Arhivele lunare: august 2018

Reţetă garantată de slăbit! I kid u not

Standard

So am descoperit cea mai eficientă reţetă de slăbit. Serios. I really did. Nu singură, e adevărat, dar ce mai contează, important e că am găsit-o.

Sunteţi gata?

Cea mai eficientă reţetă de slăbit e să comanzi vara un frigider de la emag. Dar neapărat vara, că iarna poate mai rezistă ceva afară şi n-ai făcut nimic. De preferat înainte de a merge la mare, for beach body purposes.

Am rezistat o lună în cap fără frigider şi am slăbit 3kg. Ce poţi să vrei mai mult? Şi am mâncat ce am vrut (cât am fost în vacanţe şi prin oraş cu prietenii, că acasă deh, nu prea erau multe opţiuni disponibile).

Deci chiar ar trebui să le fiu recunoscătoare.

Serios acum, scriu pentru că mă fascinează cum în epoca internetului comercianţii încă îşi permit să fie atât de măgari. Primele două săptămâni mi s-a părut amuzant, chiar m-am hăhăit cu ăia de la call center (că la mailuri răspundeau greu şi mie nu îmi place să insist) că şi lor li se părea SF şi începeam de fiecare dată cam aşa:

-Bună ziuaaaa, am comandat şi eu un frigider de la dvs. care îmi place tare mult, e tare drăguţ şi se potriveşte perfect în bucătăria mea, atâta că nu funcţionează şi aş vrea dacă nu vă supăraţi să am şi eu un frigider care merge, nu de altceva dar e cam cald afară şi mă mai bag în el din când în când.

Hi hi, ho ho, sigur, retur, cum să nu, dar se poate, mvai mvai.

3 săptămâni a durat până să îl ia. Încă eram zen. Şi cred că m-ar mai fi ţinut încă pe atât că tot nu înţeleg de ce m-aş enerva pentru rahaturi când am altele din care chiar pot să mă necăjesc dacă vreau. Nici n-am ţipat la ei, nici nimic. Atâta că ieri am nimerit la telefon cu duduia Andreea. Care era tare supărată pe mine. De parcă era vina mea că n-am frigider de o lună (şi oricât m-am gândit, chiar nu văd care ar fi putut fi vina mea la faza asta :D). Şi că daaaa, a durat trei săptămâni doar să îl ridice, dar au şi ei PROCEDURI.

O fi traumă de la buro, nu zic nu, dar când aud cuvântul procedură mă apucă toţi dracii. Plus că mi-a explicat, tot duduia Andreea că sun de-an boulea la call center că trebuie să vorbesc cu persoana care mi s-a repartizat care mă ţine tot timpul la curent cu ce şi cum. Cine-i? Nu mi-a zis, da mi-a citit un mail de la el, în care îmi spunea că îi pare tare rău şi că o să se ocupe el să mă ajute, fără niciun curent sau ţinut la curent. De acum 2 săptămâni. Am încercat să zic că am 30j de mailuri de la ei de la diverşi omuleţi şi nu aveam cum să-l aleg pe ăla potrivit, da tot supărată a fost. Meh, o fi avut o zi proastă.

Ca atare, am zis că măcar la frigider să îmi dau dracului seama când enough e enough, am căutat în lege, am găsit că aveau un termen de 2 săptămâni să schimbe the shit, care trecuseră demult şi le-am dat mail că vreau bănetul înapoi. Apoi am sunat la ideall.ro pe la 4 şi am comandat un frigider identic (că doar v-am zis că îmi plăcea de el), frigider care în 2 ore era deja în colțul din bucătăria mea (tenchiu Papeles de pont). Funcțional. Am băgat doar o cola în el, pe mine încă nu.

Azi mi-a scris Ştefan de la emag, că el era apparently my person. Ştefan a zis că îi pare rău că a răspuns cam greu. Şi m-a întrebat dacă vreau retur la frigider sau banii înapoi. Şi i-am zis că da, a răspuns cam greu. Cu frigiderul şi mai greu. Că vreau banii înapoi, cum i-am scris ieri. După care am observat că îl chema Silviu, nu Ştefan :D. Aştept. Estimez tot o lună. 😉

PS. Da’ apoi am fost până la librărie cu căştile în urechi, cu melodia de mai jos în ele şi m-am întâlnit cu cel mai handsome dud pe care l-am văzut eu in my life şi care mai şi conducea un BMW. Când am ajuns lângă el s-a oprit din mers şi stăătea aşaaa şi zâmbea uimit la mine. Of course I melted, am zâmbit şi eu tâmp şi i-am făcut cu mâna. Poza mai jos :P. Life is still beautiful.

Reclame

Freedom is not free

Standard

Omuşorii, mici şi mari, pot fi împărțiți şi divizați în funcție de o grămadă de culori şi linii şi forme. Dar azi mi-a venit asta în cap, pencă probabil e una din chestiile definitorii pentru mine şi o văd şi în Sara.

So unii omușori se simt confortabil, au nevoie de reguli. Pentru ei, regulile înseamnă stabilitate şi un cadru sigur în care te poți mișca. Nu-i strâng, nu-i limitează, nu nimic. Dimpotrivă, lipsa regulilor li se pare haos, amețesc, se pierd, fac prostii. Deci regulile pentru unii omușori îs bune.

Alți omușori, cum am fi noi, au o problemă cu regulile. Eu una, recunosc, mare.  Nu-mi dau seama încă de dimensiunea problemei la Sara, sau mai precis e devreme să fiu sigură.

Nu înțeleg de ce e nevoie de reguli. Mi se pare o jignire pur şi simplu, o regulă, ca şi cum dacă nu aş avea regula aş face numai răutăţi şi tâmpenii, n-aş fi capabilă să fac singură lucrul corect.

Exemplu de non-regulă dar care stabilește totuși o conduită fixă:

  • Nu sari pe geam de la etajul 6 că o să pici şi să mori.

E o acțiune care conduce la un rezultat prost. Deci n-o să fac niciodată acțiunea respectivă, dar nu pentru că e o regulă în sensul ăsta, ci pentru că rezultatul e că mor puţin.

Şi aici intră o pleiadă de non-reguli, implicit unele sociale, pe care le accept.

Exemplu regulă regulă:

  • Duminica nu se spală haine.

De ce Sauron nu aş spăla într-o zi a săptămânii? Nu există nici un rezultat prost, ba dimpotrivă, unul bun, hainele vor fi curate. Deci voi spăla oricând voi avea nevoie duminica.

Şi aici, tot ca mai sus, intră o tonă, tonă de reguli, inclusiv multe sociale, unele culturale (ce se cade, ce nu se cade, ce trebuie să fim când creştem mari etc).

Nu vreau (că de putut aş putea de aş vrea) să respect niciuna din regulile astea.

Ba mai mult, de mi se pune o regulă din asta care nu are nicio noimă pentru mine, simt cel mai puternic impuls din lume să nu îl respect. De exemplu, să mă îmbrac cu cămaşă la buro. 1000 de cămăşi în şifonier de aş avea, dacă mi s-ar impune să port una la buro, n-aş mai purta niciodată. Sau, dacă mi se dă un termen fix, care nu e legat de nicio limită exterioară, pur şi simplu cineva s-a trezit că vrea să fac eu ceva până la data de. Procrastinez şi chiar întârzii peste termen dacă nu are un sens. În schimb, dacă mi se spune doar că trebuie să facem X o să fac X prima, repede şi probabil şi destul de bine pentru că mă enervează să am chestii de făcut şi prefer să le fac bine că am văzut că e cel mai avantajos pentru mine în primul rând aşa, nu trag de ele după.

Când, de exemplu, am libertate absolută cu privire la un subiect, cred că sunt cea mai responsabilă versiune a mea din cele existente. Pot să citesc ce carte vreau, nu mă obligă nimeni să aleg una sau alta. Ei bine, mă perpelesc groaznic la fiece cumpărătură şi la fiecare demarare de citit. Sunt veci prinsă între a alege autori pe care îi ştiu, şi sunt ai mei, îmi plac, şi autori noi, dar care pare că au ceva interesant de spus. De obicei fac o combinaţie, pentru că pur şi simplu nu mă pot hotărî. Iar decizia de a începe o carte? Oh boy. Citesc în medie o carte probabil în 5 zile. Chiar de ar fi să hotărăsc că nu ne potrivim, tot îmi ia vreo sută de pagini şi deci cam 2 zile să ajung la punctul respectiv. Şi mă enervează teribil să aleg cărţile greşite, cărţile trebuie să mă facă să mă întind măcar un sfert de centimetru, să cresc, dacă mă lasă la fel, ne-am pierdut vremea amândouă. Nu înţeleg cum uamenii pot să aleagă cărţi aşa, fără nicio presiune, când pe mine simt că se prăbuşeşte lumea. Citesc să zicem 50 de cărţi pe an. Mai am de trăit vreo 40, deci mai am de ales doar 2000 de cărţi. Cum, pe care, dacă ratez cea mai frumoasă carte din lume?

Ce voiam să zic e că libertatea nu presupune haos şi instabilitate şi greşeli şi negru. Ne e frică să lăsăm copiilor dreptul de alege, de teama unei alegeri proaste, dar cred că doar atunci când suntem în fața unei alegeri libere începem să ne gândim cu adevărat, să analizăm toate posibilitățile, limitele, consecințele, scenariile, care este cu adevărat varianta pe care vrem să o urmăm.  Libertatea nu e iresponsabilitate.

IMG_1998-001

Puţin

Standard

Mă gândeam ieri cum ar fi dacă Sara ar fi vrut să fiu puţin mai înaltă. O mamă doar puţin mai înaltă. Sau puţin mai puţin aiurită. Sau puţin mai bogată, să putem sta mai mult în vacanţe. O mamă care se îmbracă mai frumos, în rochii şi se machiază cu eye-liner în fiecare dimineaţă la 7 fix. O mamă care nu se enervează niciodată. Care nu bea cola. Care nu ştiu, râde mai puţin. Care nu pierde atâta timp cu nasul în cărţi sau care nu bombăne prin casă aceeaşi melodie la infinit.

Perfect posibil, nu? Am o tonă de defecte, nu-s nici pe departe cea mai bună mamă din lume, nici cea mai deşteaptă şi cu siguranţă nici cea mai frumoasă. Uit mult, sunt ameţită, pierd des noţiunea timpului şi habar nu am să gătesc. Asta i-ar fi plăcut sigur, nu? Să ştiu să gătesc.

Dar Sara nu mă vrea nici mai înaltă, nici mai puţin aiurită, cu rochii dar fără cărţi. Sara mă ia aşa cum sunt şi m-a iubit întotdeauna (cred, nuş precis ce simte un bebeluş, dar avea şi ea aşa, o privire de uşoară bovină când se uita la mine) aşa cum eram.

Ok.

Şi atunci de ce eu aş avea dreptul să aştept ca ea să fie într-un anumit fel? De ce ar fi ok ca eu să vreau, de exemplu, să iubească cărţile şi să fiu absolut revoltată dacă nu o face. De ce ar fi ok ca eu să mă aştept să ia măcar minim 7 la şcoală la mate şi să îşi facă toate temele de vinerea. De ce ar fi ok să o vreau mai organizată, mai curajoasă sau mai cu părul blond? Şi chiar crescând mare, de ce ar fi ok ca eu să o vreau căsătorită cu Făt Frumos şi 2.5 copii (media copiilor la nivelul 4, cel în care din fericire trăim şi noi), sau într-o slujbă care permite vacanțe bianuale în Maldive.

Văd uneori părinţi necăjiţi că odorul e nu mai ştiu cum. Că nu face că nu ştiu ce. Că Gigel e mai bun ca el la fizică cuantică. Că, în adolescenţă, n-a vrut sau a picat la facultate. Că are un job de 2 lei în loc de unul de 200 de lei şamd. Nu mai zic de ăia care se ceartă pentru tot restul vieţii din cine ştie ce motiv stupid.

Sigur, toate vin, se spune, din dragoste, din dorinţa de a le fi lor bine. Dar uneori, de multe ori, copiilor le e bine aşa, fie ei mici sau mari. Doar în aşteptările părinţilor imaginea lor actuală nu se potriveşte cu imaginea lor reală. Un nene care se ocupa cu gânditul la bec m-a enervat acum vreo zece cărţi că spunea că dragostea nu există cu adevărat ca un sentiment nobil, că de fapt dragostea, indiferent pentru cine, e doar plăcerea pe care o obţinem din felul în care ne face să ne simţim un prieten, un iubit sau un copil. În momentul în care imaginea proiectată nu se mai mulează pe imaginea reală, începem să ne enervăm, să ţipăm, să ne necăjim, să iubim mai puţin.

Un prostuţ nenea ăsta. Pentru că pe mine Sara m-a învăţat, uşor, uşor că iubirea nu-i aşa cum spune el, ci aşa cum o simte ea, cum o simt eu. O iubesc pe Sara şi acum, când e nesuferită uneori, la fel cum ea mă iubeşte pe mine când sunt ameţită de multe ori. O să iubesc şi când va fi mare, de va fi uneori a little or a bigger asshole poate, când nu va fi suficient de înaltă sau nu va purta suficiente rochii. O să iubesc chiar de va fi nefericită şi cu siguranţă dacă va fi fericită în felul ei (foarte posibil fără ca eu să fiu parte din fericirea ei). O să încerc să o ajut, sigur, în anii ăştia în care am norocul să o am cu mine aproape zi de zi şi o să încerc să îi arăt ce e frumos şi cald şi drept în viaţă, dar cu siguranţă îi promit că nu o să aştept nimic de la ea. Dar absolut nimic. O să o iubesc, tot timpul, exact, dar exact, aşa cum e ea, nu aşa cum îmi imaginez sau aştept eu să fie. Îi promit că nu aştept nimic. That’s my present.

IMG-2605

Woozy

Standard

Sara citește de multe ori vreo patru cărți deodată, așa îi place ei, nuș precis să explic, dar doar atunci când sunt toate medium likes, când îi place o carte cu adevărat o citește pe aia și doar pe aia. Eu nu prea citesc așa multe cărți deodată, adică mai degrabă le las dacă nu îmi plac (nu văd încă sensul în a citi o carte cu care nu te potrivești) sau, dacă doar îmi plac pe jumătate, îmi spun că o să citesc două în paralel dar de fapt ajung să o citesc doar pe cea care îmi place și să uit complet de cealaltă. Multitasking is a myth, at least for me.

Ieri când veneam acasă am văzut un pisoi (nu înțeleg cum oamenii nu pot face diferența între pisoi și pisici doar după bot, sunt la fel de diferiți ca oamenii) alb uriaș, dar uriaaaș, era mai mare ca un câine de talie medie. Jur. Și m-am oprit să îl întreb ce face, fix așa: Ce faci mă? Mi-a răspuns, deși nu mă apropiasem de el. Ce-ai pățit, l-am întrebat iar, și iar mi-a răspuns. Așa că m-am apropiat suficient cât să își pună capul în mâna mea și să toarcă. Am continuat conversația, el povestind, eu fiind înțelegătoare, până mi-a sunat telefonul (de la birou). Am răspuns și pentru că eram atentă la telefon, deși îl mângâiam încă, a plecat necăjit. Cred că nici el nu crede că pot citi două cărți deodată.

Mi s-a stricat frigiderul. Nu-i nimic, nimic, nimic, luăm altul. Și am luat. Atâta că da, la norocul meu și cel nou e stricat. O lună și 14 telefoane la emag pentru retur eu sunt tot cu frigiderul stricat n-au venit să îl pescuiască. Acuma, nuș dacă să le zic că 2 săptămâni nu e lift și va fi distractiv până la etajul 6, unul adus și unul dus, dar na. Măcar e un frigider relativ ușor. Poate de la urcatul de minim două ori până la 6 și înapoi sunt eu așa amețită?

Mă duc să bag motorină. Reușesc să nu bag benzină în loc de motorină (ceea ce mi se pare, vă jur, o performanță personală absolut impresionantă) și mă duc să plătesc. Era coadă și mintea mi-a zburat umpic, doar umpic la cea de-a patra bucată din ultima piesă dintr-un șir cu franțuji care mă obsedează momentan. Deci bucata aia e dementă, dementă, n-ar trebui să existe, nu e de pe lumea asta, nu știu ce e cu ea și de unde a venit și mă tot încruntam eu așa la ea si uite că a ajuns rândul meu și tanti de la casă mă întrebă: Pompa 5? Răspund prompt și zâmbitoare, da, că așa sunt io zâmbitoare când mă gândesc la bucățele extraterestre pe Pământ și plătesc liniștită, după care aud: Pompa 3? Liniște. Pompa 3? Liniște. Pompa 3??? Ăăăăă, parcă eu am băgat la pompa 3, îmi amintesc acum clar, cât se poate de clar, cel mai clar. Tot eu, răspund mai puțin prompt dar la fel de zâmbitoare.

Deci da, sunt umpic amețită, dar tot aici, întotdeauna aici. Din fericire, Sara pare că e ok cu mine și așa. Voi ce faceți? Sunt curioasă. Serios.

IMG_5555

Time was away and somewhere else

Standard

Înainte de vacanța de vară m-am întâlnit cu învățătoarea Sarei (Miss Honey), care, printre altele, mi-a zis să fac cu Sara teme de vacanță. Ne-a dat chiar o listuță: să citească minim 15 minute pe zi, să repete despărțirea în silabe, să facem un proiect împreună și parcă mai era ceva.

Am citit rapid, pe diagonală, lista și i-am zis că exclus să facem ceva din ele. Și mi-am arătat dinții. A fost umpic nedumerită, că era o listă mică și drăguță și a zis că mai vorbim noi.

Atâta că am mai vorbit, și teme tot nu facem în vacanță. În primul rând că, din păcate sau din fericire, nu-s genul de om (și cu atât mai puțin de părinte) care crede în teme, și cu precădere de vacanță. Nu i-am zis că nu le facem ca să fiu Gigă contra, nici ca să o sfidez, doar că mi s-a părut că dacă îi ziceam că o să le facem aș fi mințit și nu-mi prea place să mint.

Nu cred în teme, spuneam, pentru că am mai scris de multe ori, nu cred în a trebui și nici că învățăm eficient așa. Învățăm de curiozitate, iar curiozitatea nu are vacanță. Deci Sara a citit, mult, infinit mai mult de 15 minute pe zi, dar nu pentru că a trebuit, ci pentru că a avut ea chef. Nu am făcut proiecte, dar poate o să avem chef să facem, cine știe. Ieri însă, uite, Sara a scris o poveste cu Luna (cățelușa salvată de Andrei la țară). N-am despărțit în silabe ca pe mic dejun, dar dacă a scris ceva a despărțit cum trebuia.

Ce aș prefera eu, mă gândeam, să învețe în vacanța asta, ar fi altceva, de exemplu, titlul articolului, pe care l-am pescuit dintr-o poezie cu care am dat nas în nas într-o librărie dintr-un oraș ploios, fără să o caut și cu siguranță fără să mă caute. Nici măcar nu îmi plac poeziile. Mi-ar plăcea să aibă sentimentul ăsta în vacanțe, că timpul e altundeva. Și eu îl întâlnesc uneori, diminețile la țară, nopțile la un foc de tabără, cu spatele la cort și fața la mare sau atunci când merg, fără direcție, și doar ascult.

Time was away and somewhere else.

The waiter did not come, the clock

Forgot them and the radio waltz

Came out like water from a rock:

Time was away and somewhere else.

IMG_5615

Summertime

Standard

Mie îmi plac schimbările. Mult, mult de tot. Chiar n-am stare uneori dacă nu schimb ceva. Mposibil și pentru că am schimbat vreo 10 locuințe până azi sau asta e doar o consecință. Deci nu-i asta, nu de asta vreau să rămân pe veci în ora de vară.

Vreau să rămân pe veci în vară, pentru că o iubesc de o veșnicie și mi-e clar deja că nu o să mă răzgândesc indiferent câți ani ar trece peste mine.

Pe veci în vară nu pot să trăiesc, cel puțin momentan (dar o să, o să, o să) însă mi-ar plăcea ca măcar să rămânem pe loc la ora de vară.

Urăsc schimbarea orei (și, cum spuneam în primul paragraf, nu e pentru că urăsc schimbarea în general, dimpotrivă). Sunt zeci de studii că are pe bune efecte negative (de la rata crescută a sinuciderilor, la probleme cu inima în luna de după, lipsă de atenție ce ajunge până la a influența numărul de accidente aso aso).

Plus că e o regulă cretină venită de acum o sută de ani care nu are niciun fundament științific (teorie e că ne-ar ajuta să economisim energie, dar în statele unde s-a introdus târziu și unde s-a putut măsura efectul before and after au constatat că prea puțin influenteaza).

Și serile alea de iarăăăă când plec de la birou pe întuneric sfinte căcat, urăsc serile alea. E ca și cum am face economie la a trăi. Cine dracu ar vrea să facă economie la a trăi?

Mă rog, mă opresc că vacanță și vreau să mă întorc la un joc de pitulușu cu fii-mea, dar, dacă și voi simțiți la fel despre ora de vară, vă las mai jos un link cu o consultare a UE privind schimbarea asta, poate reușim să scăpăm la ea (și, da, cred că e pe bune și o să se uite ăia pe numere). Deci vote here, mai sunt doar 3 zile :P.

https://ec.europa.eu/info/consultations/2018-summertime-arrangements_en

IMG_6604

Rohingya

Standard

Rohingya. Îndrăznesc să spun că nu mulţi au auzit cuvântul ăsta, deci o să îl mai scriu o dată să rămână acolo. Rohingya.

Oamenii Rohingya sunt o minoritate etnică (musulamnă) care trăieşte în Myanmar (undeva la mama dracu între India şi China). Extermişti din religia majoritară (budhism) şi armata au declanşat undeva prin 2017 nici nu ştiu cum naiba să scriu, o serie de masacre împotriva Rohingya. Au ucis mii de oameni, mulţi femei şi copii (numărul estimat e de peste 10.000, dar sunt doar estimări, pentru că minunata conducere a Myanmar a blocat complet accesul presei în zone), violuri în grup, sate arse complet şi câte şi mai câte atrocităţi. Care minunată conducere, belive it or not, are fix un Nobel pentru fucking Pace prin ’91.

Acuma, io nu prea scriu articole din astea că blog de mamă şi bulă, dar nu ştiu, mi s-a părut că e ceva de care prea puţină lume ştie (sincer, nici eu nu ştiam de asta până recent, doar de cel din Rwanda -cu mult mai multe victime, la fel de invizibil ca şi cel de care vorbesc acum). Mă râcâie aşa cumva că stăm cu fundul pe scaune tapiţate rotative şi ne gândim la probleme personale care par aşa cretine pe lângă asta. Azi, când eu răspund la mailuri la un ecran cu diagonala de dracu ştie cât, sunt copii care se nasc în Bangladesh (unde s-au refugiat peste juma de milion de Rohingya), copii din violurile asupra mamelor lor. Ieri am văzut un filmuleţ (care a dispărut între timp, probabil pentru a proteja identitatea mamei) în care o femeie de 25 de ani, ce avusese 2 copii, povestea cum i-au ucis unul dintre ei în decembrie 2017. O despărţiseră de soţ şi celălalt copil şi o violaseră zile întregi, în grup. Reuşise să scape aruncându-se, împreună cu alte femei de pe vârful unui munte. Multe dintre ele au murit în căzătură. Ea supravieţuise. Nu ştiu dacă se poate spune norocoasă cu un copil ucis. Azi, în 10 august 2018, se pregăteşte să nască cel de-al 3-lea copil, cel cu paternitate de armată miliatră şi extremişti budhişti.

Nuş mă, ni se pare că dacă se întâmplă ceva de genul ăsta lumea o să vuiască, ştirile o să duduie. Dar n-au prea vuit. S-a scris, dar puţin. O zis UN ceva, Macron oleacă alteceva şi apoi toţi ne-am întors la pantofii lu’ Melania Trump. Lumea nu prea e interesată de asta. Avem alte treburi. Mult mai importante.

M, da, deci de asta am vrut să scriu, măcar ca mai multă lume să ştie de oamenii ăia, ce li se întâmplă. Vă las un filmuleţ, dar găsiţi zeci precum şi multe articole.

PS. Înţeleg că e un protest deseară. Mă bucur, îmi place activismul, dar încă aştept să îmi spună cineva pentru ce e. N-o să particip deci, dar aş veni oricând la unul împotriva a ce se întâmplă, încă, în Myanmar.