Turn

Standard

Merg pas după pas, pe o stradă lungă și destul de lată, care cotește ușor, constant, stânga. Știu că duce la mare, dar nu știu exact cum de, pentru că nu îi văd capătul încă. Sunt nevoită să îmi pun geaca roz pe mine de fiecare dată când soarele intră în nori și să o scot atunci când alege să iasă. E nehotărât. Sau poate doar se joacă cu mine. Căștile sunt în urechi și un capriciu își face de cap cu mintea mea.

Nu merg nici încet nici repede, vreau să ajung, dar nu mă grăbesc. Strada e păzită de case, toate pustii. În curtea uneia se odihnește o piscină, gardul alteia păstrează încă prospețimea unei vopsele verzi. Restaurantele și terasele îmi dau de înțeles că mă apropii. Un câine mă atacă nervos și mă sperie puțin la contactul colților ascuțiți cu adidașii albaștri. Mă opresc, și, coborând, îi șoptesc în limba mea, care nu e și a lui: O să gonești toți clienții restaurantului ăsta măi urâciosule. Înțelege și dă din coadă, prietenos de acum, deși nu pare interesat de subiect ci de mirosul mâinilor mele. Oricum, nu e niciun om aici, nu mă mir că nu îi pasă. Mă urmează o bună bucată de drum. Văzând că nu e chip să mă întorc, abandonează.

Strada pleacă definitiv în stânga, exact când zăresc în sfârșit apa. O urmăresc cu privirea, nedumerită: ce-o fi fost în capul ei să renunțe tocmai acum, când mai avea așa puțin până la mal? Când intru pe plajă dau de florile mele preferate, margarete, crescând peste tot, în tufe mari, rotunde. Scot telefonul și aflu că unele dintre ele, ca și mine, iubesc marea.

Aseară, la poveștile cu prietenii, trecute bine de miezul nopții, povești cu existență de sine-stătătoare, am vorbit despre vise controlate. E și un film despre asta, unde spune că dacă reușești să bați, ești în realitate. Dacă mâna trece prin ușă, nu.

Mă întreb dacă margaretele astea, aici, sunt semnalul că mă aflu într-un vis, dar nu e timp să mă hotărăsc și parcă nici nu cred că ar trebui. O să fac in schimb o baie, chiar dacă apa e cu siguranță rece. Soarele e tot în nori așa că îl rog să iasă doar cât să înot puțin. Și el, ca și câinele și margaretele, mă ascultă.

Înot singură în carafe întregi de mare, cu spatele la un oraș golit. M-am înșelat, apa nu e chiar atât de rece. Întoarsă pe plajă, îmi scot din ghiozdan cartea. Eroina împarte viața în “lucruri autentice” (rare și neprețuite), “lucruri pur și simplu” (care formează materia curentă) și “lucruri fantomă” (ca febra, durerea de dinți, decepțiile și moartea). Trei lucruri autentice care se petrec în același timp formează un turn. Totuși, asta se întâmplă rar. Când, întâmplător, bucuria și lipsa bucuriei se amestecă simultan, ești confruntat cu un “turn năruit”.

Mi s-a întâmplat de câteva ori să știu că visez (visele au un ritm sacadat, ca mersul trenului, nu alternează, ci păstrează măsura: tam ta ta da da dam. tam ta ta da da dam. tam ta ta da da dam) și, deci, am putut ghida deznodământul prin toate cotloanele dorite. Dar adevărul e că nu prea mi-a plăcut. Aleg să nu îmi controlez în niciun fel visele, riscând poate, mok, sigur, câte un turn năruit.

52ad6d66-090c-434f-a2de-6784802a13dc-1

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s