Si ro poa să şi nu mi pa să

Standard

Nu pricep deloc de ce unii omuşori insistă să se atingă de alţi omuşori, în speţa de faţă omuşorul eu.

De stau la coadă la poştă sau la cantină e veşnic o cucoană care mă împunge cu câte o parte anatomică de parcă nu ar fi loc căcălău să nu o facă. Mă întorc întotdeauna şi mă uit cât pot eu de urât, dar nu pare să conteze. La fel, în lift, când se suie câte una şi ţine morţiş să stea la 2 cm de mine deşi suntem doar trei în liftul de 6. Sau. Oameni pe care îi cunosc vag care insistă să mă atingă în timp ce vorbim. Sau să să aplece aşa, foarte aproape de mine, atât de aproape că pot să estimez cu precizie câte minute au trecut de când nu s-au mai spălat pe dinţi. Să nu mai vorbesc de duzi, crecă au citit ei prin ceva revistă glossy că dacă ating o femeie întâmplător pe mână în timp ce vorbesc o să pară mai interesanţi sau ceva. Mie uneia îmi vine să le crăp capul. Ca şi ălora de la birou care vor să vorbească cu mine şi vin lângă scaunul pe care şed, doar aşa să fim mai aproape unul de celălalt. Dude. Nu vreau să fiu mai aproape de tine. Şi pupăcioşii sfinte sisoe, mania cu pupatul ţoc ţoc, nu vreau să ţoc ţoc, nu ştiu cine eşti, de ce m-aş ţocţocui cu oameni pe care nu-i iubesc. Mi-ar plăcea tare să am o bulă cam de 1 m aşa în jurul corpului meu care să îi electrocuteze, doar o leacă, pe ăia care vor să se bage în ea. Duamne ce mi-ar plăcea.

Însă. Foarte, foarte însă. Situaţia se schimbă radical, dar radical, cu oamenii pe care îi iubesc. Poate există o valoare medie de apropiere pe care fiecare om trebuie să o atingă şi atunci unii o ating fiind touchy cu everyone, iar alţii, cum sunt şi eu, o ating prin extreme, neatingând deloc oamenii care nu înseamnă ceva pentru ei şi în schimb fiind exageraţi cu cei pe care îi iubesc (serios, mă suprind şi pe mine cum îmi vine tot timpul să îi ţin două secunde în plus în braţe). Cel puţin cu Sara, sfinte căcat, sunt ceva de speriat. Dacă nu pupăcesc copilul ăsta de 1 milion de ori pe zi înseamnă că eram într-o deplasare sau ceva. Să nu mai vorbesc de îmbrăţişări că nu e nimic să îmi placă mai mult şi ea, şi mai ştiu eu câţiva, dă nişte îmbrăţişări strânse strânse cele mai strânse. Te iubesc îi zic non-stop, pentru că non-stop îmi vine să îi zic. Acuma nuş dacă ea e aşa dârză pencă sunt eu aşa siropoasă, dar în general e dârză, adică îi plac îmbrăţişările şi pupicii mei şi se răsfaţă în ele ca o răţuşcă într-o baltă (de altfel, nici nu i le-aş da dacă nu i-ar plăcea, m-aş abţine, dragostea de-a sila tot nu se poate) dar e relativ rezervată cu pupicii ei. În general. Ne emoţionăm amândouă ca nişte gâşte când ne despărţim, eu am un nod în gât, ea mai şi plânge uneori, iar îmbrăţişare şi pupici apăsaşi primesc întotdeauna. Uneori îmi mai lasă şi câteva rezerve, să am cât e plecată. Dar în rest, când lumina e sus pe cer şi oameni prin preajmă, ea e cea serioasă, eu cea ne. Îmi şi place aşa, mi se pare ok să fie siropos cel mai puternic cumva, lumea ar fi tare ciudată ca ea să fie cea mushy şi eu nu.

Însă. Cel mai şi cel mai şi cel mai mult mi-a plăcut o seară, când a venit de la ea din cameră, tropa tropa, cu picioruşele goale, beţe drepte căscate din cămaşa de noapte, m-a luat în braţe, strâns, strâns, cel mai strâns, mi-a dat părul după urechi şi mi-a aşezat o răpăială de pupici pe obraz iar la sfârşit mi-a şoptit uşor, să nu ne audă nu ştiu cine, vântul:

-Te iubesc. Ce crezi mami, că dacă eu nu îţi spun tot timpul e mai puţin adevărat?

img_0850

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s