întrebați încă, că nu știu ce cred despre, sunt abia la jumate) pe coltul din dreapta. Se oprește, se uită lung la mine, suficient de lung încât să îmi dau căștile jos:

Tu ai darul de a dori?

– Darul de a dori? clipesc tâmp. Cred că îl am, dar de ce crezi că e un dar și nu o povară?

Ce înțelegi tu prin dar și prin povară? Încă niște clipit tâmp din partea mea.

-Păi nu știu mama, un dar e ceva pozitiv și o povară e ceva negativ, ce e greu, ceva ce te ține în spate.

Tu creeeziii că a-ți dori e o povară? Mă străpung doi ochi căprui sau negri (depinde de lumină).

-Cred că da, ar putea fi o povară atunci când nu obții ceea ce îți dorești, nu?

Eu cred că e un dar. Cred că atunci când îți dorești foarte foarte mult ceva ești fericit. Nu vorbesc de lucrurile mici pe care ți le dorești, ci de ceva ce îți dorești foarte foarte mult. Înghit în sec, n-a zis că să obții lucrul ăla aduce fericitul, ci doar doritul în sine. Sfertul meu de neuron tremură agitat.

-Tu ce îți dorești mama?

Eu? Un copac. Răspunde repede și precis si senin de parca zicea ca vrea o palarie verde. Mi-ar plăcea să am un copac.

Aham. Un copac la etajul 6 în blocurile lui Ceaușescu. Poate totuși găsim ceva mai fezabil.

-Și altceva în afară de un copac?

-Nimic altceva. Doar un copac.

Mă lasă să mă duc să pregătesc apa pentru baie și când mă întorc să o iau și o ameninț să-și miște fundul la spălat pe dinți mi se încolăcește toată pe tălpi ca un pisoi și îmi șoptește încet, tare încet, să audă doar ea și mie doar să mi se pară: te iubesc. Și eu te iubesc, îi răspund repede și tare, poate chiar puțin prea tare, să se audă și din cealaltă parte a globului sau chiar de pe Lună. Mă opresc să îi mângâi părul și apoi îi zic. –Sper că ești fericită fată mica.

-Sunt. Fericită.

Liniste

PS.  -Dar nu și atunci când trebuie să mă spăl pe dinți!

IMG_0674

Spirale

Standard

Apartamentul unde mă aflu temporar are multe perne mici, de decor, galbene. Atât de multe că mă incomodează și le arunc pe toate într-o movilă în partea dreaptă. Partea bună e geamul mare, până la pământ, pe care pot să privesc facinată frunzele care se învârt în vârtejuri repetitive. Frunze care nu știu ce naiba caută aici că sunt de toamna trecută. Ele nu știu că vine primăvara? O doamna 50 plus își leagă bicicleta de stâlpul de autobuz din față. Se holbează la mine, uitând să joace în piesa în care simplul fapt că ne aflăm de o parte și de alta a unui geam de sticlă ne face străini. Mă gândesc că are, în fond, dreptate, suntem tare aproape. Și îi zâmbesc. Îmi zâmbește înapoi.

Însă de fapt frunzele m-au făcut să iau calcuatorul în brațe (și să mă încurc de pernele galbene), felul în care se roteau.

Mi se pare că multe lucruri se rotesc, tot ca ele, în spirale ascendente sau descendente, și în viețile noastre de uameni sau de copii, orice se întâmplă să fim azi. Întotdeauna începutul e mic. Mic, mic, cel mai mic. Apoi pauză. Apoi respirăm și încă un lucru mic. Dar nu așa de mic ca primul, puțin mai mare. Și încă o pauză. Iar apoi, înainte să ne dăm seama călătorim cu viteza luminii către o destinație necunoscută (și implicit ușor înspăimântătoare).

La Sara e ușor cu cărțile. Prima carte. Doar una, întotdeauna una cum altfel. Apoi pauză. A doua, a treia și acum are un perete de cărți citite deja și îmi răspunde șocată când ajungem în mall să luăm alte cărți că Nu, nu are nevoie de o geacă sau de pantaloni, la ce ar putea să îi folosească o geacă sau niște pantaloni? Cărțile în schimb parcă sunt ciocolată sau manele. Fără număr, fără număr. La fel de serioasă mă întreabă de ce citesc așa de încet cartea asta. Nu îmi place? Și eu zic parcă mama nu îmi place așa mult, sau poate cine știe, n-am chef de ea azi, ție nu ți se întâmplă să nu ai chef să citești? Ba da, cu siguranță i se întâmplă să nu aibă chef să citească. Atunci când doarme. Atunci când doarme nu are chef să citească. Nici măcar nu glumește. Și nici nu prea doarme.

La mine poate e cu muzica. Azi o melodie, meh, nu o bag în seamă. Încă una. Și încă una și într-o lună respir doar note scrise de aceiași mână.

Dar nu sunt întotdeauna spirale ascendente. Uneori și lucrurile rele pleacă tot așa, de la un lucru, cel mai mic lucru din lume. Poate aruncatul unui muc de țigară pe geam. Poate atunci când te faci că nu vezi un copil care cerșește la semafor (nu zic că e bine să dăm bani cerșetorilor neapărat, dar să te prefaci că sunt invizibili e cumva un lucru mic și meschin și urât). A treia zi minți un prieten că te doare burta când te roagă să îl ajuți la mutat și peste o lună te faci că nu auzi că în camera de lângă un soț își caftește conștiincios soția. Poate peste un an chiar tu decizi că e ok să faci mult mai mult rău de atât. Sigur. Nu noi, alți oameni, toți ipotetici, niciodată noi înșine.

Dar nu știu, mă gândeam că uneori e bine să ne uităm la frunze. Și la spitalele din viața noastră. Să ne apucăm copiii de glugă să îi tragem înapoi când apucă un colț de spirală rea sau să nu ne mai agităm și să ne lăsăm purtați de ele atunci când sunt unele bune, care duc la o lume nouă, care chiar dacă-i necunoscută parcă nu e așa de rea. Sigur. Nici eu nu știu care sunt spiralele bune. Doar cred, ca proasta, uneori, în ele. 🙂

IMG_7409

Ziua cui?

Standard

A încercat cineva să îmi explice la un moment dat de ce e drăguţ să respectăm simbolurile astea cu mărţişor de 1 martie şi flori pentru muieri de 8 martie dar mărturisesc că nu am înţeles.

Pentru mine sunt la fel de neplăcute ca ziua mea, iar bănuiesc că pentru cei de sex masculin care trebuie să scoată din portofeli sume cu 50% mai mari ca de obicei pentru nişte flori care se vor ofili în borcane transparente pe birouri corporatiste e şi mai neplăcut decât pentru mine.

Săptămâna trecută, un nene (dar nene, adică mai oldish aşa) îi răspundea, în lift, unui alt nene (equally oldish) că da, o să îi ia flori nevestii, ce naiba să facă. Spera doar să nu se repete istoria de anul trecut, când alergase prin tot oraşul să cumpere cale, fiind florile preferate ale soţiei care le-a aruncat într-o vază şi a uitat de ele, pentru două zile tot el trebuind să schimbe apa că miroasea urât în toată casa. :))

Nu e rău să daţi flori, don’t get me wrong, go ahead (mă rog, mor toate, deci chiar e malefic cumva), atâta că nu pricep de ce e nevoie să se întâmple musai într-o zi, când toată lumea face acelaşi lucru.

La şcoala Sarei, de exemplu, până şi fetele au început să aducă mărţişoare pentru celelalte fete la şcoală. Fii-mea n-a vrut, şi am întrebat-o anul ăsta din timp dacă nu vrea totuşi să ducă şi ea având în vedere că toată lumea duce (mă gândeam să nu se simtă aiurea sau ceva). Nu se simte. Mba chiar nici că a dus mărţişoare la învăţătoare n-a fost o fericire (nici pentru mine nu era).

Nu îmi place atenţia asta programată, o face să fie falsă cumva. Şi nici nu prea cred că funcţionează. Atenţia e limitată, iar atunci când o oferi trebuie să fie pe bune, altfel e ca şi cum donno, ca şi cum ai merge la cursuri la facultate la un prof plictisitor.

Dar. Meteoblue anunţă 22 de grade în Bucureşti azi. Suficient.

IMG_2028