Dor

Standard

N-am fost niciodată, sau aproape niciodată genul de părinte nedezlipit de copilul său. Mi se pare și nociv cumva să stea tot timpul lipită de mine. Are nevoie să fie singură, să fie cu alți oameni, să fie cu alți copii. Crește așa.

Am scris aproape niciodată pentru că atunci când era tare tare mică, și foarte foarte dependentă de mine, n-am plecat nicăieri. Mi-ar fi fost imposibil. Însă de pe la 2 ani ai ei am tot avut zile, uneori chiar săptămâni în care nu am fost împreună.

Și mi-e bine fără ea. Mă văd cu prietenii, ies la un film, la un teatru, îmi place inclusiv să stau singură acasă și să fac nimicul meu. Mi-a plăcut întotdeauna să fiu singură, și da, chiar și fără Sara. Mă rog, cu asterixul că atâta timp cât ea e ok. Dacă simt că nu e, turbez (a se vedea prima zi în care a plecat în tabără). Apoi, când i-am fost și ei bine, m-am relaxat și eu.

Nici nu mă gândesc la ea tot timpul când nu suntem împreună. O am, constant, într-un strat de spumă de mare ce alcătuiește probabil baza sufletului meu și o simt acolo tot timpul. Dar nu mă gândesc propriu zis la ea. Știu că e ok și că oricum, dacă i se face cu adevărat dor de mine îmi scrie (nici Sara nu sună decât atunci când e groasă rău. E rar groasă rău, deci în general îmi scrie).

Însă. Uneori, doar uneori, când văd ceva ce i-ar plăcea și ei, sau citesc ceva ce doar ei i s-ar părea amuzant, sau de exemplu noaptea, când stau în pat încercând să adorm și neplanificând deloc să mă gândesc la ea, când mintea mea e aproape goală și ceața aia ondulată vine încet încet, atât de încet încât o simt dar nu o controlez, aud în urechea mea stângă, întotdeauna cea stângă, un firicel de voce. Cel mai melodios și cristalin firicel de voce. Cel mai precis firicel de voce, e corect până la ultimul semiton, nici nu aș fi știut niciodată dacă nu erau nopțile așa că am capacitatea să înregistrez, chiar așa, ultima inflexiune a vocii ei. Care nu spune niciodată mult, de fapt e tot timpul un singur cuvânt. Mami. Și atunci, indiferent cât de adormită aș fi, mi se face cel mai teribil dor din Univers de ea. Unul pe care îl simt până în ultima celulă permeabilă (nu am chef să mă gândesc acum dacă e potrivit să spun despre o celulă că e permeabilă, dar ar trebui să fie, pare un adjectiv potrivit pentru o celulă) din stomac. Și care mă face să vreau să mă urc atunci, dar chiar atunci, pe toți caii înaripați ca să ajung la ea, acasă, doar pentru o secundă să o țin în brațe și nimic mai mult. Dacă, atunci când îmi e tare, tare dor de ea, aș putea să o țin în brațe doar pentru o secundă, m-aș putea liniști și aș adormi. Dar altfel, pentru că nu e lângă mine, se întâmplă să am nopți în care nu prea dorm.

Dar e ok, recuprez în nopțile când o am lângă mine.  🙂

IMG-2605

Reclame

Un răspuns »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s