Cea mai mică

Standard

Mi se pare că ne uităm cumva la copii, mai ales atunci când sunt mici mici ca și cum nu ar exista nicio legătură între ei și adulții ce vor deveni. Sau mai precis ca și cum doar anumite momente din viața lor de copii ar fi esențiale. Cele în care noi ne facem în sfârșit timp să stăm pe covor cu ei să plastilină sau cele în care le explicăm de ce nu trebuie să râdă de un cățel șchiop (deși bad example, cred că asta e inbuilt, fie ești capabil să râzi de un cățel șchiop, fie nu ești). Nu-mi dau seama dacă se vede ce e în capul meu.

Cumva, când sunt mici, fac doar ga ga și gu gu. Apoi se bălăngăne printre obiectele de mobilier din sufragerie învățând să meargă. Apoi stâlcesc cuvintele și that is funny. Se prăvălesc peste câte un copil într-o îmbrățișare caraghioasă și înduioșătoare. Plâng isteric că au primit paiul mov și nu paiul roz. Nu poți să discuți cu ei computerele cuantice și nici despre ce zi proastă ai avut la birou. Sunt, cumva, separați de noi, adulții, și separați de ei, adulții ce vor deveni. Cred că asta ne imaginăm, că nu totalitatea momentelor din viața lor de copii o să creioneze personalitatea lor adultă, ci doar anumite momente, cele pe care le privim noi, din împărăția celor zeci de ani, ca fiind importante. Sau poate uneori nici măcar atât, la 15 sau 18 ani ne uităm la ei și sunt oameni cu preferințe muzicale diferite de noi, care citesc sau nu, care au un ton dulce în voce când mângâie o pisică sau un ton ascuțit când comandă mâncare la restaurant. Și apoi ni se pare cumva că s-au făcut adulți dintr-o întâmplare, fără legătură cu nimic din ceea ce s-a întâmplat în trecutul lor.

Stăteam aseară cu Sara în sufragerie și plângea. Nu știu exact de ce plângea, doar intuiesc de ce plângea. N-a vrut să îmi spună, deși îmi spune mai tot. Doar plângea. Uneori Sara mai plânge, nu doar râde, deși râde în 99.99 din timp, uneori plânge cu gura strâmbată și pete roșii pe fruntea ei albă. Eu nu mai plâng de când m-am făcut mare, deși știu că multe femei o fac și mi se spune că e de ajutor. Nu știu deci dacă e bine sau rău să plângi și nici nu știu exact care e rețeta magică atunci când un om de lângă tine plânge. Cu Sara, am luat-o în brațe și i-am zis că nu e nevoie să spună nimic dacă nu vrea, și doar am ținut-o strâns în brațe și am lăsat-o în pace. Apoi a zis că vrea să îi citesc, so I did that. Și apoi s-a liniștit și râdea iar țopăind (la propriu) în patul meu mare din dormitor. Înainte să adormim, am întrebat-o dacă e grea uneori viața ei. Și ea a zis că uneori e tare grea. După care s-a cuibărit mai bine în brațele mele și a adormit.

Ce încercam (și nu prea cred că mi-a ieșit) să spun era că viața unui copil e complexă, cel puțin (și chiar cel puțin) la fel de complexă cu cea a unui adult. Un labirint de intrări și ieșiri și rotiri și pierderi și regăsiri. Fiecare moment petrecut în labirint contează, fiecare. Și cele albe, și cele negre. Adulții nu vin de pe planeta Marte să fie plantați într-un corp firav de adolescent. Adulții sunt tot copiii de azi. Cu fiecare zi, minut, secundă de experiențe, imprimate peste genele moștenite și amestecate. Dar ei sunt, devin (ca și noi), nimic altceva decât amestecul a tot ceea ce li se întâmplă în momente oarecare pe care noi le tratăm uneori ca lipsite de importanță.

Doar că nu cred că sunt. Lipsite de importanță. Cred că fiecare minut (limitat) pe care îl petrecem cu ei, contează, undeva într-o înșiruire de 0 și 1 din codul lor personal. E oribil de greu, cred, să privești parentingul așa, pentru că pune foarte mare responsabilitate pe umerii unui părinte. Dar nu voiam să spun că ceea ce facem are neapărat capacitatea de a face din alb negru și din negru alb, pentru că nu are, chiar nu are, dar nu despre asta acum că nu mai termin. Doar că suntem părți din adulții ce vor deveni ei. La fel ca frunzele din pădurea pe care o privesc primăvara, ca o îmbrățișare dată unui câine negru pe care îl iubesc, la fel ca picioarele în râuri reci de țară, la fel ca paginile din cărțile pe care le citesc. Părți din ei.

IMG_6387

Reclame

Un răspuns »

  1. Da, enorma presiunea daca privești lucrurile in felul asta. Dar da, ai dreptate. Ma tem de treaba asta de fiecare data cand observ reacția copiilor la reacțiile mele anterioare față de ceva ce au făcut ei… de ex: au dat cu apa pe covor, eu m-am enervat, data următoare cand dau cu apa pe covor e suficient sa arunc eu un ochi asupra situației, ca ei (mai ales cea mare, 4a4l) deja începe sa demi-plângă/bâzâie/țipe pe motiv ca “mamaaaaaaa, dar mamaaaaaa, nu te mai uita asa”. Si mereu mereu îmi zic sa nu ma mai înfurii pt fiecare rahat, pt ca asta o sa le rămână in creier si asemenea adulti o sa ajungă… poate totuși nu ii stric.. 😏

    Daca privesc lucrurile faine din caracterul lor de acum si ma gândesc ca poate vor face parte si din felul lor de a fi de mai târziu, mi se umple inima. Dar recunosc, uneori îmi place si mie sa ii observ si sa mi-i imaginez oameni mari 😍

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s