Arhivele lunare: octombrie 2018

Average

Standard

Când eram eu mica ai mei (mai mult tata) m-au crescut cu ideea precisă că e cumva musai să fiu prima, și dacă nu prima, măcar printre primii. La școală, desigur.

Nu știu dacă pare ceva rău, dar gândind, acum, cu responsabilitate (nuș dacă cu responsabilitate, nu mă prea caracterizează responsabilitatea, poate cu atenție mai degrabă) nu mi se pare neapărat ca ceva rău din partea lor. Tata încerca să mă învețe doar ce funcționase în cazul lui, el a putut să scape din cel mai mic sat din lume doar pentru că a fost tare deștept și a învățat mai bine ca toți ceilalți copii din satul ăla. Era normal să încerce să mă învețe și pe mine să fac același lucru, să își dorească binele, așa cum îl știa, pentru mine. Chiar nu cred că era un lucru rău.

Din păcate însă, mi-am dat seama relativ curând că nu sunt altceva decât plain old average. I really am. Sigur, am fost printre primii pe la școală, dar nu neapărat pentru că eram mai deșteaptă decât ceilalți, doar că arătam a copil cuminte (încă arăt, înainte să ajungă cineva să mă cunoască :D) și m-am prins destul de rapid care e rețeta pentru a învăța cât mai puțin astfel încât să scap de profi. Dar, cum spuneam, mi-am dat seama relativ rapid în viață că sunt doar average.

90% dintre elevi se consideră peste medie. 90%. Majoritatea șoferilor (80%) se consideră, cum altfel, peste medie. Desigur, nu mai rămâne suficient să facem media, dar cui îi pasă :). Parcă am mai scris despre asta, toți ne considerăm puțin mai buni decât ceilalți. Probabil și eu am chestia asta, hm, desigur, muzica pe care aleg să o ascult e, cu siguranță, peste medie :P. Cărțile mele sunt, cu siguranță, peste medie, doh :D. Oh well, the illusory superiority condition. Nimeni nu scapă :).

Dar eu nu sunt peste medie (nu mai zic că sunt an absolute idiot many many times). Nu o să descopăr leacul pentru cancer, nu voi susține concerte la pian cu sala plină, și deși tastez destul de repede și scriu, în general, trei texte pe săptămână, e destul de sigur să spun că nu o să ajung următorul Steinbeck. Ei sunt peste medie. Restul, noi, suntem doar media :). Nu știu să gătesc foarte bine (aici sunt chiar sub :D), nu mă machiez peste medie (ok, nu mă prea machiez) și am părul (cum altfel) mediu.

Acuma, nu mi-au plăcut niciodată exemplele alea proprii: uite, eu am făcut X și nu-s chiar așa prost (in most cases yes you are). Dar în cazul de față nu sunt doar eu, sunt majoritatea oamenilor, pentru că majoritatea suntem, cum altfel, average. 🙂

Și sigur, n-o să fim Einstein sau Aristotel sau Bach dar n-o să fim nici cei mai proști din curtea școlii, pentru că suntem undeva la mijloc. Mijlocul nu înseamnă prostie și nici măcar mmm, limitare sau uniformitate. Suntem, aşa medicorii, unici, încă, la fel ca amprentele proprii şi personale. Încă pot să vorbesc fără sfârșit despre cartea aia, sau încă pot să râd în hohote la cele mai aiurea glume din Univers care mi se par, doar mie, amuzante ;).

Îmi aduc aminte ceva idee dintr-un film oare?, sau o carte, de când eram adolescentă, care întreba, pe un ton acuzator: Chiar vrei să îți petreci restul vieții fiind nimic altceva decât mediocru?

Și la fel de bine îmi amintesc că eu mă gândeam: Băi, da, nu văd nimic rău în a-mi petrece restul vieții într-o absolută mediocritate.

O viață mediocră înseamnă prieteni, oameni pe care îi iubești, copii, râsete, raze de soare, mare, stropi sărați pe buze, castele de nisip (uneori dărâmate, mok), miros de iarbă cosită, pagini albe de cărți pe sub pături călduroase, căței care își lasă capul în mâna ta, salată de vinete și cireșe. Pepene verde.

Deci da, recunosc, nu îi spun Sarei, deși e singurul ou din coș, că vreau să fie mai deșteaptă ca, să fie prima la. Mi-ar plăcea să fie puțin mai bună decât media, dar chiar dacă și la bunătate va fi exact ca media, after all, încă cred că nu e nimic rău la asta.

Voi? Doar puțin, puțin de tot peste medie? 😛

IMG_6387

Reclame

Unknown

Standard

Nu știu sigur care e mâncarea mea preferată. Nici Sara. Îmi e imposibil să mă hotărăsc care e cartea mea preferată (și, de altfel, nici nu cred că mă voi hotărî vreodată). Nici Sara nu știe, cartea ei preferată e cea pe care o citește acum, cum alta. Niciuna nu avem o melodie preferată, dar facem obsesii diverse, unele finite, altele in. Ne e greu să alegem vacanța următoare (iar eu aș plăti pe cineva să aleagă hotelul/airbnb-ul pentru mine, urăsc partea asta din alesul unei vacanțe). Dar ce știm amândouă, cu certitudine, e că deși am fost în zeci, posibil sute de locuri din lumea asta, amândurora ne place cel mai mult aici. Din multe multe motive pe care  nu vreau să le scriu acum pentru că mi-ar lua o grămadă și plus aș fi tare siropoasă. Hai să zicem pentru că aici și doar aici un copac a crescut pe dos, îl vedeți, da? 🙂 Tell me, what’s your favorite place in the world? 😉

Polonic

Standard

hmmm, de obicei găsesc un titlu pentru fiecare articol care să mi se pară mie că se potrivește. Azi nu găsesc niciunul, poate pentru că sunt mai multe idei amestecate în el. Am vrut să scriu basme, dar nu prea cred că ne plac basmele, am vrut să scriu surprize, dar nu vi se pare că e un cuvânt colțuros și îîîîîh cum să îi zic amărui? pentru limba română. deci a rămas hm. Scratch that. Polonic it is 🙂

Am găsit un loc mișto în București. Pentru adulți și copii deopotrivă. Nu știu voi câte locuri mișto știți în București, dar în afară de parcuri, unde și Sara și eu suntem acasă, nu prea avem neapărat terenuri comune. Piscinele sunt ale Sarei, mie nu îmi plac, terasele la soare sunt mai degrabă ale mele, ea preferă mâncarea mea arsă de acasă și cititul pe canapea.

Dar locul ăsta e pentru amândouă. Am ajuns la Basme cu Cai la ziua unei colege de-ale Sarei (și una din cele mai bune prietene). La început am fost amândouă circumspecte, Sara datorită basmelor (versiunea Sarei de povești cu prințese e că toți prinții mor omorâți de dragoni/balauri înainte de a salva prințesele și prințesele rămân pe veci captive, pe principiul că așa merită dacă așteaptă să le salveze cineva :D). Eu din cauza animalelor, că îmi era frică că e un loc din ăla în care animalele sunt mmm exploatate.

aaand we were both wrong. Așa de tare îmi place când mă înșel, cel mai mult îmi place. So Sara was wrong pentru că basmele nu erau cu prințese ci mai degrabă cu iele și viteji luptându-se cu răul. I was wrong pentru că toți oamenii ăia de acolo iubeau cu adevărat animalele și vorbeau tare, tare tare cald și blând și nuștiu, cu galben cu ele. Și toate animalele de acolo arătau..mmmm fericite. da, fericite. iar eu sunt tare tare atentă la mai toate animalele pe care le găsesc, deci sper că știți că puteți avea încredere în mine cu asta.

La basme cu cai sunt, evident, cai, dar nu numai. O sumedenie de păsări de pradă și mai presus de toate un lup. Un lup lup. Adevărat :). Care se plimbă tare nestingherit peste tot atunci când nu sunt spectatori. Nu mai zic ce momente de tandrețe am surprins între stăpânul lupului și Bref (așa îl cheamă), de mă topisem toată de o mie de ori. Iar de cai, well, Sara știe deja numele tuturor, are un preferat (portocaliu) și un prieten negru (Cucharon) care e înnebunit după părul ei, pentru că i-l miroase tot timpul (numai pe al ei). La un moment dat a încercat chiar să i-l mănânce. 😀

What else. Muzica. Băi. E muzică faină. Care nu duduie, e incet doar si acolo. N-a fost nicio melodie nașpa (rock, dar știți că sunt oameni care ascultă un rock care nu are nicio legătură cu ce îmi place mie la rock? ăsta era rock de-al meu).

Cu ocazia asta Sara și-a descoperit sportul pe care vrea să îl facă (în afară de placă, care e doar iarna): echitația. I don’t nag. I hate nagging. Cred că e lipsit de sens și la adulți dar și la copii, cred că lucrurile se întâmplă atunci când nu știu, când ți le dorești cu adevărat. Și bătutul la cap nu face parte din rețeta asta. Dar recunosc că i-am zis Sarei de vreo 3 ori să își aleagă un sport, orice sport, că e tare mișto și mor dacă nu face un sport (de 3 ori IS nagging by my standards, ca să vedeți cât de important era pentru mine). So she found this. Și e absolut înnebunită după cai și călărit. Deci probabil ne veți găsi acolo, cât va mai ține vremea cu noi. Eu stau la soare cu o carte în mână și trag cu ochiul la Bref, Sara învață să călărească. Avem bucăți de mere în ghiozdan pentru cai și zâmbete în buzunar. Ne place tare acolo.

Și de asta am vrut să scriu. Chiar dacă nu am eu cine știe ce trafic, locurile bune merită reclamă și să supraviețuiască. Așa că sper să încercați să vedeți cum e. Și să îl vedeți pe Bref, neapărat (care nu e prietenos, e dooaar, tolerant. merge doar la cine are el chef și e drăguț doar cu cine are el chef. și cu majoritatea oamenilor n-are chef să fie prietenos. e ca și cum un animal a luat părțile mele preferate de la o pisică și părțile mele preferate de la un câine).

PS. Ei sunt Bref și Cucharon (Polonic). Polonic is funny too, tocmai îi spusese o poantă bună Sarei sau ceva, după cum se poate vedea 😛

Finanțe

Standard

Vă povesteam săptămâna trecută cum că a dat norocul cu parcul peste noi. Mai toți copiii merg zilnic în parc, după școală, chestie care mi se pare în continuare cât se poate de mișto.

Atâta că there was one minor downside. Ca să citez alți părinți, în 2 timpi și 3 mișcări am început să sponsorizăm șandramaua. Azi o minge, mâine trei, două avioane, apă și ocazional mâncare (cât e târg în parc), must, dat în jucării de bebeluși și câte și mai câte.

So parent retaliation begun. Unii au pus limite clare. O minge pe zi. Un avion pe săptămână. Un magnet pe lună șamd.

Nuș cu cât de mare succes.

În timpul ăsta, la noi acasă se sporea considerabil numărul de mingiuțe de-alea cu 5 lei de nu mai aveam pe unde să le punem.

Uattudu uattudu. Fii-mea dacă e se semene că mă-sa la ceva e (și) la chestia asta că dacă îi spune cineva că n-are voie X o să aibă grijă să facă taman pe dos. Chestie care de altfel, îmi cam place. Și nici nu e genul meu să urlu o mingiuță pe zi pentru că nu văd niciun argument real pentru care ar trebui să fie o mingiuță pe zi și nu trei mingiuțe pe zi.

Mso. I did the only thing I could think of. Am scos toată alocația ei de pe card, i-am zis că preaiubitul stat îi dă 100 de ron pe lună și că ăștia-s banii ei. Face absolut orice vrea ea cu ei, dar când îi termină îi termină.

A fost perplexă. Perplexă. Statul îi dă EI bani? Dar de ce îi dă bani? Că doar n-a făcut nimic. Păi, zic, teoretic mi-i dă mie, să mă ajute să te cresc. Statul te ajută să mă crești (a căscat Sara ochii și mai mari). Nu că, apropos, ar înțelege foarte precis cine-i Statul ăsta. Zic. mama, gen niște bani să aibă toată lumea să ia de mâncare copiilor. Aha, zice fii-mea cu ochi rotunzi. Și deci din banii ăștia pe care mi i-ai dat trebuie să îmi iau și mâncare și haine?

Am liniștit-o că mai am și eu ceva responsabilități părințești, ea să își ia din ăia jocuri și chestii prin parc. Și cărți? mă întreabă fii-mea. Și cărți, sigur, orice vrei tu. După ce am depășit momentul de panică că nu-i vor ajunge banii de câte cărți vrea ea și îi mai pun și eu a purces la cheltuit.

Băi. De îi țineam lecții de Hagitudose, economie comparată intensiv și matematică avansată trei luni la rând nu cred că reușeam să o conving să fie așa cumpătată. Nu cheltuiește aproape nimic. Și când cheltuiește, e pentru că își dorește cu adevărat ceva. Numărul de mingiuțe s-a redus dramatic (as in s-a oprit de tot din cumpărat). Cel mai mult mi-a plăcut că a refuzat banii oferiți de bunici (care nu i-au oferit bani până acum, dar văzând-o cu portofelul cu doar 5 lei în ei pe zi s-or fi gândit că are nevoie :D). N-are nevoie, le explică, are mulți bani acum și se descurcă singură (singură a ales să cheltuie 5 lei pe zi în parc :D).

Și mie îmi dădeau ai mei 5 lei pe săptămână când eram mică. Îmi amintesc precis că erau doar 5 lei, iar o gogoașă era 1 leu. Astfel, aveam bani de 1 gogoașă pe zi. Dar era alegerea mea dacă într-o zi renunțam la gogoașă ca să îmi iau gumă de mestecat. 😀 Încă sunt hm, n-aș zice cumpătată, pentru că nu sunt deloc, sunt opusul cumpătării, dar reușesc să mă descurc cu banii pentru că în general nu cumpăr nimic (dar și când găsesc ceva să îmi placă cu adevărat dau și zece salarii pe chestia respectivă fără să clipesc. noroc că se întâmplă tare rar să. îmi placă ceva).

Așa, revenind la copii. Nu e neapărat că e Sara specială, cred că toți copiii sunt așa. De la 7 la 11 ani nenea Piaget zicea că intră în faza concret operațională, cea care sunt încă ancorați în concret, dar încep să priceapă noțiuni abstracte (și, btw, sunt și umpic mai puțin egoiști, duamneajută), cum ar fi exact cheltuitul banilor proprii și personali ;).

Probabil sun ca o placă stricată, mbut don’t really care. Copiii au nevoie să ia decizii singuri. Și nu sunt proști. Și ieste oameni :). Zău. Unii enervanți uneori, adevărat, dar și iubăcioși și răzâcioși. Oameni 🙂

IMG_4461

Oooooctombrie

Standard

Vă place toamna? Prietena mea L. de exemplu spune că toamna o deprimă, i se pare că totul moare și o exasperează îngălbenitul frunzelor și faptul că rămân copacii goi.

O înțeleg, poate că așa vedeam și eu lucrurile acum ceva vreme. Atâta că acum pur și simplu toamna nu mi se mai pare tristă, ci doar insuportabil de frumoasă. Prea frumoasă, prea frumoasă, serios, mi se pare inacceptabil să fie chiar atât de frumoasă.

De fapt, poate mai mult ca orice anotimp, poate chiar ca vara, toamna mă face să mă îndoiesc dacă realitatea în care trăiesc există cu adevărat. Poate că suntem într-o simulare pe calculator a unei minți (ar merge să scriu diabolice, dar o minte așa diabolică n-ar putea să inventeze zile așa frumoase; nu sunt de acord cu văr-miu, oamenii deștepți, oamenii chiar geniali pot să fie răi, dar îmi e greu să cred că o minte care a creat vreodată ceva groaznic de frumos ar putea fi vreodată rea; iar o iau pe câmpii. revenim) complicate :).

De fapt, nici nu m-ar deranja dacă stau să mă gândesc. Dacă aș trăi acum, cu Sara lângă mine, în zile calde de toamnă în care pot să mă plimb printre copaci în timp ce vântul le zburătăcește frunzele și în stomacul meu e plin de raze de soare, când retina mea e puțin zăpăcită de sumedenia asta de culori, zile cu mâncare caldă acasă și nas puțin, doar puțin roșu de la frig, zile în care merg mai mult decât gândesc, zile în care o melodie mă obsedează (Încet, dar nu prea încet) și rulează la infinit, în căști, mașină, și la calculatorul de birou, chiar dacă toate astea ar fi doar imaginare, doar în mintea mea și nicăieri altundeva, asta nu m-ar supăra foarte rău. Ar fi ok. Pot să trăiesc, ușor, doar în imaginație, atâta timp cât imaginația e amabilă cu mine.

Zile de toamnă cu frunze colorate și vânt, melodii care uită că regula e să mă plictisesc de ele o dată ce le ascult de 1000 de ori și îmi plac chiar mai mult a o mie una oară, fracțiuni de secundă care rămân, nici eu nu știu de ce, întipărite în legături de neuroni aleatoare, câte un rând de carte scris anume pentru mine, și desigur, întotdeauna marea. Pe voi ce vă face să vă îndoiți, vreodată, de realitatea în care trăiți? Sau sunteți siguri tot timpul că alb e alb și negru e negru?

Aici galben, roșu, cărămiziu, maro, albastru și toate amestecate. Octombrie 🙂

IMG_7409

Poate că da, poate că nu

Standard

Câteodată am aşa o senzaţie de parcă m-aş îngropa aşa într-o mocirlă care mă înghite şi apoi deodată văd un munte care are o grămadă de frânghii pe el, frânghii pe care m-aş putea căţăra. Reuşesc să ajung până la ele, dar exact când ajung cineva, o mână invizibilă se apucă şi harşt, harşt, taie rând pe rând fiecare, dar fiecare din afurisitele alea de  frânghii ce vin de sus. 🙂 Cred că toţi avem, momente din astea, nu?

Ei bine, şi când am zile aşa îmi aduc aminte de o poveste pe care am citit-o într-o carte de oameni mari, deşi e cât se poate de poveste.

Era odată un moşneag tare sărac care avea un fiu, pe care îl iubea ca pe ochii din cap. Şi se tot gândea cum să-şi ajute fiul, dar nimic nu se lega. Până când într-o zi când o rudă bogată i-a lăsat moştenire un cal. Cel mai frumos cal din toţi caii pe care îi văzuse vreodată moşneagul. Tot satul s-a strâns să admire bidiviul şi să îi spună moşului cât îl invidiează pentru ce noroc a putut avea.

Moşneagul însă a răspuns: Poate că da, poate că nu…

Nu peste mult timp, fiul a început să călărească calul pentru a-l îmblânzi, să-l poată folosi la muncile unde aveau nevoie şi exact atunci calul, cam năzdrăvan, l-a aruncat din şa şi fiul moşneagului şi-a rupt piciorul. Astfel, nici acesta nici calul nu mai puteau munci şi nici pune merinde pe masă.

Tot satul s-a adunat din nou să îl compătimească pe moşneag, vai, vai, ce ghinion pe capul vostru, bieţii de voi.

Moşneagul însă a răspuns din nou: Poate că da, poate că nu…

A doua zi, a început un război, unde toţi fiii din sat au trebuit să meargă, mulţi dintre ei pierzându-şi viaţa. Fiul moşneagului însă a fost salvat, fiind nevoit să rămână acasă datorită piciorului rupt.

Îmi place tare mult povestea asta :). Niciodată nu ştim dacă dezastrele cele mai mari nu se vor dovedi cumva cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat vreodată sau dacă cele mai mari bucurii nu se vor transforma cumva în cele mai mari coşmaruri. Life is unpredictable. And I kinda like it that way.

So, revenind la plozi, cu ceva înainte de începutul anului şcolar am fost anunţaţi că şcoala Sarei se mută într-o clădire nouă, care n-are curte. Moa şi ce-am mai mârâit, deloc nu mi-a convenit. Mie îmi place tare ca Sara să stea afară, indiferent de vreme şi muream de ciudă că va sta înăuntru tot timpul cât va fi acolo. Huge deal for me. Din fericire, ca moşul din povestea de mai sus, nu m-am agitat împreună cu restul părinţilor şi am zis mai degrabă un fel de fie ce-o fi. So. Şcoala nouă nu are într-adevăr, aproape deloc curte. Atâta că e lângă un parc maaareee cu un lac şi raţe şi două broaşte ţestoase în mijloc. Iar copiii au făcut ce n-au făcut cred niciodată până acum. Şi-au făcut program ca în fiecare, dar în absolut fiecare zi după şcoală, indiferent de vreme, să meargă cu toţii, în gaşcă, în parc şi să îl colinde în voie, să se joace singuri, dar împreună, cu frunze, crengi, culmi de minidealuri şi ce mai găsesc ei pe acolo. Mărturisesc că nici mie nu îmi strică să stau în aer liber două trei ore pe zi.

Deci data viitoare când sunteţi siguri de un lucru (bun sau rău): poate că da, poate că nu…? 🙂

IMG_4932

În loc de dopuri în urechi

Standard

Ultima oară când am zburat am avut doi bebeluși în avion. Unul ceva mai în față, neplângăreț, unul exact pe rândul din spatele meu, dar în diagonala, mega plângăreț :D. Eu pe locul de la culoar, el pe rândul celălalt, la geam, cu mămica lui.

Acuma, recunosc că atunci când nu eram mamă kindaaa speram să nu nimeresc o orăcăitoare din astea mică lângă mine, să-mi tihnească zborul spre vacanță și coctailuri cu umbreluțe.

Mso, avionul a întârziat cam cu jumătate de oră decolarea, bebelușul se plictisise, that plus presiunea din urechi și ceva oboseală l-au pus pe urlat. Și urla, și urla.

Duduiul de lângă mine ofta disperat. Eu citeam. După cca 15 minute de urlat și niște șâșâieturi disperate și repetate ale mamei, am zis să mă uit în spate, în speranța că reușesc să fac eye contact cu mămica și să-i zâmbesc cu toți dinții ca să înțeleagă că nu tot avionul vrea să o ucidă cu furculița.

Nu am reușit misiunea, pencă era prea concentrată asupra bebelusului (bebelușei acutually). Am zâmbit oricum și am dat să mă întorc la carte când s-a agățat de privirea mea cucoana care stătea pe locul de la culoar, pe rândul cu pricina.

M-aș fi așteptat să zâmbească înapoi, gândindu-mă că o tanti trecută de prima tinerețe știe cum stă treaba cu plozii. I was wrong. S-a uitat la mine și și-a dat ochii peste cap, as in ce mama dracu plânge bebelușul ăsta atât.

Atât. I dropped my smile și m-am uitat la ea cu privirea mea de ucis dragoni (nu-s precisă că privirea asta există altundeva decât în imaginația mea, dar eu i-am arătat-o oricum).

M-am întors apoi la carte și bebelușul a perseverat neînduplecat. Peste încă vreo 10 minute, am întors iar privirea spre mămică, în aceeași idee de mai sus. Legăna mega stresată bebelușul. Când mă uit la cucoana de mai devreme, era super aplecată în față, se holba nestânjenită la mămica care era deja roșie de pe acum, iar la un moment dat chiar s-a apucat să îi dea sfaturi despre ce să facă. Evident, non-funcționale.

So aș vrea să aduc următoarele clarificări pentru situația de mai sus.

  1. E un bebeluș în avion care plânge. Aiurea, nașpa, cam nasol pentru tine, călător.
  2.  Dar știi ce? Nu e nici, dar nici pe departe la fel de nasol ca pentru bebelușul ăla care habar nu are ce dracu se întâmplă, de ce stă presat în juma de metru și îi vâjâie urechile.
  3. Și știți cine se mai simte mult, mult mai nasol decât voi? Mama bebelușului ăluia care plânge. Vă garantez că nivelul ei de cortizol e undeva la o altitudine de 100m plus față de voi în momentul ăla, indiferent cât de sus ar zbura avionul.
  4. Bun. Atunci vă rog, dar vă rog frumos ca, atunci când vă aflați într-o situație din asta să nu vă uitați enervați la ei, să nu oftați, și mai presus de toate, să nu dați sfaturi prețioase. Mămica aia își știe cu siguranță bebelușul ca pe propriul buzunar și chiar dacă nu, oricum îl știe mai bine ca voi.
  5. Puteți să faceți ceva? Mda, puteți să încercați să vă jucați cu bebelușul (doar dacă reacționază), să îi zâmbiți, să fiți o prezență liniștitoare, și dacă bebelușul insistă să orăcăie puteți să îi spuneți mamei pur și simplu că e ok și că this too shall pass. Și să îi zâmbiți și ei. Are mare, dar mare, dar mare nevoie.

Dacă nu vă lasă inima aia de piatră să faceți niciuna din cele de mai sus, atunci măcar please shut the fuck up.

IMG_2108