Arhive zilnice: 14 mai 2018

Cute

Standard

Scriu pe aici langa de libelule albastre cum ar fi: să lași copilul să ia decizii, să îi crești cu libertate, cu înțelegere, cu căldură, să nu faci în locul lor, să ai încredere în ei yaddy yaddy yadda yadda.

Pentru că trăiesc dracului într-o bulă.

În bula mea de asta e nevoie, ca oamenii să prindă aripi și încerc să îi clădesc Sarei asta, cu câtă răbdare am și pot.

Dar mai ies uneori din balonul meu de săpun și am nevoie de un băț să-mi apropie partea inferioară a maxilarului de cea superioară.

Nu scriu de a învăța copilul să asculte, să aștepte, să spună mulțumesc când e recunoscător și te rog când își dorește ceva de la cineva (necunoscut, lipsa politeții e o dovadă de afecțiune în lumea mea), să nu țipe, să nu comande, să nu se gândească doar la ea, să nu se dea cu fundul de pământ și câte și mai câte.

Nu scriu de niciuna dintre astea pentru că mi se par elementare. Cum să crești un pui, indiferent de ce specie (da, și pisicile au felul lor de a spune te rog de exemplu) fără bucățile astea, prime, de puzzle?

Totodată, nu cred că cele de mai sus se pot preda. Nici la grădiniță, nici la școală și nici măcar acasă. Nu învățăm pe de rost reguli de bun simț ca înmulțirea cu 2, ci le vedem în jurul nostru, din exemplele oamenilor pe care îi iubim (vrem nu vrem, de acolo învață cel mai mult). Și, cum scriu încă pentru o singură persoană, una imaginară și de departe care înțelege, mi se părea o prostie să povestesc asta. Pentru că tu, voi, cu siguranță știți cele de mai sus și atunci ce sens are să mai repet?

Dar apoi mai ies cu nasul pe afară, cum ieșim toți. Și dacă unele comportamente nu mă mai miră demult, nu încetează să mă surprindă altele noi (ca doctorița de care v-am povestit recent, ca doamna isterică care urla la mine de pe locul meu de parcare, taximetristul care se scobește în nas la volan și mă întreabă la începutul cursei dacă vreau bon și încă câte și mai câte, nici nu merită amintite).

Și oamenii ăstia mă fac tristă. Pentru că nu cred că au nevoie de aripi. Au deja, unele mari și negre cu care flutură ca niște vulturi pe lângă noi cu ciocurile lor coroiate. Și sunt puțin, doar puțin speriată, de multitudinea lor și în viitorul Sarei.

Sigur, știu sau sper că își va găsi și ea, ca mine, oamenii ei și că va fi bine. Doar că uneori, uneori nu știu, mă gândesc cu cute pe frunte la lucrurile astea. Voi nu?

IMG_2075

Reclame