Joy

Standard

Scriu în fiecare an despre anul Sarei de tocmai a trecut. În cazul de față, cel de-al șaptelea. E un articol ușor egoist, pentru că e scris mai mult pentru mine, spre deosebire de toate celelalte care nu sunt cu mult mai breze, în continuare scriu pentru  o singură persoană, dar măcar nu sunt pentru mine. Și am vrut să scriu azi, nu de altceva, dar articolul de luni a fost cam trist, și m-a certat lumea pentru el (pe bună dreptate, nu cred că am reușit să scriu exact ce era în capul meu și a părut că pledez cumva pentru renunțare când eu rămân aceeași măgăriță încăpățânată și nu cred că giving up is ever an option).

Îmi e drag să recitesc uneori despre primul an, sau al treilea an al Sarei, mi se pare că fiecare din anii ei e o entitate de sine stătătoare, e o anumită Sara la 5 ani și nu e aceeași cu cea de la 8. Cred că o să îmi fie drag să le citesc și când Sara va avea 23 de ani.  Poate e totuși puțin util și pentru voi, vă reamintește de cum erau și copiii voștri la o anumită vârstă sau vă faceți o idee despre cum s-ar putea să fie peste ceva timp.

Anul șapte al Sarei cred că e preferatul meu. M-a întrebat Sara recent care e anul meu preferat dintre toți anii pe care i-am trăit (da, și ea pune întrebări grele) și cred că i-am zis că probabil că anul în care ea avea trei ani. Era deja mare, mă înțelegeam cu ea, trecuseră nopțile nedormite și eu eram mai puțin nebună (doar mai puțin) ca de obicei. Dar cred că m-am înșelat. Anul ei șapte s-ar putea să fie preferatul meu, deși a fost un an în care s-au întâmplat și multe lucruri rele. Dar Sara a fost o minge mare, cea mai mare, galbenă, de bucurie anul ăsta. Tot anul. În fiecare zi. În fiecare moment. Zâmbește tot timpul și e super entuziasmată de lucruri tot timpul, vorbește non-stop, are păreri proprii și personale, e complet pierdută în cărți și nu reacționează la nimic, chiar de ar trece prin fața ei, în sufragerie, o cămilă albastră tot nu cred că ar observa. Am avut multe vacanțe (as usual, deși vreau, tot as usual, și mai multe) cu ea și cred că timpul ăla a fost preferatul meu. Spre deosebire de mersul în vacanțe cu oameni mari (fie ei prieteni sau familie), care au întotdeauna așteptări, care sunt nemulțumiți de camera de hotel, care vor să facă X la ora Y și nu la ora Y și 15 minute, Sara nu așteaptă nimic de la vacanțe și e mulțumită cu orice am face, fie că suntem pe drum într-o mașină închiriată, pe o plajă cu nisip galben sau la -15 grade în zăpadă. Ea e doar fericită non-stop, chiar mai mult decât de obicei, atunci când e în vacanță. La ultima întoarcere a beneficiat de 16 ore în aeroporturi și avioane și o escală de numai 30 de minute de am alergat ca nebunele. Nu s-a supărat deloc. Nu s-a enervat, nu a pufăit, nu și-a dat ochii peste cap. A zâmbit în schimb. Îmi mai place că se conturează un mic drăcușor independent și cu încredere în forțele proprii, care poate e uneori greu de gestionat ca părinte, bunic, sau învățător. Dar, cum le-am spus și  la școală la ultima întâlnire când m-au chemat să mă tragă de urechi că Sara face prostii, hei, nu știu nici un adult de care să îmi placă care să fi fost un exemplu de docilitate în copilărie. Mi se pare în folosul ei și independența și încrederea în forțele proprii, chiar dacă asta vine la pachet cu o oarecare de rebeliune. De fapt, nu chiar dacă, îs mândră ca o cioară de doza aia de rebeliune. Multe, multe, am învățat de la Sare de când s-a născut, dar anul ăsta a conștientizat poate mai mult ca până acum o lecție care mi se pare mai importantă ca celelalte. Sara m-a învățat să iubesc cu adevărat. Nu cred că înainte de ea știam să fac asta, toate iubirile mele erau cumva egoiste. Dar pentru că ea m-a învățat cum e să iubești un om din cap până în picioare, fără niciun beneficiu personal, să îi vrei doar binele și atât, e o chestie care mi se pare tare rară și prețioasă. Și cred că faptul că ea a avut răbdare să mă învețe asta nu a fost doar în avantajul ei, a fost și în al meu, pentru că am învățat să iubesc așa oamenii (ok. Nu chiar oamenii în general, unii oameni, extrem de puțini, anomaliile sistemului meu).

Ar trebui să mă opresc, am scris cam mult. Cred că asta voiam să spun, dacă ar fi să rezum. Sunt tare fericită că e parte din viața mea și eu sunt parte din viața ei. Deși nu cred că Sara sau alți oameni pot fi un scop în sine al vieții în sine pentru cineva, îmi e greu să înțeleg bucuria în lipsa lor. To me, this is joy. My joy.

 

Reclame

2 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s