Arhivele lunare: mai 2018

Driving me nuts.

Standard

Completly bananas. Up the walls. Crazy. Batshit crazy. Serios. Am tot scris în ultimul timp de cât de așa și pe dincolo e fii-mea. Și e. Sunt mândră de ea de mor și n-aș schimba un fir de păr din capul ei pentru nimic în lumea, chiar de ea ar vrea, tot eu aș avea dreptate că e perfectă așa. Aproape perfectă, perfect nu-i bun.

Atâta că uneori, deci uneori, uneooooriiii e MEGA enervantă și musai să scriu despre asta că apoi iar rămâne că e cel mai cu moț copil din lume. E, dar nu e. E că ea a mea. Dar e la fel ca orice alt copil.

Cred că de asta am tuns-o ieri (mă rog nu de asta, că a venit căldura), ca să mă răzbun pe firele alea perfecte de păr. 😛

Deci în general noi două suntem ca 2 peas in a pod. Citim înșirate pe unde te miri, veșnic cu o carte la noi, suntem capabile să aducem cel mai curat loc din Univers în haos total în maxim 5 minute când ne jucăm și să nu ne deranjeze deloooc că rămâne așa și după ce am terminat, până ce ni se pune brusc pata amândurora că nu mai putem trăi așa nicio secundă și facem tot bec la loc în maxim 10 minute.  În aceeași zi tough, nu prea rezistăm mai mult. Nuș cum sunt oamenii ăia de sunt fie cu ordinea fie cu haosul, noi suntem cu amândouă. Mai suntem la fel de timide, ne place câte un om rar și atunci nu scapă de noooi, what else. Muzica desigur, și obsesiile aferente, leneșe de numa de numa amândouă și disperate să mergem Pe-un picior de plai sau în vacanțe oricând.

Dar. Există câteva lucrușoare la care ea e Albă ca Zăpada și eu sunt Neagră cum e Noaptea. Ei, și astea mă scot din toate țâțânile din lume.

Exemplificăm. Suntem amândouă ciufute dacă nu dormim. E musai să dormim. Sleepy heads, cum zice și numele blogului. Problema e că dacă nu dormim reacționăm complet diferit. Ea e supra activă și supra entuziasmată și supra sensibilă eu doar super leșinată și super căutătoare de pat și da, super sensibilă. Nu dormim mainly din același motiv. Dimineața blestematele de școalăburo (mai mult buro, școala e ok, dar trezitul pentru ea nu) iar noaptea stăm să citim. Și dacă dă naiba să nimerim o carte după care suntem șpagat ne culcăm la dracu-n praznic. Acuma, dacă una din noi e dormită e ok, că are grijă de ailaltă (eu mă super activez cu ea și o conduc făcând uz de toți neuronii singuratici cât de devreme pot spre dormitor, ea acceptă să meargă să se culce și să mai citească când mă vede că mă tăvălesc isteric pe podea de oboseală). Dar când suntem amândouă nedormite? 2 ciufute din care una super activă și una super somnoroasă. Fum. Bombe explodând. Mayhem.

Sau. În genere, fii-mea n-are o problemă cu datul. Hainele le dă fără să clipească (nu o interesează nici cât negru sub unghie), jucăriile pe care le-a depășit ca vârstă la fel samd. E, să încerce cineva să o pună să dea una din cărțile ei sau din lenjeria ei (chiloți sau șosete fără discriminare). Poate doar dacă e în cămașă de forță și legată cu funii de un scaun de fier. Hai, cărțile mai înțeleg (deși sunt cărți de când avea un an, nu le mai citește de ani de zile și nu mai are nici ea loc în biblioteca ei deloc, deloc, de niciun ac). Dar șosetele și budigăii? Adică nu e like adult, ci copil și crește, îi rămân mici for fucks sake. Nu și nu și nu. După treijdemii de ani și negocieri acceptă fatalitatea că nu le mai poate purta dar doamne fer să le arunc, să le pun în dulap la păstrare pentru eternitate.

Și la fel cu absolut fiecare colțișor de hârtie pe care a pus pixul în viața ei. Nu se pot arunca. Sunt ale ei. Le-a atins, deci sunt aur, trebuie păstrate. Și scrie 2 cărți pe săptămână. MINIM! Cu schițe și rahaturi și mai face și machete pentru ele avioane bărci și draci bălțați. Toate trebuie să le păstrez. Toate sutele de mii. Și resturile de la ce a decupat sunt importante. Tot e important, nimic nu se pierde. Și dacă se pierdeeee, vai de fundul meu. Nu, nu pot să le pozez și să le arunc, trebuie păstrate. Nici măcar cu distrusul copacilor n-am convins-o (să le reciclăm), deși încă urlă după mine să sting lumina că mor coralii.

Însă cel mai și mai rău mă necăjește când e supărată, da cu adevărat supărată de ceva și nu vrea să îmi spună de ce. Știu de fapt de ce, s-a certat cu un omușor mic de-al ei care înseamnă mult pentru ea. Singura ocazie cu care îi dispare zâmbetul de pe buze. So știu că are ceva, dar nu vrea neam să vorbească despre asta, așteaptă să treacă de la sine ca prin magie și ca și cum dacă ar vorbi despre asta ar face-o cumva de 10 ori mai rău. Și nu pot să o binedispun, să o ajut sau să fac nimic. Doar stau și mă uit la ea. Sperând și eu, la rândul meu, să treacă.

Deci da. Am vrut să o mai și pârăsc, că prea eram numai floricele și inimioare :).

Ai voștri cum sunt? Au și ei chestii din ăstea absolut enervante?

PS. In all fairness, îs pretty sure ca si eu sunt uneori complet nesuferita 😛

PPS. Prima melodie care ne-a plăcut amândurora (era sunetul meu de apel când eram gravidă și singura pe care se liniștea viermele la colici)

PPPS. Evident, tot o iubesc de numa, chiar și atunci când mă scoate din minti

Cumva

Standard

De Paște Iepurașul i-a adus Sarei o tonă de cărți noi, din toate zările. Ajunsă acasă, și le-a înșirat tacticoasă în biblioteca personală, complet alandala, cum ne place nouă, s-a dat doi pași în spate, s-a uitat la ele și mi-a zis: – N-am suficiente cărți.

Da, mă tăvălesc ca un porcușor într-o baltă de noroi în bucuria că iubește așa de mult cărțile și vreau nu vreau (da vreau) tot la asta mă întorc.

Săptămâna trecută s-a văzut cu o prietenă. Care i-a zis că ei nu îi place să citească. N-a comentat nimic Sara, doar s-a uitat lung la ea și apoi m-a întrebat pe mine:

-Mami, există oameni care n-au citit niciodată o carte?

Da mama, i-am răspuns, cred că da.

-De ce, nu le place?

-Cred că doar nu au avut noroc să descopere o primă carte potrivită.

-Și pot să trăiască așa?

-Da mami, cred că pot.

-Dar există oameni care nu ascultă muzică?

-Hm, nu chiar deloc, dar sunt mulți oameni care nu caută muzică, care aud doar întâmplător la radio câte o melodie și atunci doar de acolo aleg.

-Dar de ce nu caută muzică?

-Păi cred că nu simt nevoia asta, poate se gândesc că sunt lucruri mai importante de făcut.

-Și sunt?

La dracu.

-Păi ăăă, nu știu dacă neapărat mai importante dar mai practice cred că sunt.

-Cum adică mai practice?

-Adică legate de nevoi esențiale: să se asigure că au ce mânca, cu ce se îmbrăca, că fac suficienți bani pentru o vacanță cu familia, din astea.

-Aha, a închis viermele conversația și s-a întors la ce făcea.

Dar în capul meu a continuat singură să se învârtească ideea. Sigur, să citești, să asculți muzică, să ai o obsesie ușor infantilă cu marea nu e deloc practic. Nu mă ajută să mănânc, să o îmbrac pe Sara și nici măcar nu îmi dă bani de vacanțe. Și atunci de ce aleg să fac chestiile astea? Tocmai de aia. Le aleg. E alegerea fiecăruia de ce are nevoie într-o zi. Sigur că ar exista zile și fără cărți și fără muzică și fără mare. Soarele tot ar răsări în luna mai, tot în blugi cu tricou și teniși m-aș îmbrăca, tot la birou aș merge, poate aș vorbi puțin mai mult cu colegii (vs. când stau o zi întreagă cu căștile pe urechi ascultând pe repeat o unică melodie), tot la fel aș mânca, sper că tot m-aș juca cu Sara (deși poate nu la fel) și tot la fel aș dormi. Dar restul? Felul cum vorbesc, cum mă mișc, cum ascult (sau nu), chestiile la care mă enervez și chestiile care mă fac să mă topesc într-o baltă caldă de primăvară? Ăstea nu ar exista sau ar fi altfel. Suntem, parafrazând reclama, ce alegem.

So am întrebat-o, după o vreme, înapoi pe Sara.

-Dar tu mama, ai putea să trăiești fără să citești?

-Aș putea, îmi zice viermele, gândindu-se puțin. Dar cumva nu vreau.

Fix așa 🙂

IMG_1998-001

O

Standard

În ziua aia cât am stat cu Sara în spital a avut ocazia să se converseze cu o seamă de adulți noi. Spre deosebire de adulții vechi, care fac parte din bulă și știu deja cam cu ce fel de ceapă e bine să ne mănânce, adulții ăștia noi o tratau pe Sara așa cum e tratat, mă gândesc orice copil. Ca și cum ar fi incapabil să gândească. Am lăsat-o să se descurce singură cu ei, nu mi-a plăcut niciodată să fiu purtător de cuvânt, cu atât mai mult pentru o ființă mică și inteligentă. Și am fost tare, dar tare mândră de cum a ales să vorbească cu adulții ăia necunoscuți care o luau ușor peste picior. Cu tupeu, mă gândesc că ar spune ei, cu demnitate, aș zice eu, fie doar și poate pentru că puiul ciorii. A întrebat ce vor să îi facă, de ce, a răspuns scurt și răspicat la întrebări, uneori dându-și ochii peste cap (doar din ton) când întrebarea era vădit tâmpită, la persoana a doua singular. A ridicat mâna că vrea prima la luat de sânge, ca să scape, și n-a plâns o lacrimă, deși a durut-o, apoi s-a uitat, curioasă, la tot procesul. I-a fost groaznic, dar groaznic de frică tot timpul, dar a stat cu capul ei mic drept. A fost curajoasă.

M-a marcat însă o tanti pediatru, regret că nu i-am reținut numele. Care venise într-un fel de vizită de publicitate pentru cabinetul ei (as in împărțea cărți de vizită să o vizităm la cabinet, în rest vizita nu avea alt scop, de altfel cât am stat acolo, cu excepția luatului de sânge nu s-a apropiat nimeni la mai puțin de juma de m de ea). Deși Sara i-a explicat că ea are deja pediatra ei (pe Iulia), și că deși ne vedem rar (că slavă cerului, e sănătoasă), ei alt doctor nu îi trebuie, tanti tot insista să vină la ea la cabinet să îi dea bomboane (Vitamina C). Sara i-a explicat că Vitamina C nu sunt bomboane și că preferă fructele pentru vitamina cu pricina (și bomboanele adevărate, de altfel, dar asta nu i-a mai spus :D). Aha, a zis tanti. Dar observ că este anemică (îmi spune mie, văzând că nu se înțelege cu fii-mea). Clipesc blond. Anemică? De ce? Păi (zice) nu vedeți ce slăbănoagă e?

Mă uit la fii-mea. 21 de kg la 7 ani, mai mult craci, bețe mai precis, fusiformă, e adevărat. Mă uit și la mine. Mă uit înapoi la tanti doctor. Apoi, sugestiv, la fii-mea, la mine. Am avut 20 de kg până în clasa a 4-a. Dintr-a 4-a într-a 9-a le-am dublat și apoi la alea am rămas. Cum dracu era să iasă fii-mea vag normală? Aham zic, anemică.

Antibiotice iei? o întreabă pe Sara. Care se întoarce de data asta la mine, nelămurită. Zici că o întreba dacă își ia șosete iarna. Încerc eu să înțeleg pentru amândouă. Adică dacă a avut nevoie până acum de antibiotice? Degeaba. Nu, reia tanti pediatru, dacă a luat antibiotice. Doar o dată, îi răspund, când a avut o bacterie, în rest doar viruși.

Rău, foarte rău,  ne spune. Antibioticele sunt bune. Ridicăm sincron, amândouă din umeri.

Șapoi, amintindu-și că era în scop publicitar la noi în salon, încearcă să revină la sentimente mai bune și o întreabă pe Sara ce vrea să se facă când va fi mare. Nu știu, îi răspunde scurt fii-mea, nu m-am hotărât încă.

Șoc și groază. Tanti se lansează într-o explicație cum a știut ea toată viața ei că vrea să se facă doctor și uite ce bine îi merge (în gândul meu cu antibiotice cu tot) și că e musai dar musai să știi de acum ce vrei să faci altfel basically your life is destroyed.

Sara, plictisită și ușor enervată, ca să scape probabil, zice: Bine, dacă e musai să mă fac ceva atunci o să mă fac o bibliotecară.

O. Ceee? întreabă tanti abia respirând.

Bi bli o te ca ră. Silabisește (corect de altfel Sara).

Nu se poate, trebuie să vrei să te faci CEVA. Doctor, inginer sau avocat.

Sara o privește fix între ochi și fără să-și clintească un mușchi îi repetă: bibliotecară!

Am râs. Tanti nu, dar măcar a plecat.

Ieri, când ne întorceam în București, i-am arătat Biblioteca Națională. Uite zic, aici ai putea lucra dacă vrei să te faci bibliotecară, e cea mai mare din România. Câte cărți are? Habar n-am, zic, zeci de mii. Doar de adulți? mă întreabă. Nu, și de copii.

Mă întorc de la volan la timp ca să îi văd gura larg căscată și ochii sclipind.

Deci da. Aș fi fericită dacă Sara ar alege să fie o bibliotecară. Însă, spre deosebire de tanti care a știut de mică că vrea să se facă doctoriță, nu cred că un copil de 7 ani ar trebui să aibă măcar o vagă idee ce vrea să facă peste 20j de ani. Există o șansă să (și sunt sigură că la Sara cărțile vor rămâne o constantă, deja e mai nazista ca mă-sa cu ele) descopere acum ce va vrea să facă pentru restul vieții ei ca muncă, dar e una mică. Pasiunile ni le descoperim întâmplător, când ne așteptăm mai puțin și fără idei predefinite. Și cred, sper, că își va mai descoperi și altele pe parcursul vieții. Mult, mult mai important decât să își aleagă acum un scop de care să țină cu dinții următorii zeci de ani din viața ei, mi se pare să caute, să fie atentă la nimic altceva decât la ea, să vadă ce îi place ei cu adevărat. Iar apoi, când va găsi ceva ce vrea să facă cu adevărat, abia atunci cred că îi va veni natural să țină cu dinții de ideea aia, fără să îi spun eu sau o tanti pediatru care iubește antibioticele că that is the thing to do. 🙂

IMG_2069