Arhive zilnice: 11 septembrie 2018

Punct pe frânghie. Și de la capăt

Standard

Unul din lucrurile mele preferate este să mă uit la filme cu Sara. Cred că intră lejer în top 5 best chestii în care îmi pot petrece timpul. Cu precădere la cele care o fac să fie îngrijorată sau puțin temătoare, nu de altceva, dar se lipește de mine și ușor ușor mă cotropește cu totul. Întâi pune capul pe umărul meu, apoi mă ia în brațe cu o mână, mai adaugă și un picior, apoi două și când nici nu-ți dai seama e deja toată călare pe mine. Iar eu stau acolo, fiind prea puțin atentă la film și mai mult la ea, la felul în care se simte greutatea ei în brațele mele, la cum miroase părul ei și numai al ei, la tonalitatea vocii ei, pe care în valmeșul zilelor uit uneori să o observ. Și rââânjeeesc cu un rânjet mare cât casa, uneori când nu e deloc momentul potrivit (în film), de mă întreabă viermele nemulțumită: Nu înțeleg mami, ce e de râs?

Well. Toate cele de mai sus și încă o mie, dar nu îi spun nimic, desigur, neg vehement, eu? Să râd, nuș mama, ți s-a părut.

Acum două seri s-a cuibărit iar toată stâns strâns tare strâns lipită de mine pentru că ne uitam la ultima parte din Harry Potter. Dacă nici la ultima parte din Harry Potter nu poți să stai lipită de mama ta nuș când mai poți să stai.

Și cum stătea ea acolo mică și infinită în același timp mă gândeam la câte mii, milioane, miliarde de lucruri pot să o lovească, să o rănească, poate chiar complet. Mă gândeam cât de înfricoșător e, că în fiecare secundă nu numai în care e departe de mine, dar și când e cu mine, se pot întâmpla o imensitate de prostii și chestii nasoale. Și mă mai gândeam cât de ușor mi-ar veni să o țin într-un glob de cristal cu cheia agățată de gât. Și ce prostesc de liniștită aș fi.

Nu ne hotărâm exact ce ne desparte de animale, mai întâi am suspectat limbajul, dar sunt specii care au dezvoltat un cvasi-limbaj, apoi capacitatea de a planifica, dar sunt specii, ca ciorile, care planifică și pot alege dintr-o suită de optiuni, apoi sentimetele, până la balenele care nu se despart de puii morți.

Mie mi se pare că asta e caracteristic umanității. Deși suntem conștienți de infinitatea de posibilități dezastruoase pe care le poate lua viața noastră, alegem și planificăm fiecare mișcare bazându-ne pe scenariul pozitiv. Nu știu dacă naivi e cuvântul potrivit, că parcă implică lipsa cunoașterii, iar aici vorbesc de exact opusul, de inconștiența de a miza pe rezultatul favorabil atunci când știi cu certitudine că sunt atâtea rezultate proaste. Îmi plac oamenii, ca întreg așa (și câteva bucăți punctuale din el care mi-s mai dragi ca ochii din cap), îmi plac și animalele și serile cu filme lângă Sara. Îmi place că alegem, în general, majoritatea, să ne ridicăm, să visăm din nou, chiar și atunci când doar o bucată din infinitățile de mai sus s-a produs și ne uităm buimăciți în jur cine suntem și unde am ajuns.

Nu mi se pare rău, chiar deloc, să fim conștienți de punctul absolut de echilibru pe o frânghie suspendată între doi zgârie nori pe care reușim să călcăm, cu succes, în fiecare zi. Până la proba contrarie, pentru că proba contrarie rămâne o certitudine, dar asta e o altă poveste, și mai lungă, și mai tristă.

Nu naivitate, nici inconștiență, mai degrabă o superputere. Îmi vine să scriu de a spera, dar parcă e prea siropos așa că eu o să mă prefac că n-am scris și voi că nu ați citit. Deal? 🙂

IMG_6674

Reclame