Poate că da, poate că nu

Standard

Câteodată am aşa o senzaţie de parcă m-aş îngropa aşa într-o mocirlă care mă înghite şi apoi deodată văd un munte care are o grămadă de frânghii pe el, frânghii pe care m-aş putea căţăra. Reuşesc să ajung până la ele, dar exact când ajung cineva, o mână invizibilă se apucă şi harşt, harşt, taie rând pe rând fiecare, dar fiecare din afurisitele alea de  frânghii ce vin de sus. 🙂 Cred că toţi avem, momente din astea, nu?

Ei bine, şi când am zile aşa îmi aduc aminte de o poveste pe care am citit-o într-o carte de oameni mari, deşi e cât se poate de poveste.

Era odată un moşneag tare sărac care avea un fiu, pe care îl iubea ca pe ochii din cap. Şi se tot gândea cum să-şi ajute fiul, dar nimic nu se lega. Până când într-o zi când o rudă bogată i-a lăsat moştenire un cal. Cel mai frumos cal din toţi caii pe care îi văzuse vreodată moşneagul. Tot satul s-a strâns să admire bidiviul şi să îi spună moşului cât îl invidiează pentru ce noroc a putut avea.

Moşneagul însă a răspuns: Poate că da, poate că nu…

Nu peste mult timp, fiul a început să călărească calul pentru a-l îmblânzi, să-l poată folosi la muncile unde aveau nevoie şi exact atunci calul, cam năzdrăvan, l-a aruncat din şa şi fiul moşneagului şi-a rupt piciorul. Astfel, nici acesta nici calul nu mai puteau munci şi nici pune merinde pe masă.

Tot satul s-a adunat din nou să îl compătimească pe moşneag, vai, vai, ce ghinion pe capul vostru, bieţii de voi.

Moşneagul însă a răspuns din nou: Poate că da, poate că nu…

A doua zi, a început un război, unde toţi fiii din sat au trebuit să meargă, mulţi dintre ei pierzându-şi viaţa. Fiul moşneagului însă a fost salvat, fiind nevoit să rămână acasă datorită piciorului rupt.

Îmi place tare mult povestea asta :). Niciodată nu ştim dacă dezastrele cele mai mari nu se vor dovedi cumva cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat vreodată sau dacă cele mai mari bucurii nu se vor transforma cumva în cele mai mari coşmaruri. Life is unpredictable. And I kinda like it that way.

So, revenind la plozi, cu ceva înainte de începutul anului şcolar am fost anunţaţi că şcoala Sarei se mută într-o clădire nouă, care n-are curte. Moa şi ce-am mai mârâit, deloc nu mi-a convenit. Mie îmi place tare ca Sara să stea afară, indiferent de vreme şi muream de ciudă că va sta înăuntru tot timpul cât va fi acolo. Huge deal for me. Din fericire, ca moşul din povestea de mai sus, nu m-am agitat împreună cu restul părinţilor şi am zis mai degrabă un fel de fie ce-o fi. So. Şcoala nouă nu are într-adevăr, aproape deloc curte. Atâta că e lângă un parc maaareee cu un lac şi raţe şi două broaşte ţestoase în mijloc. Iar copiii au făcut ce n-au făcut cred niciodată până acum. Şi-au făcut program ca în fiecare, dar în absolut fiecare zi după şcoală, indiferent de vreme, să meargă cu toţii, în gaşcă, în parc şi să îl colinde în voie, să se joace singuri, dar împreună, cu frunze, crengi, culmi de minidealuri şi ce mai găsesc ei pe acolo. Mărturisesc că nici mie nu îmi strică să stau în aer liber două trei ore pe zi.

Deci data viitoare când sunteţi siguri de un lucru (bun sau rău): poate că da, poate că nu…? 🙂

IMG_4932

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s