Arhivele lunare: februarie 2019

Teme de vacanţă

Standard

Luni dimineaţă, în prima zi de şcoală, Sara se freacă la ochi somnoroasă pe la 7 şi vreo 15 minute şi mă întreabă: Când avem următoarea vacanţă?

Din păcate mai e până la următoarea vacanţă, aşa că se rezumă la week-end, cât mai e până la week-end. Nu e că nu îi place la şcoală, she kinda does, adică îi place partea cu prietenele ei şi cu prostioarele pe care le face pe acolo, doar iubeşte tare vacanţele. Ceea ce îmi aduce aminte de temele de vacanţă, instrument barbar pe care l-aş interzice cu desăvârșire şi l-aş arde pe un rug de vrăjitoare. Nu, Sara n-are teme de vacanță, uneori primim sugestii de chestii de făcut, pe care eu declar public (şi direct învățătoarei) că le voi ignora.

Da, dar atunci CE vor face copiii care nu au teme de vacanţă? Vor freca menta minuteoresăptămâniluni în şir, îşi vor irosi şansele de admitere la Harvard sau Yale şi la o slujbă cu pantofi negri lucioşi?

Mposibil.

Dar Sara n-a frecat menta în vacanţă, sau she did, dar într-un mod care mie mi s-a părut ok. În primul rând a avut noroc de musafiri oameni dragi şi s-a jucat cu ei mult şi s-a bucurat că îi are aproape, apoi a zis că vrea să vadă care e treaba cu OZN-urile şi ne-am uitat împreună la un serial documentar, în primul episod i-am explicat eu cam care ar putea să fie explicaţia ştiinţifică în spatele unora dintre chestiile filmate, iar în restul episoadelor a încercat să înțeleagă singură. Încă râde în hohote de un extraterestru operat/îngrijit de neşte doctori într-o cameră aflată în completă beznă, la lumina unei lanterne plăpânde. Poate pare inutil, şi stat la TV, dar mie mi s-a părut actually very useful pentru că şi-a exersat gândirea critică şi a învăţat o lecţie pe care nu o ştiu nici mulţi adulţi: nu tot ce apare la TV/presă e adevărat.

What else, are un caiet din ăsta de matematică de clasa I şi l-a completat aproape pe tot, dar nu pentru că a pus-o careva ci pentru că i se pare amuzant ce ușoare sunt exercițiile şi uneori ce tâmpit sunt formulate întrebările (they are).

M-a mai bătut pe mine la cap să îi iau un DEX (a primit unul de Crăciun şi a fost fascinată de el, dar nu e complet), ceea ce am uitat să fac, ba când mi-am adus aminte nu era pe stoc aso, cert e că abia acum i-am luat. Voia să găsească în fiecare zi un cuvând pe care nu-l ştiam eu, ca să facă mişto de mine. Sounds right.

Cam asta. Nu cred că timpul liber e pierdut, nici măcar dacă privim din partea pur cognitivă. Lăsaţi copiii să se joace şi să frece menta. Pretty please.

Şi totuşi. Când vine următoarea vacanţă? I really need one too.

IMG-2605

Reclame

Cea mai mică

Standard

Mi se pare că ne uităm cumva la copii, mai ales atunci când sunt mici mici ca și cum nu ar exista nicio legătură între ei și adulții ce vor deveni. Sau mai precis ca și cum doar anumite momente din viața lor de copii ar fi esențiale. Cele în care noi ne facem în sfârșit timp să stăm pe covor cu ei să plastilină sau cele în care le explicăm de ce nu trebuie să râdă de un cățel șchiop (deși bad example, cred că asta e inbuilt, fie ești capabil să râzi de un cățel șchiop, fie nu ești). Nu-mi dau seama dacă se vede ce e în capul meu.

Cumva, când sunt mici, fac doar ga ga și gu gu. Apoi se bălăngăne printre obiectele de mobilier din sufragerie învățând să meargă. Apoi stâlcesc cuvintele și that is funny. Se prăvălesc peste câte un copil într-o îmbrățișare caraghioasă și înduioșătoare. Plâng isteric că au primit paiul mov și nu paiul roz. Nu poți să discuți cu ei computerele cuantice și nici despre ce zi proastă ai avut la birou. Sunt, cumva, separați de noi, adulții, și separați de ei, adulții ce vor deveni. Cred că asta ne imaginăm, că nu totalitatea momentelor din viața lor de copii o să creioneze personalitatea lor adultă, ci doar anumite momente, cele pe care le privim noi, din împărăția celor zeci de ani, ca fiind importante. Sau poate uneori nici măcar atât, la 15 sau 18 ani ne uităm la ei și sunt oameni cu preferințe muzicale diferite de noi, care citesc sau nu, care au un ton dulce în voce când mângâie o pisică sau un ton ascuțit când comandă mâncare la restaurant. Și apoi ni se pare cumva că s-au făcut adulți dintr-o întâmplare, fără legătură cu nimic din ceea ce s-a întâmplat în trecutul lor.

Stăteam aseară cu Sara în sufragerie și plângea. Nu știu exact de ce plângea, doar intuiesc de ce plângea. N-a vrut să îmi spună, deși îmi spune mai tot. Doar plângea. Uneori Sara mai plânge, nu doar râde, deși râde în 99.99 din timp, uneori plânge cu gura strâmbată și pete roșii pe fruntea ei albă. Eu nu mai plâng de când m-am făcut mare, deși știu că multe femei o fac și mi se spune că e de ajutor. Nu știu deci dacă e bine sau rău să plângi și nici nu știu exact care e rețeta magică atunci când un om de lângă tine plânge. Cu Sara, am luat-o în brațe și i-am zis că nu e nevoie să spună nimic dacă nu vrea, și doar am ținut-o strâns în brațe și am lăsat-o în pace. Apoi a zis că vrea să îi citesc, so I did that. Și apoi s-a liniștit și râdea iar țopăind (la propriu) în patul meu mare din dormitor. Înainte să adormim, am întrebat-o dacă e grea uneori viața ei. Și ea a zis că uneori e tare grea. După care s-a cuibărit mai bine în brațele mele și a adormit.

Ce încercam (și nu prea cred că mi-a ieșit) să spun era că viața unui copil e complexă, cel puțin (și chiar cel puțin) la fel de complexă cu cea a unui adult. Un labirint de intrări și ieșiri și rotiri și pierderi și regăsiri. Fiecare moment petrecut în labirint contează, fiecare. Și cele albe, și cele negre. Adulții nu vin de pe planeta Marte să fie plantați într-un corp firav de adolescent. Adulții sunt tot copiii de azi. Cu fiecare zi, minut, secundă de experiențe, imprimate peste genele moștenite și amestecate. Dar ei sunt, devin (ca și noi), nimic altceva decât amestecul a tot ceea ce li se întâmplă în momente oarecare pe care noi le tratăm uneori ca lipsite de importanță.

Doar că nu cred că sunt. Lipsite de importanță. Cred că fiecare minut (limitat) pe care îl petrecem cu ei, contează, undeva într-o înșiruire de 0 și 1 din codul lor personal. E oribil de greu, cred, să privești parentingul așa, pentru că pune foarte mare responsabilitate pe umerii unui părinte. Dar nu voiam să spun că ceea ce facem are neapărat capacitatea de a face din alb negru și din negru alb, pentru că nu are, chiar nu are, dar nu despre asta acum că nu mai termin. Doar că suntem părți din adulții ce vor deveni ei. La fel ca frunzele din pădurea pe care o privesc primăvara, ca o îmbrățișare dată unui câine negru pe care îl iubesc, la fel ca picioarele în râuri reci de țară, la fel ca paginile din cărțile pe care le citesc. Părți din ei.

IMG_6387

Clădiri

Standard

Ajung uneori în ultimul timp, fără să vreau neapărat, în nişte clădiri tare tare mari. Imense. Cu gemuri multe şi etaje puse cap în cap, nenumărate. Care privesc oamenii ca pe nişte mici furnici nesemnificative ce sunt, învârtindu-se în rondul ce foloseşte ca punct de orientare pentru toate dreptungiurile aşezate pe verticală.

Când intri într-una din clădirile astea, spaţii mari, nesfârşite, curăţenie, covoare adânci sau dale de gresie strălucitoare. Ferestre mari, şi multă lumină, dar care vine de la neoane cu întrerupătoare. Chiar uneori copaci, copaci adevăraţi, plantaţi în linii drepte, precis delimitate, care arată, sincer, tare stingheri şi singuri. Stomacul meu e tare trist când vede copacii ăştia, mi se pare că ei nu au nicio vină, şi parcă sunt mai deprimanţi decât nişte animale la grădina zoologică, acolo măcar încearcă cineva să le recreeze habitatul natural, dar aici nici măcar atât, sunt înconjuraţi de betoane.  Uşor intimidant, pentru mine şi apartamentul meu fără copaci şi fără plante de la etajul 6 dintr-o fostă capitală comunistă.

Atâta că dacă ajungi să cunoşti dedesupturile acestori imensităţi, să dai de birourile sau sălile unde oamenii chiar îşi petrec viaţa (ştiu că nimeni nu crede că îşi petrece viaţa în clădirile unde lucrează, dar eu mă gândesc tot timpul la asta, petrecem atât de mult timp prizonieri aici) camerele sunt mici, tare mici, întunecate, fără ferestre, fără lumină sau aer. De fapt, aerul lipseşte cu desăvârşire, deşi nimeni nu pare să sesizeze, ferestrele sunt doar cu scop decorativ, rămân pe veci închise. Spaţiile mari sunt rezervate holurilor, nu oamenilor. Te sufoci în clădirile astea. Sau eu mă sufoc în clădirile astea.

Şi mi se pare aşa, ca şi cum aş da de un tip, cel mai mişto tip pe care mi l-aş fi putut imagina când eram mică şi visam la Feţi frumoşi (presupunând că aş fi visat la asta, I wasn’t, mbut most women do) înalt ca bradul, pătrăţele, păr blond în vânt proaspăt spălat şi mirosind a Shauma trei, ochi deschişi la culoare şi gene mai ceva ca în reclamele muierilor la rimel Lancome sau care draci e za shit these days. Haine ca scoase din cutie, tăiate fin de un croitor priceput, toate călcate şi strălucind de prospeţime. Ba chiar are şi o carte ce i se iţeşte uşor din geanta diplomat. Şi ajungi să fii cu tipul ăla perfect, atât că atunci când vă mutaţi împreună constaţi uşor încurcată că îşi schimbă lenjeria o dată la trei zile, că pleoscăie când mănâncă, iar cartea era de fapt o revistă despre ultimele telefoane cumpărată din aeroport. Imposibil de trăit cu, cel puţin pentru mine.

Dacă aş face clădiri, clădirile mele ar fi linii simple şi pricăjite din exterior, cufundându-se în linia pământului sau ascunzându-se printre copaci. Intrarea ar fi întunecată şi destul de mică. Dar camerele, camerele în care chiar aş trăi ar fi mari şi luminoase, cu ferestre imense, de fapt dacă aş putea aş face nişte găuri mari în ziduri să se amestece podeaua cu natura, camere pline ochi de cărţi şi note muzicale, cu puţină mobilă dar mult, mult, mult aer.

Dar nu fac clădiri. Cel puţin în viaţa asta. În viaţa asta doar îmi plimb uneori paşii mici prin unele construite de nişte oameni pe care îi suspectez că aveau costume făcute la comandă.

LE. Catedrale. Fix catedrale, cum nu m-am gândit mai devreme. Acelaşi principiu, clădiri mari, impunătoare, cu săli mari şi tavane înalte, chiar dacă chiliile călugărilor sunt nişte încăperi mici şi austere. Scopul e să imprime respect, credinţă, putere aso pentru oamenii simpli.

IMG_1915

 

 

After all

Standard

Sarei îi plac piscinele. Oare v-am mai zis? Sigur v-am mai zis. Sarei îi plac piscinuțele. Nimic rău. Și eu tolerez piscinele. Iarna, când e frig afară. Cele cu apă fierbinte când afară ninge sunt chiar drăguțe. Hai, poate primăvara dacă încerc să fac mișcare în București fără să oameni (deși mă rog, acum fac mișcare și fără oameni și fără piscină dar asta e altă poveste). Ce spuneam? Da, în condițiile de mai sus tolerez piscinele.

Însă nu pricep for the life of me de ce ar face cineva o piscină, adică o baltă într-un lac pătrat de ciment lângă o mare sau un ocean, adică o mare sau un ocean for fucks sake. De ce sfinte sisoe ar alege cineva vreodată oricând oriunde o piscină (perfectă de altfel, nu neg, cu apă cristalină și albastră și temperatură controlată) versus marea cu valuri și stropi și sare, așa imprefectă și zăludă cum e ea?

Mă rog. Atâta că Sara ar alege piscina. Alege constant piscina, de nu există vacanță să nu mârâi că la piscină puteam să mergem și în București, nu era nevoie să batem atâta cale în avioane până aici.

Dar chiar nu voiam să o bârfesc pe Sara azi. De fapt, în ultima vacanță a fost așa de cooperantă și de happy și a stat mai mult în mare decât la piscină, deși apa era semnificativ mai rece, și s-a cățărat pe culmi și a mers pe jos de numa, și cu mașina și de toate fără să zică nici pâs, ba chiar am mai lăudat-o, nu îmi imaginez vreun adult care să fi fost așa de fericit într-o vacanță. Ați observat-o și voi pe asta cu adulții în vacanțe, nu? Poate pentru că dăm atâția bani pe ele ne așteptăm să fie cu picățele roz sau mov și lăsăm review-uri negative dacă mic dejunul a avut ochiurile tari în loc de moi. Crap, iar o iau pe câmpii. Ăăăăăăăă da. Deci a fost tare mișto Sara, ca partener de vacanță.

Și m-am gândit eu că dacă ea a putut să fie așa de mișto într-o vacanță pe gustul meu, aș putea fi și eu mișto într-o vacanță pe gustul ei, care e la polul opus de gustul meu. Adică o vacanță cu piscinuțe la mare și cu mâncare la botul calului, unde nu trebuie să aștepte să caut eu un restaurant cu vibe-uri bune (long story, do not ask). Ceea ce înțelegeți că îmi strânge stomacul doar când scriu. Așa că m-am dus la prietena mea L. care e guru-ul absolut al acestor locuri, m-am felicitat în sine că ce bine că există în bula mea oameni ca ea și I pulled my puppy eyes să mă ajute să găsesc un hotel cum îi place plodului. And L. did. A scanat rapid (like super rapid, jur, gen vreo 2 ore) toate hotelurile și mi-a trimis o listă de vreo 10. Nu exagerez deloc când vă spun că mie mi-ar fi luat operațiunea minim o lună plus că m-ar fi enervat îngrozitor. M-am uitat la cele 10, și am ales unul, decent ca preț, piscinuțe, ouă ochiuri medium done. Chiar am scris mail și am făcut rezervare.

După care m-am dus acasă la plod să raportez că am bookuit următoarea vacanță așa cum îi place ei. Și Sara m-a întrebat așa: – de ce? Cum de ce? – de ce? Păi că știu că ție îți plac și tu mergi cu mine în toate vacanțele mele și vreau să merg și eu cu tine în vacanțele tale, că așa fac oamenii care iubesc știi, lasă de la ei pentru oamenii pe care îi iubesc iar eu te iubesc pe tine fată, chit că îți place au ba că ți-o spun, obișnuiește-te cu idea. Mai aveam puțin și mă și rățoiam la ea. Și-a dat ochii peste cap după care a zâmbit cât casa că vreau în vacanța ei. Apoi s-a gândit două secunde și a zis. – nu știu de unde ai înțeles tu că vacanța mea e așa. Vacanța mea e cea de anul trecut. Cea de anul trecut? am clipit des.

Ok, știam că i-a plăcut, dar vacanța de anul trecut a fost pe o insulă mică mică cu lumină și culmi și mare și ultimul lucru pe care l-aș spune despre ea ar fi piscinuțe și ouă ochiuri medium done.

-da. tot acolo vreau să merg.

And that was that.

Am deschis gura larg.

Și-am închis-o la loc.

Clamp.

She might be mine after all. 🙂

IMG_6604

Geek games – Cortex

Standard

Deși sună ca un articol din alea în care o iau razna iar cu cine știe ce ipoteze și legături între bucățele de creier și evoluția unui plod, stați liniștiți că nu e. Răcesc și mă prostesc, răcesc și mă prostesc. Am zis să vă zic de jocurile ăstea, CORTEX, care pe Sara o amuză enorm pentru că e mult mai bună decât mine la ele :D, poate vă inspiră și pe voi. Sunt vreo 9, Sara are vreo 3, a început cu cel verde (de copii mai mici parcă), apoi alb și portocaliu. Sunt jocuri de atenție și inteligență (8 plus zice pe ele, dar Sara se joacă lejer cu cele de 9 plus de pe la 6 ani), unele presupun spirit de observație și rapiditate (ca Doble), altele calcule ușoare și unul ceva cultură generală. Preferatul ei e cel portocaliu, cu geografia (9 plus), unde poate râde pe îndelete de cât de varză e mă-sa la subiect (exemplificare mai jos). Văd că nu dau de el în RO, dar sigur îl găsiți pe afară sau online. Ha, scratch that, l-am gasit. Trebuie să recunoască țara după formă, deși steagurile de pe ele sunt amestecate să te inducă în eroare, să recunoască obiecte emblematice pentru câte o țară sau care are cea mai mare populație. Habar n-am de unde draci are osul ăsta cu geografia, că îl are de mică, pentru ea e super ușor să recunoască forma oricărei țări sau steagul, pentru mine rămâne, la fel ca într-a 6-a sau a 10-a, misiune imposibilă.