Arhive zilnice: 6 iunie 2018

Who am I?

Standard

Cred că sunt stricată la unele chestii. La multe chestii. Și uneori îmi imaginez că atunci când oi crește mare m-oi repara, dar apoi îmbătrânesc și nu mă repar.

Una din chestiile pe care nu am înțeles-o nici atunci când avea Sara 1 an și tocmai am avut ocazia să-mi dau seama că nu o înțeleg nici la 7 jumate e asta cu forțatul împărțirii jucăriilor.

Sigur am scris pe undeva despre, da ideea e așa, că nu înțeleg de ce să forțăm un om să dea o chestie care e a lui unui alt om pe care nu-l cunoaște sau chiar unuia pe care îl cunoaște dar pur și simplu nu vrea.

Și m-am stresat oleacă cu asta, că părea unanimitate la voturi ca e unica cale spre a-i face să împartă.

Na, ar putea fi, fii-mea nu excelează la împărțit jucării. Dar sincer nici eu. Și urăsc să îmi ia cineva din mâncare, aproape am smuls capul unui amic care a făcut asta (și încă îi scot ochii pentru). O să îți dau de bună voie toată mâncarea, și întreb de fiecare dată dacă nu vrea cineva din ce mânc io, dar urăsc să mi se ia mâncarea din farfurie. Îmi dau, în schimb, și nici nu știți cât de fericită mă face să îmi dau cărțile cadou sau împrumut sine die (chiar ieri a întrebat colega mea de bancă: cine îmi aduce și mie o carte? și eu am chițăit isteric: pick me, pick me! and she did, so i-am dus azi două cărțiiiii și de abia aștept să le citească, nuș, pentru mine e gâdilăcios rău sentimentul că cineva va descoperi o carte pe care eu am iubit-o). Și atunci încă o dată, vă rog, explicați-mi de ce e asta singura modalitate prin care un copil învață să împartă? Și de ce Sara, deși nu excelează la capitol, își împarte cea mai prețioasă resursă din lume, ciocolata, cu cățelul ei preferat, Charlie? Și de ce e mai mult decât cooperantă cu jucăriile comune (eg parc, unde așteaptă și cedează rândul chiar mai mult decât ar putea fi indicat).

Știu că și eu și ea am da tot, tot, ultimul fir din păr din cap și foaie din caiet, fără ezitare pentru oamenii (sau animalele se pare la Sara 🙂 ) pe care le iubim, dar de ceeee ar trebui să fiu bună la împărțit chestii când nu vrem sau cu oameni care nu ne plac?

Da mă rog, nici măcar nu voiam să scriu de asta, voiam să întreb altceva de ce mama naiba mă întreabă plozii (since forever, fără a conta vârsta), dacă pot să se joace cu jucăriile Sarei?

Și ce fac greșit atunci când ridic din umeri și zic că de unde drac să știu io, că nu-s ale mele, îs ale Sarei, uite-i acolo, du-te și întreab-o pe ea. Ultimului plod (enervant, mărturisesc), i-am zis cele de mai sus și m-am gândit să îndulcesc o leacă so am adăugat că hamacul e majoritar al meu (as in eu zac cel mai mult în el) și poa să se dea în el dacă vrea, dar de jucării tot la Sara va ajunge.

Nu s-a atins de jucării. Și ta-su s-a uitat la mine de ziceai că am ciumă.

Da zău, who am I? Cine mama naiba-s eu să zic ce face Sara cu jucăriile ei? Așa ar trebui să fac, așa ar fi politicos (de fapt, nu prea mă interesează dacă așa ar fi politicos)? Să fiu eu factorul decisiv în privința jucăriilor altora? Atunci pot să îi zic și colegei din biroul de lângă să împartă aifonulX cu colega aialaltă, care bălește la el de trei salarii?

N-are legătură cu subiectul, dar mi-am adus aminte de piesa asta (de la titlu). E vechiuță și urâțică da nuș, uneori mă bântuie melodii. În fantome nu cred, dar melodii? În melodii cred 🙂

Reclame