Arhivele lunare: iunie 2018

A map

Standard

O trezesc pe Sara foarte, foarte, teribil de dimineata. Se ridica-n fund, ma priveste fix intre ochi si ma intreaba:

-Asa arata mintea ta?

Si acum ma mai intreb ce visa. N-am apucat sa o descos, ca ne grabeam, dar mai pe seara mi-a desenat o harta.

-Ce-i asta fata mica?

-Mintea ta. Atunci cand incerci sa protejezi ceva ce doar tu stii si e cel mai important lucru pentru tine.

De unde naiba le scoate. Ma chiorasc la desen.

-Pare complicat, zic.

-Pai e, ca doar e mintea ta, sunt multe multe chei imaginare pe care trebuie sa le foloseasca cineva ca sa ajunga la final.

-Da-mi place ca incepe cu nori si cu soare, recunosc. Cum se termina?

-Cu mare mami, desigur, nu vezi ca poarta e sub valuri?

No surprises there. So asta e. Nus precisa daca Sara chiar a descifrat harta din mintea mea spre ce imi e mie mai drag pe lume, desi s-ar putea, doar in spatele usii e intotdeauna ea (si-o mai fi loc de cateva chestii nepamantene pe acolo, nu zic nu 🙂 ).

As vrea o carte cu harti din astea, facute de toti copiii parintilor lor. As cam citi-o la nesfarsit.

Reclame

Deseori, Uneori, Rareori

Standard

Am avut întâlnirea individuală de final de an școlar cu Miss Honey (Miss Honey e învățătoarea Sarei și îi spun așa pencă e leită, mă, da leită cu personajul Miss Honey din Matilda).

Și m-am îngrozit. Nu de evaluarea finală a Sarei, ci de câtă hârțogăraie e nevoie pentru fiecare plod. Pe scurt, 10 pagini per copil, cu bife și check-isturi, identice cu alea de le folosim noi la birou și pe care eu, una, le urăsc. I-am zis lui Miss Honey că mi se pare horror. Și ea m-a întrebat (crezând că mă refer la nuș ce rahat îi predase Sarei la matematică care părea complicat) că nu e, Sarei îi place. That I know, mi se pare horror că învățătorii trebuie să completeze rahaturile astea. Mi se pare horror și pentru copiii, toată personalitatea lor, toată curiozitatea lor îngrămădită în fișe A4 cu bife. Brrrrr. M-a amuzat că are realizat la mai toate drăciile alea, mai puțin la sport, unde jumate sunt în curs de realizare. Fii-mea e maxim de împiedicată și mie îmi place de ea așa (poate pentru că și eu sunt, mok).

Însă cel mai și cel mai, da cel mai și cel mai mult mi-a plăcut tabelașul cu Deseori, Uneori, Rareori, unde erau înșirate 13 chestii și cât de des le face copilul (ex. se concentrează la lucru, autocontrol, responsabilitate, atenție bla bla). Avea majoritar D-uri Sara, dar nu e relevant. Avea R la comunicarea sentimentelor (da, a mea e, a cui) și U la colaborare cu colegii, la abilități de organizare (haaoooooos, cum vă povestesc, e our middle name) și la „folosirea eficientă a timpului”.

Și deși eu nu prea vorbesc cu Miss Honey (că nu înțeleg de ce să vorbesc cu ea de enșpe mii de ori atâta timp cât Sara e happy acolo și doar o plac, în tăcere, de la distanță), mai aveam puțin și-o pupam. M-am topit toaaaatăăăă, fii-mea nu-și folosește eficient timpul? Duamne, dar cadou mai frumos nici că puteam primi. Mi s-ar părea îngrozitor, dar îngrozitor să își folosească Deseori eficient timpul. Timpul e o jucărie și deloc drept. Câââât de plictisitoare mi se pare o viață unde timpul e folosit tot timpul eficient. Nu, nu, nu, vreau timp ineficient pentru Sara, mi se pare mai prețios ca o găleată de aur, vreau să viseze, să se apuce de treaba X și apoi să se gândească laaa cocostârci, culoarea portocaliu, fâșii de nori rarefiați seara la apus, forma ciudată a frunzei de ieri din parc, la australopithecus, la succesiunea notelor din piesa pe care o repetă la infinit și, desigur, la Charlie atunci când se apucă să facă o chestie eficient.

Așa, dar așa, dar așa de rău aș vrea să rămână parțial ineficientă cu timpul ei toată viața, să îl folosească în continuare pentru joc și nu doar pentru chestii pătrate. Sunt rari adulții care fac asta de nici nu știu cum să scriu. Și mi-e ciudă de mor că uneori oamenii ăștia, care își folosesc timpul eficient doar Uneori, vor să învețe și ei să își folosească timpul eficient Deseori, pentru că toată lumea pare să o facă și deci, e musai când te faci mare, nu?

Nu. nunnnnnnuuuunnnnuunnnnnuunnuuunnnnu. Nu. Timpul e ondulat, cârlionțat, dulce sau sărat, albastru sau auriu, rarefiat sau dens, grăbit sau leneș, triunghiular, dreptunghiular, poate chiar în formă de romb sau trapez, dar cu siguranță, cu siguranță, timpul unui om (fie el mic sau mare) nu ar trebui să fie Deseori eficient. 😛

IMG_4612

 

 

Pedepse și recompense

Standard

Mbloooop, nuș de unde să încep. Ca de obicei, când sunt foarte multe gânduri în capul meu și n-au nicio ordine, nesuferitele, n-au învățat să stea ca la armată. Am vocea cuiva în cap care-mi zice de fiecare dată când vede că încerc să vorbesc dar nu fac altceva decât să tac și știe că e pentru că avalanșă de gânduri: Doar zi!

Ok, zic 🙂

Nu cred în sistemul de pedepse și recompense. Deloc. Mă da deloc deloc.

Deși ar trebui să reformulez. Știu că sistemul de pedepse și recompense funcționează, nu neg asta, funcționează cu siguranță, de la Skinner încoace explicat și înainte de el neexplicat. It does work.

Repetăm acțiunea care aduce consecințe plăcute, o stopăm pe cea care aduce consecințe neplăcute.

Și atunci, cum mă întreba un nene într-o carte (pe care m-am oprit s-o ascult de câți draci mi-a făcut): dacă merge, și dacă e aici de mii de ani, de ce să nu o folosim?

Păi da, asta încercam să zic, că nu cred că ar trebui să o folosim, deși funcționează (fix la fel cum nu cred că-i peachy să folosim CIO deși funcționează sau nuș, spankingul deși funcționează și ăla).

Nu cred că ar trebui să o folosim pentru că așa:

  1. Recompense

Să presupunem că cineva mi-ar da o nuș, ce vă place vouă, mie să zic o vacanță de fiecare dată cââând, mmm, ceva după ce nu mă omor, să zicem de fiecare dată după ce reușesc să socializez eficient cu oamenii la o petrecere.

Aș socializa la o petrecere pentru o vacanță? Sfinte căcat o da.

Aș mai socializa la o petrecere dacă nu mi-ar mai da vacanța? Fuck no.

Obținem rezultatele dorite, dar nu neapărat pe termen lung. Nu facem cu recompensele decât să nuș, jucăm o piesă. Și sigur, putem juca piese de foarte multe ori, dar nu putem să trăim într-o piesă tot restul vieții noastre.

Pe partea cealaltă.

Să presupunem că aș primi o vacanță dacă aș reuși să îmi mențin biroul curat o săptămână.

Mi-aș menține biroul curat o săptămână pentru o vacanță? Sfinte căcat, din nou da.

Mi-aș mai menține biroul curat fără vacanță? Da. Biroul meu are două viteze, ori nu e nimic, da nimic pe el, ori e cel mai mare haos din toate cele 6 birouri pe care le împărțim. De cele mai multe ori e gol, pentru că îmi place să fie gol. Deci de aia îl țin gol.

Dacă acordăm recompense pentru acțiuni dezirabile pierdem complet din vedere predispoziția nativă pentru acțiunea respectivă.

2. Pedepse

Acuma, nuș ce nație sunteți voi, da eu una fac greșeli cu nemiluita. Neintenționat, unele din prostie, altele din neatenție, uneori nu-s greșeli ci pur și simplu lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac. I am dumb sometimes, I am.

Varianta 1. Am făcut-o de oaie pentru că sunt tută. Perfect posibil. Dar dacă am făcut-o de oaie pentru că am fost tută nimeni și nimic pe lume nu va fi mai rău decât ceea ce deja simt. So nu are niciun efect să mă tragă careva de urechi, poate altul de a prinde o ușoară aversiune față de persoana care alege să facă pe deșteptul cu mine când eu în mod evident mă simt de căcat.

Varianta 2. Am făcut-o de oaie pencă drac știe de ce, dar nu e ceva pentru care eu să mă simt nașpa. Exemplu, când luam o notă foarte mică. Era neplăcut, că ai mei nu erau încântați, dar pentru mine n-au contat niciodată notele alea, deci nu eram cu adevărat necăjită. Deci rezultatul nu era în niciun caz, în niciunul din scenarii că ajungeam să îndrăgesc materia X după ce se supăra mama pe mine că am luat notă mică ci, eventual, să tocesc (nu să înțeleg) umpic mai mult la ea sau, mai probabil, să găsesc o tactică mai bună pentru a scăpa mai ușor cu o notă mai mare sau, mai direct, să nu afle ai mei ce notă luam :D.

Pe scurt, mi se pare așa că pedepsele și recompensele pleacă de la premisa, pe care o disprețuiesc, că un om nu poate să fie bun. Că are nevoie de reguli ca să fie bun. Am mai scris asta, citând un nene, că eu cred că toți oamenii pot fi buni. Și cu atât mai mult copiii. Mi se pare că pedepsele și recompensele nu dau nicio șansă să cunoști copilul din casa ta. Sigur, posibil să ajungă un adult ordonat care muncește conștiincios fără haos pe birou de la 9 la 5. Care urmează regulile. Dar, din motive care mi-ar lua probabil mult mai multe litere, nu cred că asta înseamnă un adult fericit. Cred că învățăm din greșeli, da, dar nu cu pedepsele sau recompensele altora, ci cu cele din noi.

Și meeeh, recunosc, de asta nu i-am spus niciodată Sarei și nici nu cred că o să îi spun: Dacă mănânci tot din farfurie primești desert vs. dacă nu mănânci tot din farfurie nu primești desert. De asta dezbat cu ea chestii pe care mulți adulți poate nici nu le au pe agendă, dar la noi sunt subiect pe ordinea de zi, de exemplu de ce nu e bine să mâncăm multe dulciuri, care e faza cu mâncarea sănătoasă și de ce nu-i bun zahărul. Sigur, vs. să am un copil care mănâncă tot din farfurie, n-am, am unul care mănâncă cam ce vrea ea, uneori mai mult ca un adult de 120 kile, alteori mai nimic, și care îmi spune că poate, doar poate, ar trebui să renunț și eu la obiceiurile mele tâmpite că doar știu că îmi fac rău.

Cred că ne pare rău atunci când greșim, fără să ne spună nimeni asta. Cred că suntem fericiți când facem bine, fără să vină la pachet cu o vacanță în Caraibe. Cred că ei, plozii mici cu muci în nas și dinți lipsă, sunt doar oameni, și fix la fel ca noi, deși au mai puțini ani. Deci aleg să o las pe Sara să îmi arate că uneori e bună. Că uneori greșește. Și că îi pare rău. O încurajez când îi e greu, întotdeauna, dar nu o aștept cu un motoscuter că a luat premiul I cu coroniță. Fără (prea multe) reguli. Fără pedepse. Și da, chiar fără recompense.

Ăăăăă, sună a anarhie oleacă, nu? Well, poate că e. 😉

IMG_9092

 

vaj vaj

Standard

Noi doua, Sara si eu suntem lenese. Nimic da nimic pe lume nu ne place mai mult decat sa facem nimic. Ma rog, cand nu faci nimic faci de fapt o multime de lucruri (citesti, canti, asculti vantul printre frunze, simti fulgii de zapada pe limba, din astea).

si nus cum dracu ca in ultimul timp a trebuit sa fac o gramada de chestii. Sara s-a imbolnavit, am fost la doctor, la medicamente, ne-am trezit noaptea, ne-a trecut, am mers la scoala, am prezentat adeverinta, echipa unde lucrez mai vrea un om si da-i dosare si sedinte la dracu-n praznic si noi cand ne vedem ma intreaba prietenii mei? nu azi nici maine nici marti nici miercuri, vineri serbare la scoala, tabara, facturi, trebuie, dar trebuie sa cumpar un aer conditionat ca deja murim de cald si nu urasc aproape nimic pe lume decat sa fac cumparaturi, parintii de la scoala vor sa ne vedem cu copiii si Sara e de acord sfinte sisoe si in plus trebuie sa mergem sa cumparam haine simple, dar simple mami, gri, pentru piesa cu ridichea in care e iepuras si mailuri peste mailuri si inca o sedinta si treij de catralioane de pagini de citit pana ieri si l-am blocat pe un nene cu masina si vrea sa cobor acum aaaaaaaaaa!.

Stop.

Ma trezesc la traditionalul 5 dimineata (ma cam enerva ca ma trezesc la 5 si m-am tot luptat cu chestia asta si degeaba ca tot pierdeam, asa ca ma culc pur si simplu la 10, deci imi place mai nou ca ma trezesc la 5). Imi pun cafeaua in cupa de la aparat, aprind butonul si astept aproximativ 3 minute sa privesc doua becuri verzi in loc de unul. torn lapte (putin) si zahar (putin mai mult decat ar trebui) si imi scot scaunelul mic pliant pe balconul de la bucatarie. Trisez balconul de la sufragerie cu balconul de la bucatarie doar diminetile, din doua motive: balconul de la sufragerie are legatura cu camera Sarei si risc sa o trezesc, iar cel de la bucatarie are zilele astea priveliste la mirosul unui tei urias (dar uriaaaas), inflorit. Sorb incet, foarte incet, nici nu stiti de incet, guri mici de cafea si ma uit in zare, la turnuletele de la Unirii, in timp ce se trezeste orasul. Alternez activitatea cu melodii cantate cu castile-n urechi si pagini de carte citita cu picioarele intinse pe canapeaua verde. La 7 jumate fix o trezesc si pe Sara, care, asa cum v-am mai povestit, face totul foarte, dar foarte incet dimineata, si in drumul scurt de la usa la masina ma intreaba:

De ce nu stam acasa 5 zile si muncim doar 2?

-Habar nu am, mama, nici eu nu am raspuns la intrebarea asta.

-Dar tu ai vrea?

-Parca n-ai stii ca as vrea.

-Dar nu se poate mami, avem nevoie de bani pentru casa si stii tu, vacante si carti, imi spune, intelept, tot ea.

Nu am o solutie deocamdata pentru bani cu doar 2 zile de munca, chiar si mai putini bani decat acum in schimbul a doar doua zile de munca. Dar asta nu inseamna ca o sa ma opresc sa o caut.

Dar mi-am dat seama, in dimineata cu pricina, ca ce pot sa fac e sa opresc, da fix asa, sa opresc, ca pe un buton, vaj vajul. O sa-i fac in ciuda, dar in ciuda, si uite asa, o sa-l opresc, poc! O sa ma joc jocuri inventate cu Sara si o sa imi beau, foarte, dar foarte, dar foarte incet cafeaua cu lapte.

Respiram si ne jucam. Toate chestiile patrate pot sa astepte 🙂

PS. Ea e Luna, catelusa salvata de Andrei si adoptata de noi la tara. Nume ales de  Sara si care imi place de mor, cum altfel sa ii spui unui catel negru ca noaptea decat Luna? ;))

IMG_4598

Who am I?

Standard

Cred că sunt stricată la unele chestii. La multe chestii. Și uneori îmi imaginez că atunci când oi crește mare m-oi repara, dar apoi îmbătrânesc și nu mă repar.

Una din chestiile pe care nu am înțeles-o nici atunci când avea Sara 1 an și tocmai am avut ocazia să-mi dau seama că nu o înțeleg nici la 7 jumate e asta cu forțatul împărțirii jucăriilor.

Sigur am scris pe undeva despre, da ideea e așa, că nu înțeleg de ce să forțăm un om să dea o chestie care e a lui unui alt om pe care nu-l cunoaște sau chiar unuia pe care îl cunoaște dar pur și simplu nu vrea.

Și m-am stresat oleacă cu asta, că părea unanimitate la voturi ca e unica cale spre a-i face să împartă.

Na, ar putea fi, fii-mea nu excelează la împărțit jucării. Dar sincer nici eu. Și urăsc să îmi ia cineva din mâncare, aproape am smuls capul unui amic care a făcut asta (și încă îi scot ochii pentru). O să îți dau de bună voie toată mâncarea, și întreb de fiecare dată dacă nu vrea cineva din ce mânc io, dar urăsc să mi se ia mâncarea din farfurie. Îmi dau, în schimb, și nici nu știți cât de fericită mă face să îmi dau cărțile cadou sau împrumut sine die (chiar ieri a întrebat colega mea de bancă: cine îmi aduce și mie o carte? și eu am chițăit isteric: pick me, pick me! and she did, so i-am dus azi două cărțiiiii și de abia aștept să le citească, nuș, pentru mine e gâdilăcios rău sentimentul că cineva va descoperi o carte pe care eu am iubit-o). Și atunci încă o dată, vă rog, explicați-mi de ce e asta singura modalitate prin care un copil învață să împartă? Și de ce Sara, deși nu excelează la capitol, își împarte cea mai prețioasă resursă din lume, ciocolata, cu cățelul ei preferat, Charlie? Și de ce e mai mult decât cooperantă cu jucăriile comune (eg parc, unde așteaptă și cedează rândul chiar mai mult decât ar putea fi indicat).

Știu că și eu și ea am da tot, tot, ultimul fir din păr din cap și foaie din caiet, fără ezitare pentru oamenii (sau animalele se pare la Sara 🙂 ) pe care le iubim, dar de ceeee ar trebui să fiu bună la împărțit chestii când nu vrem sau cu oameni care nu ne plac?

Da mă rog, nici măcar nu voiam să scriu de asta, voiam să întreb altceva de ce mama naiba mă întreabă plozii (since forever, fără a conta vârsta), dacă pot să se joace cu jucăriile Sarei?

Și ce fac greșit atunci când ridic din umeri și zic că de unde drac să știu io, că nu-s ale mele, îs ale Sarei, uite-i acolo, du-te și întreab-o pe ea. Ultimului plod (enervant, mărturisesc), i-am zis cele de mai sus și m-am gândit să îndulcesc o leacă so am adăugat că hamacul e majoritar al meu (as in eu zac cel mai mult în el) și poa să se dea în el dacă vrea, dar de jucării tot la Sara va ajunge.

Nu s-a atins de jucării. Și ta-su s-a uitat la mine de ziceai că am ciumă.

Da zău, who am I? Cine mama naiba-s eu să zic ce face Sara cu jucăriile ei? Așa ar trebui să fac, așa ar fi politicos (de fapt, nu prea mă interesează dacă așa ar fi politicos)? Să fiu eu factorul decisiv în privința jucăriilor altora? Atunci pot să îi zic și colegei din biroul de lângă să împartă aifonulX cu colega aialaltă, care bălește la el de trei salarii?

N-are legătură cu subiectul, dar mi-am adus aminte de piesa asta (de la titlu). E vechiuță și urâțică da nuș, uneori mă bântuie melodii. În fantome nu cred, dar melodii? În melodii cred 🙂

Gust de

Standard

Am visat ultimele doua nopti acelasi vis, doar ca o data era alb, o data negru. De fapt, intai negru, apoi alb. Spre deosebire de celelelalte vise, pe astea doua stiu ca o sa mi le aduc aminte pana la ultimul detaliu si peste 5 ani. De altfel, nici nu e prima nici ultima data cand le am.

La zece si putin a coborat si Sara, tarandu-si picioarele in papucii cu floare curcubeu. Si eu imi tarasc picioarele cand port papuci, chiar fara floare curcubeu.

-Te-ai trezit demult?

Se trezeste uneori si uita sa coboare pentru ca se apuca de citit. Cand citeste, timpul trece altfel pentru ea decat pentru adultii care nu o fac. La scoala e convinsa ca ii lasa maxim 15 minute pe zi sa citeasca, desi eu stiu ca e mai degraba o ora.

-Nu, abia acum.

-Ce-ai visat?

-Nu imi amintesc visele de azi, casca ea.

Imi misc oasele batrane catre o farmacie unde ii pot gasi Sarei pastilutele recomamdate de Iulia pentru faringita. Am de ales intre cea mai apropiata, la 10km, sau cea mai bine aprovizionata, la 30. O aleg pe cea din urma si ma mir cu gura cascata ce cer linistit cu nori grasi e azi. Waze ma face sa ratacesc drumul, dar nu ma supar pe el. E coada la farmacie si tanti care vinde nu se grabeste deloc. Am doua persoane in fata si doua in spate. Cu fiecare dintre ele farmacista, bruneta, putin rotofeie si vesnic zambitoare, rosie in obraji de parca ar fi stat toata dimineata intr-o poienita, nu pe coltul dreapta al intrarii la Kaufland, vorbeste mult si tare. Doamna Cornelia are de plata 68 de ron. Cu tot cu reteta? Cu. O mai poate ajuta cu ceva? Nu. Doamna numarul doi e noua si, deci, nu stim cum o cheama. Pentru putin timp, reuseste sa o convinga sa isi faca card si e incantata sa afle ca o cheama doamna Claudia. Doamna Claudia trebuie sa faca tratamentul o luna. Sa vina neaparat inapoi, spune tare, foarte tare farmacista, sa ii spuna daca a functionat. Mai vin abia peste 6 luni, raspunde doamna Claudia, clipind din genele negre, false, puse fir cu fir si batand darabana cu niste unghii lungi, dreptunghiulare, roz pal. Nu-i nimic, e bine si peste 6 luni zambeste in continuare farmacista. Urmez eu, si desi raspund scurt si incet, tot reuseste sa isi faca de lucru cu mine 5 minute si sa strecoare o Doamna Sleepy. Ma indepartez nu suficient de repede incat sa ratez bucuria din vocea ei cand il revede pe domnul Gheorghe, baston maro, trecut de 70 de ani, din spatele meu.

Conduc probabil mult prea repede pe drumul spre casa, ca sa pot auzi melodia de doar doua note in vocea Sarei cand ajung: Maaamiii, melodie cel putin la fel de frumoasa ca cea in forma de chitara, care m-a tinut plutind printre ganduri in masina.

Ne jucam trei jocuri Djeco si ne dam o tura cu bicicleta ei noua, rosie, aleasa de pe internet pe unicul criteriu al culorii. E cam grea, dar nu o deranjeaza. O invat deja de vreo saptamana si tot nu merge singura, dar nici pe mine nu ma deranjeaza.

Spre seara imi intind picioarele goale si reci pe sezlong, atat pe sub fundul cret al lui Charlie, cat si pe sub cartea mea cu un domn, cam lenes, pasare.

Ziua asta are gust de vara.