Truth

Standard

Am regăsit în una din cărțile recente o idee care mi-a plăcut întotdeauna. Cum că e bine să spui adevărul copiilor. Și că ar fi minunat ca și copiii să ne spună adevărul nouă.

Păi toți facem așa, nu? Și toți vrem asta, nu?

Hm, nu prea știu. Mie mama îmi spunea întotdeauna când eram mică să nu o mint niciodată, că nu suportă minciuna.

Am mințit-o? Oooo, daaaa. Evident. De multe ori. 😀

Și nu cred că din obișnuitul spirit de gigă contra. Una la mână că teoretic nu voia să o mint. Practic nu voia să fac chestii pentru care să fie nevoie să o mint.

Adică nu că voia să îi spun că am luat 4 la mate (nu luam 4 la mate, poate la chimie. fizică, franceză și istorie unde aveam ceva personal cu profele alea absurde) în loc să îi ascund și să îmi repar media să nu rămân corigentă, voia să nu iau 4 deloc. Sau cel puțin asta înțelegeam eu, pentru că nu părea deloc fericită că nu o mințeam și îi spuneam că am luat 4 la mate (teoretic ar fi trebuit să fie fericită, nu mințeam, nu? :D).

Și doi la mână că și ei mă mințeau pe mine. În interesul meu, desigur, așa cum îl înțelegeau ei. Dar asa nu înseamnă că mi-au spus întotdeauna adevărul. Și cu Sara au uneori tendința asta, o fac din bunătate, din dorința de a proteja.

Și cred că aici e puțin chestia care ne dă bătăi de cap: procedăm corect atunci când încercăm să protejăm un copil nespunându-i adevărul?

Ăăăăă, mnu cred. Uite, la 6 ani ai mei, când a venit Revoluția, evideeent că nu mi-au spus ce dracu se întâmplă și mi-au zis că sunt prea mică să înțeleg. Se ascundeau prin bucătărie să șușotească. Nici mică nici mare nu am ascultat la uși și nu m-am dat cu fundul de pereți dacă cineva nu mi-a spus ceva. Dar îi vedeam că sunt mega panicați și îngrijorați, cum nu îi mai văzusem vreodată.

So, în capul meu, it was easy. Singurul lucru care putea să fie așa de grav era că fie ei mureau, fie eu muream, fie toți muream (un asteroid uriaș urma să lovească Pământul, ăsta era preferatul meu dintre scenarii). Când am aflat, după ce se liniștiseră apele sau mai precis când duduia TV-ul și nu mai puteau ascunde de mine, mi s-a părut kinda meh. Doar atât? Raportat la ce credeam eu că se întâmplă? Floare la ureche. 🙂

Atunci când  nu spunem adevărul, nu din răutate neapărat, poate chiar din dragoste, încercând să îl apărăm, nu facem decât să le facem rău, pentru că întotdeauna demonii imaginari sunt mai negri decât cei reali. Copiii simt că suntem îngrijorați sau supărați (well, most of them do :D), orice om care e atent la un alt om cred că poate vedea, fără cuvinte, prin ce trece altul. Se numește empatie. Și trust me, la copii și părinți e disproporționat. Sara mă simte din o privire cu tot ce-am pățit.

Plus cu demonii imaginari nu te poți lupta, câștigă ei by default. Cu cei reali întotdeauna da. Poate nu poți câștiga întotdeauna, dar poți încerca.

So. Da, i-am spus adevărul Sarei. Despre sex, Moș Crăciun, moarte, Dumnezeu și tricicleta furată. Și o să îi spun și de acum înainte.

Aș minți-o, I would, în ipoteza în care aș putea să îi ascund ce simt (de exemplu dacă aș fi plecată for a week or so și mi-aș donno rupe piciorul). Logic că nu m-aș apuca să o sun ca să îi spun cât sunt plecată că mama mi-am rupt piciorul că nu ar avea niciun sens. Dar dacă simte ce am, nu pot să ii ascund. Scenariile din mintea noastra sunt întotdeauna mai rele decât cele din realitate. Și chiar de ar fi la fel de rele și în realitate, tot e mai bine să fie reale, aici. Realitatea are linii, contur și limite. Imaginația nu 🙂

Plus, dacă aș minți, cum aș putea să aștept de la ea să îmi spună adevărul atunci când ea se va afla în situația de a decide dacă are sau nu încredere în mine? Așa cum m-a învățat pe mine tata, întâi dai, nu ceri :). Din același motiv, de fiecare dată când Sara îmi spune ceva cu care nu sunt de acord, ceva ce ea a făcut sau i s-a întâmplat care mie mi se pare profund greșit, încerc să mă cvadruplu controlez. Să mă bucur că a ales să îmi spună. Să nu mă grăbesc, cum fac de obicei, să o las să povestească, să întreb nu să afirm și ușor ușor să îi arăt cu ce nu sunt de acord (da, cred că e tare important asta, atâta că limita mea cu chestiile cu care nu-s de acord e tare alandala și oarecum flexibilă. pe scurt, sunt de acord cu prostiile, Sara știe că îmi plac, nu sunt de acord cu niciun comportament care rănește, chiar și neintenționat, un alt copil sau adult- la animale sau chiar și plante nu mă stresez, nu se atinge de ele, dar interacțiunile interumane îs uneori, ok, mtotdeauna mai complicate).

Am scris mult și prost, cum scriu de obicei când vine vorba de un lucru în care cred. So sorry about that. Dar chiar cred tare tare asta. Că avem nevoie de și că ar fi bine să și oferim chestia asta mică și albă pe care o strigăm adevăr. Așa urât cum o fi el uneori 🙂 I would always choose that vs. imaginary demons.

IMG_2028

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s