Driving me nuts.

Standard

Completly bananas. Up the walls. Crazy. Batshit crazy. Serios. Am tot scris în ultimul timp de cât de așa și pe dincolo e fii-mea. Și e. Sunt mândră de ea de mor și n-aș schimba un fir de păr din capul ei pentru nimic în lumea, chiar de ea ar vrea, tot eu aș avea dreptate că e perfectă așa. Aproape perfectă, perfect nu-i bun.

Atâta că uneori, deci uneori, uneooooriiii e MEGA enervantă și musai să scriu despre asta că apoi iar rămâne că e cel mai cu moț copil din lume. E, dar nu e. E că ea a mea. Dar e la fel ca orice alt copil.

Cred că de asta am tuns-o ieri (mă rog nu de asta, că a venit căldura), ca să mă răzbun pe firele alea perfecte de păr. 😛

Deci în general noi două suntem ca 2 peas in a pod. Citim înșirate pe unde te miri, veșnic cu o carte la noi, suntem capabile să aducem cel mai curat loc din Univers în haos total în maxim 5 minute când ne jucăm și să nu ne deranjeze deloooc că rămâne așa și după ce am terminat, până ce ni se pune brusc pata amândurora că nu mai putem trăi așa nicio secundă și facem tot bec la loc în maxim 10 minute.  În aceeași zi tough, nu prea rezistăm mai mult. Nuș cum sunt oamenii ăia de sunt fie cu ordinea fie cu haosul, noi suntem cu amândouă. Mai suntem la fel de timide, ne place câte un om rar și atunci nu scapă de noooi, what else. Muzica desigur, și obsesiile aferente, leneșe de numa de numa amândouă și disperate să mergem Pe-un picior de plai sau în vacanțe oricând.

Dar. Există câteva lucrușoare la care ea e Albă ca Zăpada și eu sunt Neagră cum e Noaptea. Ei, și astea mă scot din toate țâțânile din lume.

Exemplificăm. Suntem amândouă ciufute dacă nu dormim. E musai să dormim. Sleepy heads, cum zice și numele blogului. Problema e că dacă nu dormim reacționăm complet diferit. Ea e supra activă și supra entuziasmată și supra sensibilă eu doar super leșinată și super căutătoare de pat și da, super sensibilă. Nu dormim mainly din același motiv. Dimineața blestematele de școalăburo (mai mult buro, școala e ok, dar trezitul pentru ea nu) iar noaptea stăm să citim. Și dacă dă naiba să nimerim o carte după care suntem șpagat ne culcăm la dracu-n praznic. Acuma, dacă una din noi e dormită e ok, că are grijă de ailaltă (eu mă super activez cu ea și o conduc făcând uz de toți neuronii singuratici cât de devreme pot spre dormitor, ea acceptă să meargă să se culce și să mai citească când mă vede că mă tăvălesc isteric pe podea de oboseală). Dar când suntem amândouă nedormite? 2 ciufute din care una super activă și una super somnoroasă. Fum. Bombe explodând. Mayhem.

Sau. În genere, fii-mea n-are o problemă cu datul. Hainele le dă fără să clipească (nu o interesează nici cât negru sub unghie), jucăriile pe care le-a depășit ca vârstă la fel samd. E, să încerce cineva să o pună să dea una din cărțile ei sau din lenjeria ei (chiloți sau șosete fără discriminare). Poate doar dacă e în cămașă de forță și legată cu funii de un scaun de fier. Hai, cărțile mai înțeleg (deși sunt cărți de când avea un an, nu le mai citește de ani de zile și nu mai are nici ea loc în biblioteca ei deloc, deloc, de niciun ac). Dar șosetele și budigăii? Adică nu e like adult, ci copil și crește, îi rămân mici for fucks sake. Nu și nu și nu. După treijdemii de ani și negocieri acceptă fatalitatea că nu le mai poate purta dar doamne fer să le arunc, să le pun în dulap la păstrare pentru eternitate.

Și la fel cu absolut fiecare colțișor de hârtie pe care a pus pixul în viața ei. Nu se pot arunca. Sunt ale ei. Le-a atins, deci sunt aur, trebuie păstrate. Și scrie 2 cărți pe săptămână. MINIM! Cu schițe și rahaturi și mai face și machete pentru ele avioane bărci și draci bălțați. Toate trebuie să le păstrez. Toate sutele de mii. Și resturile de la ce a decupat sunt importante. Tot e important, nimic nu se pierde. Și dacă se pierdeeee, vai de fundul meu. Nu, nu pot să le pozez și să le arunc, trebuie păstrate. Nici măcar cu distrusul copacilor n-am convins-o (să le reciclăm), deși încă urlă după mine să sting lumina că mor coralii.

Însă cel mai și mai rău mă necăjește când e supărată, da cu adevărat supărată de ceva și nu vrea să îmi spună de ce. Știu de fapt de ce, s-a certat cu un omușor mic de-al ei care înseamnă mult pentru ea. Singura ocazie cu care îi dispare zâmbetul de pe buze. So știu că are ceva, dar nu vrea neam să vorbească despre asta, așteaptă să treacă de la sine ca prin magie și ca și cum dacă ar vorbi despre asta ar face-o cumva de 10 ori mai rău. Și nu pot să o binedispun, să o ajut sau să fac nimic. Doar stau și mă uit la ea. Sperând și eu, la rândul meu, să treacă.

Deci da. Am vrut să o mai și pârăsc, că prea eram numai floricele și inimioare :).

Ai voștri cum sunt? Au și ei chestii din ăstea absolut enervante?

PS. In all fairness, îs pretty sure ca si eu sunt uneori complet nesuferita 😛

PPS. Prima melodie care ne-a plăcut amândurora (era sunetul meu de apel când eram gravidă și singura pe care se liniștea viermele la colici)

PPPS. Evident, tot o iubesc de numa, chiar și atunci când mă scoate din minti

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s