Arhive zilnice: 10 iulie 2018

Micmare

Standard

Mă gândesc de vreo săptămână la Pitagora, coarde și neuroni. Serios. Cel puțin o dată la câteva ore revine (mai ales că s-a întors Sara din tabără și I did get my brain back).

So se pare că nenea ăsta Pitagora (da, ăla cu teorema), observa lucruri. Ca teoria de o știm noi din generală. Și în afară de laturile triunghiurilor se holba toată ziua la coarde și la frecvența și înălțimea sunetelor. La octave, game, și toate cele. Acum 2500 de ani. Așa cum unii se uitau la stele, Pitagora stătea toată ziua să asculte sunete. De fapt scratch that, că se uita și la stele. Dar mă rog, despre muzică, nenea a observat că există anumite intervale, raportate la numere, care fac ca sunetele să fie plăcute (octavă, cvintă, cvartă). Ceea ce mi-a plăcut că mie mi se pare uneori când ascult o bucată de sunete care îmi place de mor că nu e compusă, inventată, ci descoperită. Pe dos. Și dacă există anumite raporturi care fac muzica bună atunci asta ar fi o explicație, nu? Descoperim raporturile armonice, nu le inventăm. Îmi place nenea ăsta Pitagora. A mers oarecum cu chestii întregi până la polifonie când dumnezo cu mila, scara lui Pitagora s-a dus dracu pentru că polifoniei nu-i plac regulile prestabilite. Le are și ea pe ale ei, dar altele, noi, și-a făcut propriile ei reguli.  Zvup în 2018 și băieții ăștia care se uită la creier cu aparățelele lor au observat că neuronii noștri sunt conectați (they fire) la frecvența sunetelor (respectand aceeasi frecventa, mai precis). Ceea ce mîh, să zicem că era previzibil. Dar mai tare mi s-a părut că avem neuroni specializați per sunete. O serie de neuroni se declanșează la do, o alta la re șamd. Ei, asta mi s-a părut pur și simplu fenomenal. Am neuronii mei de Sol. Mă voi vă dați seama? Cam cât de tare poate să fie asta. Râd singură în mașină când îmi amintesc (știu, e ciudat și prostesc, hu cares).

Da. Deci vedeți, în capul meu locuiesc des chestii din astea. Ăsta e un exemplu, dar adevărul e că o grămadă de lucruri mi se par pur și simplu fascinante și aș sta ore întregi să citesc sau să vorbesc despre ele.

Și m-am gândit eu că poate de asta îmi place așa de mult să stau cu fii-mea, că și ea e curioasă și interesată de toate prostiile. Sigur că o iubesc, o iubesc de numa, dar e mult mai mult de atât. Am norocul să îmi placă de ea. Am fost în cea mai recentă vacanță cu ea și mi s-a părut cea mai mișto vacanță din viața mea. Dacă faceți și voi ca prietenul meu C. care își dă ochii peste cap că mie toate vacanțele mi se par cea mai mișto vacanță din viața mea, don’t :P. Nu chiar toate. Ălea la mare. Cu cărți. Și oameni. Și liniște. 🙂

Și vacanța asta, cu Sara a fost așa. Cu multe cărți cărate după noi, cu liniște, cu drumuri cu mașina pe sprâncene de coastă, cu o lumină care eu nu știu cine și de ce a făcut lumina aia așa acolo că eu lumină ca aia nu am mai văzut că era blândă și caldă și nu aveam nevoie de ochelari de soare nicicând și nu mi-a fost frig și nici cald și apa era perfectă și m-am plimbat cu peștișorii pe sub valuri și Sara a aproape învățat să înoate în piscină (democrația a învins și am împărțit egal timpul între piscina ei-dimineața și marea mea-după-amiaza), cu cea mai bună mâncare ever ever ever și noi suntem amândouă ciudate  la mâncare (nu fițoase, doar ciudate, ne place mâncarea simplă da bună, nu știu cum să zic) și după vreo cinci zile Sara mă întreba dacă sigur noi nu suntem acasă aici că ea așa ar zice de mă uitam la ea cu capul înclinat și nu știam nici ce să zic nici ce să nu zic. Dar cred că are dreptate, suntem acasă în vacanțele infinite. Măi și zău, vacanțele astea sunt tare ciudate. Nu am fost plecate o săptămână ci sute de ani, dar sute de ani, lumea se rotise cu cel puțin un sfert de cerc până ne-am întors.

Deci da. Și pe lângă toate cele de mai sus, că de aici începuse, Sara (și, din fericire, nu doar ea), e unul dintre oamenii care pot să stea ore să vorbească despre frecvența sunetelor și a neuronilor. Unde mai pui că merge cu cărțile după ea peste tot și putem lua cine sau mic dejunuri sau chiar prânzuri în tăcere perfectă, fiecare cu nasul ei în cartea proprie. Și cred că de aia îmi place să stau cu ea atât. Pentru că e mică și neștiutoare dar curioasă. Pentru că știe să tacă fără ca asta să fie o povară și mai important, să turuie fără ca asta să fie alta.

Aș vrea să rămână așa, știi? Adică mi-e frică oarecum că o să se facă mare și pentru că o să învețe ce înseamnă cuvinte ca nuș, GDP, SWOT, ROBOR o să zică, așa cum zic așa, dar așa de mulți oameni, gata, sunt mare. Și deșteaptă. Și știu chestii. Și pentru că știu chestii o să mă rezum la a vorbi despre rate la bancă și reduceri la H&M, diagonala ultimului televizor din dormitor unde netflix (și cele conexe, ocazionale). Frecvența sunetelor, neuronii Sol și rotirea Pământului o să devină neinteresante. Totul devine neinteresant atunci când crezi că știi.

Of. Dar poate nu. Poate rămâne așa, pentru că știu că se poate, doar chiar cunosc omuleți așa. Care sunt încă curioși, care încă sunt prostuți, care încă nu știu nimic, care zboară din idei în idei și înoată în haos cu insule de realitate în mintea lor. Un om mare mic. Asta mi-ar plăcea să se facă Sara.

PS. Avem playlist nou, tot datorită ei, sau mai corect din cauza ei, că eu eram perfect mulțumită cu cel actual, dar a cerut răspicat cuvinte mama, cuvinte, să pot să fredonez. Deci cuvinte în playlistul de azi.

Reclame