Arhive zilnice: 8 februarie 2019

Clădiri

Standard

Ajung uneori în ultimul timp, fără să vreau neapărat, în nişte clădiri tare tare mari. Imense. Cu gemuri multe şi etaje puse cap în cap, nenumărate. Care privesc oamenii ca pe nişte mici furnici nesemnificative ce sunt, învârtindu-se în rondul ce foloseşte ca punct de orientare pentru toate dreptungiurile aşezate pe verticală.

Când intri într-una din clădirile astea, spaţii mari, nesfârşite, curăţenie, covoare adânci sau dale de gresie strălucitoare. Ferestre mari, şi multă lumină, dar care vine de la neoane cu întrerupătoare. Chiar uneori copaci, copaci adevăraţi, plantaţi în linii drepte, precis delimitate, care arată, sincer, tare stingheri şi singuri. Stomacul meu e tare trist când vede copacii ăştia, mi se pare că ei nu au nicio vină, şi parcă sunt mai deprimanţi decât nişte animale la grădina zoologică, acolo măcar încearcă cineva să le recreeze habitatul natural, dar aici nici măcar atât, sunt înconjuraţi de betoane.  Uşor intimidant, pentru mine şi apartamentul meu fără copaci şi fără plante de la etajul 6 dintr-o fostă capitală comunistă.

Atâta că dacă ajungi să cunoşti dedesupturile acestori imensităţi, să dai de birourile sau sălile unde oamenii chiar îşi petrec viaţa (ştiu că nimeni nu crede că îşi petrece viaţa în clădirile unde lucrează, dar eu mă gândesc tot timpul la asta, petrecem atât de mult timp prizonieri aici) camerele sunt mici, tare mici, întunecate, fără ferestre, fără lumină sau aer. De fapt, aerul lipseşte cu desăvârşire, deşi nimeni nu pare să sesizeze, ferestrele sunt doar cu scop decorativ, rămân pe veci închise. Spaţiile mari sunt rezervate holurilor, nu oamenilor. Te sufoci în clădirile astea. Sau eu mă sufoc în clădirile astea.

Şi mi se pare aşa, ca şi cum aş da de un tip, cel mai mişto tip pe care mi l-aş fi putut imagina când eram mică şi visam la Feţi frumoşi (presupunând că aş fi visat la asta, I wasn’t, mbut most women do) înalt ca bradul, pătrăţele, păr blond în vânt proaspăt spălat şi mirosind a Shauma trei, ochi deschişi la culoare şi gene mai ceva ca în reclamele muierilor la rimel Lancome sau care draci e za shit these days. Haine ca scoase din cutie, tăiate fin de un croitor priceput, toate călcate şi strălucind de prospeţime. Ba chiar are şi o carte ce i se iţeşte uşor din geanta diplomat. Şi ajungi să fii cu tipul ăla perfect, atât că atunci când vă mutaţi împreună constaţi uşor încurcată că îşi schimbă lenjeria o dată la trei zile, că pleoscăie când mănâncă, iar cartea era de fapt o revistă despre ultimele telefoane cumpărată din aeroport. Imposibil de trăit cu, cel puţin pentru mine.

Dacă aş face clădiri, clădirile mele ar fi linii simple şi pricăjite din exterior, cufundându-se în linia pământului sau ascunzându-se printre copaci. Intrarea ar fi întunecată şi destul de mică. Dar camerele, camerele în care chiar aş trăi ar fi mari şi luminoase, cu ferestre imense, de fapt dacă aş putea aş face nişte găuri mari în ziduri să se amestece podeaua cu natura, camere pline ochi de cărţi şi note muzicale, cu puţină mobilă dar mult, mult, mult aer.

Dar nu fac clădiri. Cel puţin în viaţa asta. În viaţa asta doar îmi plimb uneori paşii mici prin unele construite de nişte oameni pe care îi suspectez că aveau costume făcute la comandă.

LE. Catedrale. Fix catedrale, cum nu m-am gândit mai devreme. Acelaşi principiu, clădiri mari, impunătoare, cu săli mari şi tavane înalte, chiar dacă chiliile călugărilor sunt nişte încăperi mici şi austere. Scopul e să imprime respect, credinţă, putere aso pentru oamenii simpli.

IMG_1915