Deși în medie mamele sunt mult mai precaute și mai protective decât tații (and it makes sense they are), eu nu-s. Nu știu precis de ce nu sunt, posibil pencă și eu, la rândul meu, am fost crescută ca un băiețoi. Deci sunt prima care să o încurajez pe Sara să sară, să se cațere, să înoate, să încerce lucruri noi (mai ales asta). Desigur, e și datorită Sarei, care e un copil precaut, deci probabil simt nevoia să compensez.

Mdar nu exact exact despre asta voiam să zic. Există o grămadă de pericole out there care le ridică părinților părul pe șira spinării. Chiar există. Atâta că, statistic, ele sunt undeva sub 0.009% (da, am calculat, pe baza statisticilor de pe net din România, nuș precis în alte țări). Riscul ca  o tragedie care implică răufăcători să se întâmple unui copil sunt, deși nu inexistente, desul de reduse. Există însă un alt risc care e mai fezabil: ca Sara să se rătăcească de mine/grup aso. Ăsta e un risc real. Ca să nu mai vorbim că în curând sper să poată merge singură în stânga și în dreapta, nu vreau să fie veșnic cu mamițica de braț. Ei, și pentru toate astea, am învățat-o pe Sara câteva lucruri pe care le turuie fie zi fie noapte. 1. Numărul meu de telefon. 2. Adresa completă. 3. Dacă se pierde vreodată de mine, trebuie să meargă la o femeie pentru ajutor.  Mai știe că dacă cineva îi spune să nu țipe atunci e fix cazul să țipe cât de tare o țin puterile. In hindsight, asta nu mi-e taman de ajutor în meseria mea de parenting, dar na 😀

Nu că sunt relaxată, dar mi se par niște chestii minime și am zis să le scriu și aici. Poate sunt de ajutor. Gata. Articol scurt și serios, deci relativ neobișnuit. Nuș de ce îmi vine să scriu de chestii din astea numai.