Arhivele lunare: iulie 2018

Locus of control

Standard

Mă plângeam săptămâna trecută că nu-s sigură dacă halul ăsta în care o cresc eu pe Sara, dacă lăsatul să ia decizii singură e au ba calea cea bună, că mi se părea că n-ai de unde dracu să ştii ce faci cu un plod, de-i bine au ba.

Şi tot n-ai cum să știi sigur, bineînțeles. Dar. Citesc (mă rog, ascult) o carte mesmerizing şi printre cele din ea sunt câteva vorbulițe şi despre cele de mai sus, locus of control. Acuma, bănuiesc că multă lume ştia de băiatul ăsta, eu nu ştiam.

Mso, oamenii se împart în 2 categorii din punctul ăsta de vedere: oamenii cu punct de control intern şi oamenii cu punct de control extern (crecă loc de control e tradus în română, da mie îmi vine mai bine punct de control :D).

Toţi ştim oamenii pentru care nimic niciodată nu e vina lor sau a ceva ce au făcut. Veşnic, veşnic e altcineva: ăia cu care lucrează nişte cretini, vecinii idioţi, femeia de serviciu dusă cu pluta, prim-ministrul bătut în cap, ploaia din Rusia, nealinierea planetelor, balta din drum de azi-dimineaţă, orice e de vină mai puţin ei.

Şi (probabil din categoria idioţilor de mai sus), noi, ăştia, pentru care orice e vina noastră. Mie mi se pare că aproape totul e vina mea şi a nimănui altcuiva. Chiar şi chestii care sunt în mod evident în afara controlului meu, tot mă gândesc tot timpul că aş fi putut face ceva să nu ajung în situaţia X. Chiar când mi se spune negru pe alb că nu-s eu de vină ci Y eu tot Batman, Batman, daaaa, e şi Y de vină, clar, daaaaaa şi eu aş fi putut să..

La prima vedere nu mi se părea aşa o fericire să faci parte din categoria B, categoria fraierilor, cum s-ar zice, dar n-am avut dubii că la losers e locul meu.

Însă, am aflat, că deşi prima categorie pare mai relaxată, nu e. Oamenii din prima categorie au un nivel de stres mai ridicat, oamenii din a doua categorie experimentează mai multe emoții pozitive, iar prima categorie are riscuri mai mari de sănătate, mai ales boli de inimă (cu precădere dacă e corelat cu o personalitate de tip A). No brainer after all, more stress=more cortisol=more boli de inimă. Faptul că ceea ce facem noi are un rezultat, influenţeză ceea ce trăim, ce experimentăm= luat medicamente la timp, mers la doctor aso.

Mdar, nu asta voiam să vă spun, mai ales că unii ştiaţi deja şi poate pe alţii nu vă interesează deloc.

Ce mi s-a părut relevant e că un factor în stabilirea punctului de control unui copil în drum spre maturitate este taman, dar taman părinţeala. Aşadar şi prin urmare (se făcea comerţ pe mare) părinţii permisivi, cei care ascultă, încurajează şi respectă opiniile copilului, crează premisele stabilirii unui punct de control intern. Cei autoritari, care au pretenţia să fie ascultaţi, ca plodul să facă ce trebuie şi ce e civilizat, aşa cum e asta în opinia lor, crează taman opusul, premisele unui punct de control exterior.

Again, no brainer, dacă ceea ce faci nu ţine de tine, e tot timpul cineva care dictează ora de masa şi culoarea chiloţilor, o să înveţi că nu ţine deloc de tine ce se întâmplă în jurul tău. Faptul că tu ţi-ai dorit chiloţi roşii azi-dimineaţă n-are nicio importanţă, că tot roz cu picăţele i-ai primit, ba ai mai şi primit una peste bot (la propriu sau la figurat) că musai ăştia roz, doar se asortează cu rochia. Ce îţi doreşti şi ce faci n-au relevanţă pentru că altcineva decide ce se întâmplă în realitate. At the end of the day, nimic nu ţine de tine, nimic nu-i vina ta dar nici nimic bun nu se poate întâmpla pentru că ai făcut tu ceva.

Deciii, având în vedere că e corelat cu grad mai ridicat de fericire, risc scăzut de diverse probeleme de sănătate şi lower stress nuş, io zic că nu e chiar aşa de rău că îi lăsăm să ia decizii singuri :P.

Too much freedom doesn’t exist, I’ll stick to that. 😉

img_0789

Reclame

Summer, you’re drunk

Standard

Dragă vară, te înţeleg, zău că nu, te săturaseşi de aceiaşi monotonie, caniculă, caniculă şi încă puţină caniculă. Mă convinseseşi chiar să îmi schimb aerul condiţionat în dormitor să pot supravieţui nopţile. Atâta repetiţie poate fi obositoare.

Dar luna asta te-ai dat în stambă. Ba e soare, ba e nori, ba eşti supărată şi tuni cu fulgere ba râzi la mine ca o floarea soarelui ştirbă cu nori pufoşi şi graşi. Prietena mea Meg îmi spune că afişezi 31 de grade în Suedia iar la noi abia baţi la 26. Taman pe dos. Păi se poate?

Cine să te mai înţeleagă? Eu sigur nu.

Nu ştiu dacă ai observat, dar nimeni nu pare să te mai placă, cel puţin în jurul meu (aproape) toată lumea se plânge. Prea cald. Prea frig. Prea multă ploaie. Prea nu plouă şi se duce dracu’ recolta.

Eşti imprevizibilă. E inacceptabil. Ce se întâmplă? E de la ruşi şi campionatul de fotbal (n-am fost atentă exact ce şi cum, dar aşa zicea ceva ceva colegul meu de bancă din stânga). Ce-ai păţit?

Well, n-am răspuns la niciuna din întrebările astea. Nu ştiu şi nici eu nu te înţeleg. Ba chiar m-ai plouat şi pe mine de câteva ori la marea asta a noastră neagră (care-i turcoaz mai nou, şi ea, se pare, la fel de beată) de-mi venea să te smotocesc de mustăţi.

Şi încă îmi mai vine să te trag de mustăţi uneori când mă superi, recunosc.

Dar. După ploaia torenţială care m-a făcut să mă ascund în cort mi-ai facut cadou nu unul, nu două, ci trei curcubee îngrozitor de frumoase. Nu mi-e cald acasă şi pot să dorm. Mi se pare tolerabil să vin la buro, dacă tot trebuie să vin, atunci când plouă.

Plus. Cel mai plus (deşi nu are grad de comparaţie, dar nu-mi pasă) că nimic nu mi s-a părut mai ireal decât să înot în marea limpede ca atunci când e gri, tare gri afară şi linia mării se amestecă, ca laptele în cafeaua mea de dimineaţă, cu cea a norilor. Înot în mare sau în cer?

Tot mi-eşti dragă ca nimeni alta, aşa capricioasă cum eşti. Poate chiar mai mult ca în alţi ani. Îmi placi cu tunetele şi fulgerele, cu răcoarea serilor şi cu nehotărârea ta cu tot. Mai stai.

Voi cum vă mai împăcaţi cu vara voastră? 😛

unnamed

Si ro poa să şi nu mi pa să

Standard

Nu pricep deloc de ce unii omuşori insistă să se atingă de alţi omuşori, în speţa de faţă omuşorul eu.

De stau la coadă la poştă sau la cantină e veşnic o cucoană care mă împunge cu câte o parte anatomică de parcă nu ar fi loc căcălău să nu o facă. Mă întorc întotdeauna şi mă uit cât pot eu de urât, dar nu pare să conteze. La fel, în lift, când se suie câte una şi ţine morţiş să stea la 2 cm de mine deşi suntem doar trei în liftul de 6. Sau. Oameni pe care îi cunosc vag care insistă să mă atingă în timp ce vorbim. Sau să să aplece aşa, foarte aproape de mine, atât de aproape că pot să estimez cu precizie câte minute au trecut de când nu s-au mai spălat pe dinţi. Să nu mai vorbesc de duzi, crecă au citit ei prin ceva revistă glossy că dacă ating o femeie întâmplător pe mână în timp ce vorbesc o să pară mai interesanţi sau ceva. Mie uneia îmi vine să le crăp capul. Ca şi ălora de la birou care vor să vorbească cu mine şi vin lângă scaunul pe care şed, doar aşa să fim mai aproape unul de celălalt. Dude. Nu vreau să fiu mai aproape de tine. Şi pupăcioşii sfinte sisoe, mania cu pupatul ţoc ţoc, nu vreau să ţoc ţoc, nu ştiu cine eşti, de ce m-aş ţocţocui cu oameni pe care nu-i iubesc. Mi-ar plăcea tare să am o bulă cam de 1 m aşa în jurul corpului meu care să îi electrocuteze, doar o leacă, pe ăia care vor să se bage în ea. Duamne ce mi-ar plăcea.

Însă. Foarte, foarte însă. Situaţia se schimbă radical, dar radical, cu oamenii pe care îi iubesc. Poate există o valoare medie de apropiere pe care fiecare om trebuie să o atingă şi atunci unii o ating fiind touchy cu everyone, iar alţii, cum sunt şi eu, o ating prin extreme, neatingând deloc oamenii care nu înseamnă ceva pentru ei şi în schimb fiind exageraţi cu cei pe care îi iubesc (serios, mă suprind şi pe mine cum îmi vine tot timpul să îi ţin două secunde în plus în braţe). Cel puţin cu Sara, sfinte căcat, sunt ceva de speriat. Dacă nu pupăcesc copilul ăsta de 1 milion de ori pe zi înseamnă că eram într-o deplasare sau ceva. Să nu mai vorbesc de îmbrăţişări că nu e nimic să îmi placă mai mult şi ea, şi mai ştiu eu câţiva, dă nişte îmbrăţişări strânse strânse cele mai strânse. Te iubesc îi zic non-stop, pentru că non-stop îmi vine să îi zic. Acuma nuş dacă ea e aşa dârză pencă sunt eu aşa siropoasă, dar în general e dârză, adică îi plac îmbrăţişările şi pupicii mei şi se răsfaţă în ele ca o răţuşcă într-o baltă (de altfel, nici nu i le-aş da dacă nu i-ar plăcea, m-aş abţine, dragostea de-a sila tot nu se poate) dar e relativ rezervată cu pupicii ei. În general. Ne emoţionăm amândouă ca nişte gâşte când ne despărţim, eu am un nod în gât, ea mai şi plânge uneori, iar îmbrăţişare şi pupici apăsaşi primesc întotdeauna. Uneori îmi mai lasă şi câteva rezerve, să am cât e plecată. Dar în rest, când lumina e sus pe cer şi oameni prin preajmă, ea e cea serioasă, eu cea ne. Îmi şi place aşa, mi se pare ok să fie siropos cel mai puternic cumva, lumea ar fi tare ciudată ca ea să fie cea mushy şi eu nu.

Însă. Cel mai şi cel mai şi cel mai mult mi-a plăcut o seară, când a venit de la ea din cameră, tropa tropa, cu picioruşele goale, beţe drepte căscate din cămaşa de noapte, m-a luat în braţe, strâns, strâns, cel mai strâns, mi-a dat părul după urechi şi mi-a aşezat o răpăială de pupici pe obraz iar la sfârşit mi-a şoptit uşor, să nu ne audă nu ştiu cine, vântul:

-Te iubesc. Ce crezi mami, că dacă eu nu îţi spun tot timpul e mai puţin adevărat?

img_0850

 

To unweave a rainbow

Standard

Nu cartea, ci poezia. Pare aşa nesuferit şi ingrat şi chiar mda, pericolos, să te apuci să te uiţi cu lupa la o chestie care e plină de magie şi mister. Cum zicea nenea Keats în poezia din titlu, se duce dracu’ tot farmecul.

Şi am mai scris că am îndoieli de fiecare dată când îi explic Sarei cum funcţionează un număr de magie, când îi explic de ce marea e sărată sau cerul albastru, că poate stric ceva din mmm diiiiin inocenţa ei?

Ne face bine să credem în lucruri, şi cu precădere în magie. Ne face şi pe noi, adulţii, parcă puţin mai puţin serioşi şi importanţi.

Dar. Mi-a plăcut tare chestia asta pe care am aflat-o recent (ce mă ce, nu m-am înţeles niciodată cu fizica :D), că atunci când vedem o culoare, orice culoare, vedem de fapt doar o parte din ea. Dacă ne-am afla în faţa unei raze de lumină, să zicem, albastră, ar fi albastră şi atât. Ne-am putea uita la ea tot restul vieţii noastre şi ar fi doar albastră. Ne-am uita la ea prin pahar, plastic şi chiar printr-o foaie transparentă de hârtie şi tot albastră ar fi. Dar, dacă ne-am afla într-un vagonet din ăla pe o cale ferată foarte veche, dar un vagonet care merge tare, tare repede, şi care s-ar îndepărta de sursa razei, atunci am observa, cu certitudine, că raza trece de fapt prin toate culorile curcubeului. Fiecare culoare e un curcubeu.

Acuma, nu vreau să spun cu asta că fiecare om şi copil e minunat şi că toţi suntem un curcubeu, că sincer, nu prea cred asta.

Ce vreau să spun e că lucrurile frumoase, cu adevărat frumoase, rămân frumoase şi după ce le descoperi, şi după ce te uiţi la ele cu lupa, printr-un pahar, prin plastic sau chiar printr-o foaie transparentă de hârtie. Magic is not a hoax. 😛

Şi mi se mai pare important că deşi de multe ori ne aflăm într-un punct în care raza din faţa noastră e albastră şi atât, ea nu e niciodată doar albastră. E doar temporar, în drum spre galben, roşu sau portocaliu. 🙂

Cumva, de asta mi se pare important să tot încercăm, chiar dacă cădem şi ne julim nasul sau genunchii, mai ales atunci când sunem copii. O să folosesc, deci, curcubeul să o rog pe Sara să nu renunţe.

IMG_1979

Raport de tabără (incomplet şi subiectiv)

Standard

Ok, Sara a fost în prima tabără. Mă bucur tare că a fost. Mă bucur şi mai mult că ea a ales să fie acolo şi să rămână acolo (deşi i-a fost greu în primele zile fără mine, dar ea şi doar ea a ales să rămână, eu i-am zis de la început că dacă nu se simte bine şi dacă ea decide că e gata mă duc să o iau). Rămân la părerea că, deşi e mai uşor să spui nuş bre, te duci acolo şi rămâi că am plătit un rinichi mic pe tabăra asta, corect e să fie alegerea ei unde vrea să stea.

Au fost în Tabăra Viaţa de la Straja. Nu ştiu exact exact la nivel de detaliu ce au făcut acolo (deşi Sara turuie non-stop doar despre asta de când s-a întors), dar cu siguranţă: au făcut climbing pe nişte stânci groanznic de mari şi de ameţitoare (Sara a urcat până la jumătate, eu aş fi băgat mâna în foc că nici nu va încerca :D), s-au plimbat de dimneaţa până seara pe munte, s-au dat pr frânghii, au făcut trasee, jocuri, au cântat acompaniaţi de chitare şi au făcut foc de tabără aproape în fiecare seară, un carnaval, sandwichuri cu biscuitii şi bezele înmuiate la foc. Am lăsat filmuleţul făcut de ei mai jos, sincer mie mi s-au părut nişte oameni mişto. Am simţit-o safe pe Sara acolo (true că a fost şi Miss Honey cu ei deci na, chiar eram liniştită)

Da, i-a plăcut, şi da, mai vrea în tabere, deşi întoarcerea n-a fost cea mai fericită. La plecare au avut un autocar super nou şi gigea mos, la întoarcere firma de transport a transmis o vechitură căreia i-a luat foc motorul pe drum. Nu, n-au păţit nimic, doar că ar fi putut, le-au zis nişte motociclişti că se întâmplă că altfel nu ştiu când ar fi observat. Am încă nişte dileme existenţiale dacă ar trebui să mă plâng undeva ca cineva să verifice dacă drăcia aia veche era la zi cu reviziile and shit, doar ca să nu se mai întâmple cumva şi altor copii sau să nu fac nimic, pentru că a fost un accident şi se putea întâmpla oricui.

Eu? Păi mie mi-a fost oribil de greu în prima zi, nu ştiu nici eu de ce exact, cred cu tărie în tabere şi că omuşorii ăştia mici au nevoie de experienţe din astea, dar chiar mi-a fost teribil de greu. În prima zi. Apoi a fost sincer ok. Aş fi vrut mai multe informaţii despre ea cât era acolo, aş fi stat mai ok. Dar erau aproape 40 de copii şi na, îi vedeai prin rotaţie în poze/filmuleţe. A fost drăguţă fii-mea şi m-a sunat în fiecare seară, pencă I did pull my puppy eyes on her înainte să plece şi m-am milogit (da fix aşa, milogit, să mă sune în fiecare zi că altfel o să crăp de dor; şi-a dat ochii peste cap şi a zis: hai mă mami, chiar în fiecare searăăă? Da. Ce. Cececececece. Nu că în fiecare seară, de aş fi putut eu să o sun aş fi sunat-o probabil de 30j de ori pe zi (mint, n-aş fi, m-aş fi abţinut deşi ar fi fost oribil dar oribil de greu şi m-aş fi chinuit groaznic dar tot aş fi vrut să sun în fiecare zi, dar în absolut fiecare zi de 500 de ori. Mimim).

Concluzie: am supravieţuit, mai vrem, ne place.

Bonus track: pencă a stat atât de mult departe de mine fii-mea e megaaaaaaaa siropoasă seara pentru cca 5 minute (hei, e o performanţă, de obicei e dârză ca Victoria Lipan şi doar indulges me în efuziunile mele repetate şi total exagerate, which is true, sunt o mega, dar mega, dar mega chessy thing cu fii-mea, dar despre asta vă povestesc data viitoare).

Mso. Lăsaţi copiii în tabere, e mişto 😛

PS. Apare şi Sara într-un cadru de mai jos, ăla în care toţi copiii aleargă şi ea rămâne în spate şi merge încet. Laid back tiny human 😀

PPS. Pagina Taberei

 

Micmare

Standard

Mă gândesc de vreo săptămână la Pitagora, coarde și neuroni. Serios. Cel puțin o dată la câteva ore revine (mai ales că s-a întors Sara din tabără și I did get my brain back).

So se pare că nenea ăsta Pitagora (da, ăla cu teorema), observa lucruri. Ca teoria de o știm noi din generală. Și în afară de laturile triunghiurilor se holba toată ziua la coarde și la frecvența și înălțimea sunetelor. La octave, game, și toate cele. Acum 2500 de ani. Așa cum unii se uitau la stele, Pitagora stătea toată ziua să asculte sunete. De fapt scratch that, că se uita și la stele. Dar mă rog, despre muzică, nenea a observat că există anumite intervale, raportate la numere, care fac ca sunetele să fie plăcute (octavă, cvintă, cvartă). Ceea ce mi-a plăcut că mie mi se pare uneori când ascult o bucată de sunete care îmi place de mor că nu e compusă, inventată, ci descoperită. Pe dos. Și dacă există anumite raporturi care fac muzica bună atunci asta ar fi o explicație, nu? Descoperim raporturile armonice, nu le inventăm. Îmi place nenea ăsta Pitagora. A mers oarecum cu chestii întregi până la polifonie când dumnezo cu mila, scara lui Pitagora s-a dus dracu pentru că polifoniei nu-i plac regulile prestabilite. Le are și ea pe ale ei, dar altele, noi, și-a făcut propriile ei reguli.  Zvup în 2018 și băieții ăștia care se uită la creier cu aparățelele lor au observat că neuronii noștri sunt conectați (they fire) la frecvența sunetelor (respectand aceeasi frecventa, mai precis). Ceea ce mîh, să zicem că era previzibil. Dar mai tare mi s-a părut că avem neuroni specializați per sunete. O serie de neuroni se declanșează la do, o alta la re șamd. Ei, asta mi s-a părut pur și simplu fenomenal. Am neuronii mei de Sol. Mă voi vă dați seama? Cam cât de tare poate să fie asta. Râd singură în mașină când îmi amintesc (știu, e ciudat și prostesc, hu cares).

Da. Deci vedeți, în capul meu locuiesc des chestii din astea. Ăsta e un exemplu, dar adevărul e că o grămadă de lucruri mi se par pur și simplu fascinante și aș sta ore întregi să citesc sau să vorbesc despre ele.

Și m-am gândit eu că poate de asta îmi place așa de mult să stau cu fii-mea, că și ea e curioasă și interesată de toate prostiile. Sigur că o iubesc, o iubesc de numa, dar e mult mai mult de atât. Am norocul să îmi placă de ea. Am fost în cea mai recentă vacanță cu ea și mi s-a părut cea mai mișto vacanță din viața mea. Dacă faceți și voi ca prietenul meu C. care își dă ochii peste cap că mie toate vacanțele mi se par cea mai mișto vacanță din viața mea, don’t :P. Nu chiar toate. Ălea la mare. Cu cărți. Și oameni. Și liniște. 🙂

Și vacanța asta, cu Sara a fost așa. Cu multe cărți cărate după noi, cu liniște, cu drumuri cu mașina pe sprâncene de coastă, cu o lumină care eu nu știu cine și de ce a făcut lumina aia așa acolo că eu lumină ca aia nu am mai văzut că era blândă și caldă și nu aveam nevoie de ochelari de soare nicicând și nu mi-a fost frig și nici cald și apa era perfectă și m-am plimbat cu peștișorii pe sub valuri și Sara a aproape învățat să înoate în piscină (democrația a învins și am împărțit egal timpul între piscina ei-dimineața și marea mea-după-amiaza), cu cea mai bună mâncare ever ever ever și noi suntem amândouă ciudate  la mâncare (nu fițoase, doar ciudate, ne place mâncarea simplă da bună, nu știu cum să zic) și după vreo cinci zile Sara mă întreba dacă sigur noi nu suntem acasă aici că ea așa ar zice de mă uitam la ea cu capul înclinat și nu știam nici ce să zic nici ce să nu zic. Dar cred că are dreptate, suntem acasă în vacanțele infinite. Măi și zău, vacanțele astea sunt tare ciudate. Nu am fost plecate o săptămână ci sute de ani, dar sute de ani, lumea se rotise cu cel puțin un sfert de cerc până ne-am întors.

Deci da. Și pe lângă toate cele de mai sus, că de aici începuse, Sara (și, din fericire, nu doar ea), e unul dintre oamenii care pot să stea ore să vorbească despre frecvența sunetelor și a neuronilor. Unde mai pui că merge cu cărțile după ea peste tot și putem lua cine sau mic dejunuri sau chiar prânzuri în tăcere perfectă, fiecare cu nasul ei în cartea proprie. Și cred că de aia îmi place să stau cu ea atât. Pentru că e mică și neștiutoare dar curioasă. Pentru că știe să tacă fără ca asta să fie o povară și mai important, să turuie fără ca asta să fie alta.

Aș vrea să rămână așa, știi? Adică mi-e frică oarecum că o să se facă mare și pentru că o să învețe ce înseamnă cuvinte ca nuș, GDP, SWOT, ROBOR o să zică, așa cum zic așa, dar așa de mulți oameni, gata, sunt mare. Și deșteaptă. Și știu chestii. Și pentru că știu chestii o să mă rezum la a vorbi despre rate la bancă și reduceri la H&M, diagonala ultimului televizor din dormitor unde netflix (și cele conexe, ocazionale). Frecvența sunetelor, neuronii Sol și rotirea Pământului o să devină neinteresante. Totul devine neinteresant atunci când crezi că știi.

Of. Dar poate nu. Poate rămâne așa, pentru că știu că se poate, doar chiar cunosc omuleți așa. Care sunt încă curioși, care încă sunt prostuți, care încă nu știu nimic, care zboară din idei în idei și înoată în haos cu insule de realitate în mintea lor. Un om mare mic. Asta mi-ar plăcea să se facă Sara.

PS. Avem playlist nou, tot datorită ei, sau mai corect din cauza ei, că eu eram perfect mulțumită cu cel actual, dar a cerut răspicat cuvinte mama, cuvinte, să pot să fredonez. Deci cuvinte în playlistul de azi.

The easy way

Standard

Citeam, oare unde naiba citeam, așa mă necăjește că uit întotdeauna unde citeam. Nu uit ce, dar uit unde sau cine a scris asta. Probabil pentru că regăsesc idei și îmi rămân în cap? M, nu, și la birou fac așa, și acolo nu-s idei, doar informații.

Deci citeam undeva și nu mai știu unde o chestie care m-a enervat, mă da rău când am citit-o. Zicea un nene (asta știu, că era un nene, dar nu mai știu cum îl chema și abia luna trecută am citit și tot am uitat) că atunci când ești pus în fața unei decizii în care o variantă îți e mai ușoară și una mai grea, deși știi că cea mai grea ar fi cea corectă, dacă nu acționezi atunci, în secunda în care ești față în față cu problema, și vei zice meh, hai să mai merg un pas, să mai aștept o secundă, vei ajunge să nu iei niciodată decizia grea ci să te mulțumești cu cea ușoară, cea în care nu faci, vs. cea în care faci.

Exemplul pe care îl dădea, poate e mai ușor de înțeles așa, că nu știu cum explic eu, e că dacă vezi un părinte că îi dă o palmă copilului și eziți între a te duce să intervii deși nu e treaba ta vs. să mergi înainte acasă să te uiți la episodul 3 din serialul 3000, dacă nu alegi atunci, în secunda aia să intervii și zici meh, hai să mai stau o secundă să văd ce se întâmplă nu o să o mai faci niciodată.

Nu mi-a plăcut pentru că deși majoritar iau decizii prea rapid, spontan, bazându-mă, recunosc, pe gut feeling, atunci când vine vorba de chestii foarte importante sunt un mega melc. Dar aleg până la urmă, întotdeauna aleg, chiar dacă e de ales varianta grea spre imposibilă spre dezastruoasă. Tot o aleg, dacă știu eu că e aia bună. 🙂

Și apoi, acum recent, m-a certat cineva, dar nu cu răutate, am simțit-o că e că drag și cu inima deschisă dacă nu cred că lăsatul ăsta pe umerii Sarei să știe tot adevărul și să ia decizii singură, și să i le respect, nu e cumva un bolovan prea mare pentru umerii ei mici. Nu îi e oare mai greu așa? Nu i-ar fi mai ușor altfel, dacă aș alege eu, dacă aș proteja-o prin limitarea informațiilor sau a alegerilor?

Nu cred că avea habar persoana respectivă cât de în punctul sensibil în a lovit. Nu fac parte din categoria oamenilor siguri pe ei. Sunt nesigură pe mine, sunt, recunosc, în fiecare secundă și nici nu cred că aș vrea să fiu sigură de tot, mi se pare tare arogant și prostesc oarecum, deși e des întâlnit fenomenul la oamenii cu IQ ridicat.

Deci nu știu dacă e bine că o las pe Sara să ia atâtea decizii. Nu știu dacă cumva nu e împovărător pentru ea, mai mult decât poate duce. Poate chiar e mai mult decât poate duce un copil de 7 ani. Cine dracu-s eu să știu câte poate duce un copil de 7 ani, doar pentru că eu am avut o dată 7 și la vârsta aia simt și acum, la aproape 37 că aveam același creier pe care l-aș fi putut utiliza în același fel de mi s-ar fi permis nu înseamnă nici că am dreptate și nici că așa e automat și la Sara.

Și îi e greu. Absolut. Absolut infinit mai greu decât unui copil căruia i se pune farfuria în față și i se limitează pe ceas ora la televizor sau nu știu, poate fi orice, aș putea să o țin până mâine. Este greu, este, să iei decizii, și o văd și în ea. Analizează orice situație nouă ca și cum ar merge pe ramuri de algoritmi cu what if căutând worst case scenario și calea de ieșire din acel worst case scenario.

Mergem acolo. Și dacă e închis? Nu e închis, dar dacă e închis mergem dincolo. Șp dacă e închis și dincolo? Nu e închis și dincolo, dar dacă e închis mergem în călălalt loc. La infinit, până ultima situație negativă e eliminată.

She worries, she analysis, and then she decides.

Sau. Mi-a rupt inima în mii de bucăți într-o seară când m-am așezat lângă ea pe pat și i-am zis că nu știu mama, că parcă ai stat cam mult azi la televizor și parcă ai uitat să trăiești așa. Și știi mama, că am avut încredere în tine că o să știi când e timpul să te oprești, dar uite că azi ai cam uitat și parcă nu știu, sunt un pic tristă. Și a plâns (ok, era și obosită, dar a plâns și în ultimul an n-a plâns mai deloc copilul ăsta mic) și a zis Of mama, ce prost mă simt. Da nu era ca în expresia mă simt prost era așa, plin de adevăr alb. Și mi-a zis da uite, limitează tu cât să stau sau pedepsește-mă când stau prea mult. Dar eu nu te pedepsesc mama, și nici nu vreau să stau să număr minutele timpului tău, e al tău, doar am încredere în tine și poate te rog să fii puțin mai atentă.

Acuma, nu știu dacă conversația de mai sus e posibilă cu orice tipologie de copil,  dar a mea, care e mică și sensibilă și ultratimidă dar și uriașă funcționează așa. Am încredere în ea și ea alege ce face. A doua zi n-a mai stat deloc la televizor, și seara radia singură că a făcut numai lucruri mișto.

Îi e ușor? Futu-i nu, e chinuitor, e, să își facă atâtea griji și să știe atâtea și să ia în calcul atâtea variabile, să se controleze pe ea însăși (nimic nu-i mai greu ca asta pe lume, nimic).

Le e mai ușor altora?

Da, le e.

Și atunci de ce dracu o fac? De ce o chinui așa?

Păi, evident, pentru că așa cred că e bine.

Am mai scris asta, ca la 25 de ani plus sau 35 de ani plus să poți să iei decizii, să poți să accepți și să gestionezi dureri și valuri de căcaturi care vor veni (că vor veni, nu e dacă ci când), e bine să te antrenezi la asta.

E ca la orice sport sau activitate, ca învățatul unei melodii. You suck at it in the begining și te urăști pentru cât de tâmpit ești dar apoi, fără să îți dai seama, you kinda get a little bit better și încă a bit better și apoi te blochezi și ți se pare că nu avansezi și ești la fel de prost ca acum juma de an, dar de fapt nu ești și doar dacă mai încerci puțin o să iasă, atunci când nu te aștepți, puțin mai bine.

Dacă Sara sau oamenii, ar fi niște vaze cu gât subțire, cu apă transparentă în ele, și experiențele pe care le are le-ar colora încet, încet, cu stropi infimi, atunci ar ajunge la maturitate un amestec gigaaantic de culori :). Poate nu ar avea suficient roșu sau suficient galben în amestec, dar cu siguranță le-ar fi cunoscut măcar o dată și ar avea măcar câțiva stropi acolo.

Însă vă imaginați efectul unei picături puternic colorate, unei picături mari de culoare într-o vază imaculată? De fapt nici nu trebuie, vă las o imagine mai jos. Mie îmi aduce puternic aminte de bomba atomică. Și efectul cred că ar fi similar.

Deci da, o las să decidă, e expun la experiențe noi, am încredere în ea deși îmi e greu, iar ei mai greu ca mie, deși îmi rod unghiile, deși ea ezită, dar o fac pentru că nu știu altă cale să crești mare. Și deși mi-ar plăcea să rămână un copil, n-aș vrea să rămână un om mic. Vreau ca sufletul ei să crească.

Chiar dacă asta, uneori, înseamnă varianta mai grea. De fapt, cred că s-ar putea să însemne deseori varianta mai grea. Sper să fie bine. Om vedea. 🙂

51312639-color-drop-in-water-photographed-in-motion-ink-swirling-in-water-cloud-of-ink-in-water-isolated-on-w