Arhivele lunare: mai 2018

Triunghiul bermudelor

Standard

Mi se pare dragut cum invata Sara la scoala si nu prea povestesc despre asta (avem tendinta sa dam importanta mai mare lucrurilor care merg prost, silly us).

In Montessori la scoala se lucreaza in echipe (vs. gradi unde se merge ca regula pe individual). Grupurile se formeaza de la sine, nu sunt impuse de nimeni (adulti). Sara e in grup cu o fetita, cu care, previzibil, se intelege tare bine. Ideal ar fi sa fie mai multi, dar ele tind sa ramana in 2. La scoala Montessori in vasta majoritate a timpului aleg ce vor sa faca, iar periodic le sunt prezentate chestii noi. Proiectele si le fac dupa ce le intereseaza, nu le obliga nimeni sa faca ceva anume. Si sunt serioase, adica muncesc ceva la ele. Nu stiu toate proiectele Sarei pentru ca nu imi povesteste de toate, aflu intamplator. Nu fac un scop din a afla ce invata Sara, insa incerc sa fiu la curent cu felul in care se simte ea acolo. Revenind la proiecte, a facut pana acum: sistemul solar, structura Pamantului, America de Sud (are o obsesie cu), a crescut neste plante si a invatat tot despre ele (de la fotosinteza la pistil si rolul albinelor) si am uitat cateva (is batrana, ma scuzati).

Saptamana trecuta si-a impleticit picioarele cu ale mele si mi-a zis:

-Imi cauti si mie ceva pe net cu Triunghiul bermudelor?

-M? Eu? Nici nu ma gandesc. Cauta-ti singura si imi spui daca ai nevoie de ajutor.

Intai ca sunt lenesa, dar si daca nu as fi, tot n-as face pentru ea ce poate face singura (fara sa imi zica MM ca asa-i bun, asa am fost tot timpul).

-Da la ce-ti trebuie?

-Fac un proiect la scoala.

-Pai si n-ai informatii despre asta acolo?

-Nu prea am, ca ne-a venit ideea sa facem proiect asta cand invatam despre cum cad razele soarelui pe ecuator si tropice si nu prea avem unde sa cautam.

-Aha (imi simt irisii apropiindu-se periculos unul de celalalt). Pai si ce faceti la proiectul asta?

-Cum adica? O carte. Cu coperta si tot. Si scriem tot despre Triungi (imi explica in timp ce citeste pagina de wikipedia in romana si schimba sms-uri cu colega despre insulele care se presupune ca il formeaza).

So na. Cam asta fac la scoala Montessori. Sunt curiosi si descurcareti. Works for me.

Om mai vedea ce-o fi. 🙂

PS. La multi ani de Ziua Copilului, just in case Triunghiul asta al Bermudelor in care dispar munca, semnalul telefonului si cutele de pe frunte ma va inghiti pentru o perioada de timp (dar nu de tot, promit)

Reclame

Fără cap şi fără coadă

Standard

Site-urile nowadays adună ca neşte furnicuţe date despre utilizatori, ştie deja tătă lumea. Cu ajutorul lor, te trezești în feed cu reclama la taman ce te gândeai să îţi cumperi ziua trecută. Pe mine una nu mă deranjează, mă ajută să trăiesc în bula mea şi, atâta timp cât ştii că se întâmplă, nu mi se pare chiar cel mai rău lucru din lume. Citeam într-o carte parcă (veci nu voi fi capabilă să îmi amintesc ce unde am citit) despre cum, după ce fiica adolescentă făcuse o vizită la un mall cu cardul lui, tatăl a primit în poştă nişte oferte de Pamperşi. De unde o uşoară isterie paternă.

Dar pe mine mă amuză oricum ce cred algoritmii ăştia despre mine. So, according to them, sunt bărbat (probabil de la maşină mi se trage), mai tânăr(ă) decât în realitate (mok, fair enough, sunt destul de imatură), student la medicină sau pe aproape. Mă tot invită constant să urmez nuş ce cursuri MIT. E clar că mă confundă. Au nimerit-o însă oarecum cu cititul, pencă au văzut ei că multe cărţi. So de ceva luni încoace mă bombardează pe toate canalele cu reclamă la o aplicaţie care îţi permite să citeşti 4 cărţi pe zi. Nu că le-ai citi cu adevărat, ptiu drace, primești un fel de rezumat așa. Singurele cărți la care am citit (sau ascultat, de la colegi) rezumatul au fost ălea obligatorii din școală pe care am refuzat să le citesc.

Şi mă tot uit cruciş şi mă gândesc de atunci, cine mama dracu ar vrea să citească 4 cărţi pe zi şi de ce? E la kilogram oferta? Poate mâine mă roagă chiar aşa, avem pentru dumneavoastră 5 kg de cărţi cu numai 10 ron, ofertă irezistibilă! Acuma serios, de ce ar vrea cineva să citească un anumit număr de cărţi (şi Goodreads m-a întrebat când m-am înscris dacă nu vreau să îmi stabilesc o ţintă de citit pe 3, 6 sau 12 luni). O. Ce? Există, oare chiar există oameni care citesc cu kilogramul? Acuma că scriu îmi amintesc că parcă am fost întrebata odată câte cărţi am citit în anul de trecuse. How the fuck should I know, le-am numărat? Numără cineva cărţile de le citeşte? Adică am înţeles că oamenii vor haine şi televizoare şi maşini şi case, serios, chiar am înţeles, e ok. Dar mă gândeam aşa, că noi ăştia de citim, o facem toţi din acelaşi motiv: doar pentru că ne place. Nu cu ceva scop măreţ. Şi cam care ar fi? Să menţionezi întâmplător la birou că ai citit ieri două cărţi sau anul trecut cincizeci? Who would give a shit anyway, nu cred că impresionează pe cineva în vremurile astea, altele par a fi chestiile șmechere.

Sau. M-am înscris pe ceva site din ăsta de vorbește lumea chestii). Și au vrut să știe la ce mă pricep. So am zis că Salinger, că na, ne cunoaștem de vreo 20j de ani și încă îl iubesc de numa. Însă apoi au început să mă întrebe chestii gen (citez): Care e simbolismul si semnificația lui de veghe din De veghe în lanul de secară?

Mmm, cum? Adică ce? Adică de ce cineva vreodată după ce citește o carte ar vrea să afle răspunsul la întrebarea care e semnificația a ceva de la ALTcineva? Mi se pare ca și cum ai ruga un alt bărbat să se culce cu muierea ta să vezi dacă îți place ție de ea.

Citim, cred, nu cu scopuri precise. Dacă am vrea doar informație ne-am da pe net sau am sări direct la capitolul final. Nu despre asta e o carte, o carte nu poate fi trăită, înțeleasă, sau simțită prin altcineva. Fiecare carte e alta de fiecare dată când e citită. Când eu citesc o carte îmi sar în ochi litere care înseamnă ceva pentru mine. Când tu citești o carte, îți sar în ochi altele. O carte nu e niciodată, dar niciodată aceeași pentru două persoane. Sigur, uneori, găsim aceleași lucruri în ele, și asta mă bucură mai mult ca o înghețată mare de ciocolată (e și mai rar decât înghețatele de ciocolată mâncate de mine/an). Dar nu citim pentru rezultat, citim, așa cum ascultăm și muzică și ne uităm ore întregi la mare sau la ploaie (people do that, right? not just me) pentru ce se întâmplă între timp, înainte. 🙂

Poate asta ne învață cel mai bine cărțile, că farmecul vieții nu e în ajungerea la final, ci în călătoria în sine. Nimeni nu e fericit când termină o carte bună (ba eu una chiar mă feresc să o fac, mă topesc după cartea de acum și refuz să o termin, deci m-am oprit înainte de ultima parte, a cincea, și nu o să o citesc până nu găsesc o altă carte care să îmi placă măcar jumate ca asta).

Pe scurt, mi se pare tare ciudat să citești ca să ceva. La fel cum ai asculta muzică ca să altceva. Sau ca şi cum te-ai îndrăgosti cu un scop. Sau ca și cum ai merge la mare doar ca să înoți (sau să te bronzezi? asta știu sigur că se poartă). Unele lucruri sunt fără utilitate practică (dar, de altfel, destul de compatibile cu utilitarianismul- sună exact pe dosul a ceea ce e, e drăguţ hm, ish) şi ăsta e farmecul lor. De altfel, tocmai lucrurile ăstea sunt, cu siguranță, preferatele mele (si pare ca si ale Sarei)

Mdeci, voi de ce ziceți că citiţi? 😛

Picături

Standard

Când eram eu mică mică și ai mei încă tineri mă întreba lumea dacă nu vreau un frățior sau o surioară.

-Nu, le răspundeam.

-De ce? mă întrebau toți invariabil.

-Pentru că nu vreau să împart ciocolata.

Am fost tot timpul egoistă, da. Dar nimeni, nimeni nu și-a amintit că mie nu mi-a plăcut niciodată ciocolata. De fapt ce nu voiam să împart era atenția, dragostea lor.

Din postura de părinte, nu mai cred că a avea mai mulți copii echivalează cu împărțitul unei ciocolate. Cred că atunci când ai mai mulți copii îți mai cresc niște bucăți de dragoste în plus. Așa, simplu.

Dar nu despre asta voiam să scriu. Atunci când ești singur la părinți, pe de o parte ai avantajul de a nu împărți dulciurile și telecomanda, dar pe de altă parte, ești oarecum singurul coș cu toate ouălele părinților tăi. Ceea ce te face extrem de prețios. Și asta duce uneori la așteptări prea mari.

De exemplu, tata era convins și se aștepta ca eu, la cei 6 ani ai mei proaspăt împliniți, să fiu un mic vrăjitor la șah. Îmi dăduse un fel de temă să memorez tabla și să jucăm partide de șah imaginare, cu mutările efectuate doar virtual.

Mrrriiighhht. Nu numai că nu s-a întâmplat niciodată, dar pe deasupra și urăsc șahul + suck at it + will never learn it (cred că mi-ar fi plăcut de m-ar fi lăsat în pace să descopăr singură).

Și asta s-a repetat cu foarte multe lucruri. Acum, bunic fiind, și știind deja, că doar i-am explicat că am cea mai puternică tendință din lume să fac exact, dar exact pe dos față de ce îmi spune el, se abține eroic să își spună părerea despre mămicitul meu de frică că, citez, aș trimite-o pe Sara o lună în Antartica ca să trăiască experiența (I would, actually, daca ea ar vrea).

So, sigur, nus toți oamenii la fel și poate unii au nevoie de asta, de împinsul de la spate. Dar nu și oamenii pe care îi cunosc eu. Mie mi se pare că oamenii fac lucruri pe care vor să le facă. Și că nimeni nu prea poate forța pe cineva să facă ceva ce nu vrea. Similar, nici nu poți opri pe cineva să facă ceva ce își dorește. Uneori, cred că nici măcar noi înșine nu ne putem opri. Adică mok, poți să forțezi ceva, but the true color will always come upstream.

Așa că am vrut să scriu asta. Nu o forțez pe Sara să facă chestii. Deloc. O ajut să facă chestiile pe care și le dorește dacă cred că-s lucruri bune, nu o ajut dacă cred că-s rele și îi zic că nu mi se par ok. Încă mă ascultă, poate și pentru că nu insist pentru direcția A sau B.

Mai vreau să știe și că pentru mine nu e deloc important să știe tabla de șah pe dinafara, deși are deja 7 ani. Și nici alte lucruri. Și că știu că uneori o să încerce să facă lucruri și o să eșueze. Nimeni nu ne spune asta când suntem mici, nici părinții, nici școala, nici filmele americane cu final fericit. Aflăm, ca tâmpiții, pe piele proprie, uneori suferind destul de nasol, că, uneori, indiferent cât de mult am încerca, uneori pur și simplu nu suntem good enough.

Băi și știți ceva? Nu cred că e chiar așa un capăt de lume. Atâta timp cât Sara încearcă și nu renunță, dar i se întâmplă să rateze, mie mi se pare ok. Cred că ce e important e să înveți să încerci și să perseverezi, uneori împotriva tuturor șanselor din lume.

Mwell, nu garantez că nu vorbește my inner loser. Dar nu sunt un loser trist, ci unul destul de ok. Nu sunt cea mai bună mamă din lume, nu m-am crezut niciodată cea mai frumoasă sau cea mai deșteaptă, nu am vrut niciodată lucruri sau să fiu bogată și mi-am dat seama destul de mică că sunt doar o oamă, vorba Sarei, cu bune și mai multe rele. Mai toți oamenii sunt așa. Mie îmi plac unii dintre ei. Unii dintre ei mă plac înapoi. De departe cel mai mare noroc e că s-a nimerit să o plac pe fii-mea și ea să mă placă înapoi (Sara m-a învățat că a iubi și a plăcea sunt 2 lucruri distincte, ce nu se includ automat și are dreptate).

Toate astea de mai sus, așa puține sau multe cum or părea, sunt de fapt, nimic altceva decât rețeta mea, proprie și personală, de picături de bucurie. Pe care o să mă încăpățânez să le caut probabil tot timpul. Nu victorii și cea mai cea îmi doresc nici pentru Sara nici pentru mine, ci doar zile în care încercăm și zile în care perseverăm. No giving up. Not today or any other day 🙂

IMG_2251

Turn

Standard

Merg pas după pas, pe o stradă lungă și destul de lată, care cotește ușor, constant, stânga. Știu că duce la mare, dar nu știu exact cum de, pentru că nu îi văd capătul încă. Sunt nevoită să îmi pun geaca roz pe mine de fiecare dată când soarele intră în nori și să o scot atunci când alege să iasă. E nehotărât. Sau poate doar se joacă cu mine. Căștile sunt în urechi și un capriciu își face de cap cu mintea mea.

Nu merg nici încet nici repede, vreau să ajung, dar nu mă grăbesc. Strada e păzită de case, toate pustii. În curtea uneia se odihnește o piscină, gardul alteia păstrează încă prospețimea unei vopsele verzi. Restaurantele și terasele îmi dau de înțeles că mă apropii. Un câine mă atacă nervos și mă sperie puțin la contactul colților ascuțiți cu adidașii albaștri. Mă opresc, și, coborând, îi șoptesc în limba mea, care nu e și a lui: O să gonești toți clienții restaurantului ăsta măi urâciosule. Înțelege și dă din coadă, prietenos de acum, deși nu pare interesat de subiect ci de mirosul mâinilor mele. Oricum, nu e niciun om aici, nu mă mir că nu îi pasă. Mă urmează o bună bucată de drum. Văzând că nu e chip să mă întorc, abandonează.

Strada pleacă definitiv în stânga, exact când zăresc în sfârșit apa. O urmăresc cu privirea, nedumerită: ce-o fi fost în capul ei să renunțe tocmai acum, când mai avea așa puțin până la mal? Când intru pe plajă dau de florile mele preferate, margarete, crescând peste tot, în tufe mari, rotunde. Scot telefonul și aflu că unele dintre ele, ca și mine, iubesc marea.

Aseară, la poveștile cu prietenii, trecute bine de miezul nopții, povești cu existență de sine-stătătoare, am vorbit despre vise controlate. E și un film despre asta, unde spune că dacă reușești să bați, ești în realitate. Dacă mâna trece prin ușă, nu.

Mă întreb dacă margaretele astea, aici, sunt semnalul că mă aflu într-un vis, dar nu e timp să mă hotărăsc și parcă nici nu cred că ar trebui. O să fac in schimb o baie, chiar dacă apa e cu siguranță rece. Soarele e tot în nori așa că îl rog să iasă doar cât să înot puțin. Și el, ca și câinele și margaretele, mă ascultă.

Înot singură în carafe întregi de mare, cu spatele la un oraș golit. M-am înșelat, apa nu e chiar atât de rece. Întoarsă pe plajă, îmi scot din ghiozdan cartea. Eroina împarte viața în “lucruri autentice” (rare și neprețuite), “lucruri pur și simplu” (care formează materia curentă) și “lucruri fantomă” (ca febra, durerea de dinți, decepțiile și moartea). Trei lucruri autentice care se petrec în același timp formează un turn. Totuși, asta se întâmplă rar. Când, întâmplător, bucuria și lipsa bucuriei se amestecă simultan, ești confruntat cu un “turn năruit”.

Mi s-a întâmplat de câteva ori să știu că visez (visele au un ritm sacadat, ca mersul trenului, nu alternează, ci păstrează măsura: tam ta ta da da dam. tam ta ta da da dam. tam ta ta da da dam) și, deci, am putut ghida deznodământul prin toate cotloanele dorite. Dar adevărul e că nu prea mi-a plăcut. Aleg să nu îmi controlez în niciun fel visele, riscând poate, mok, sigur, câte un turn năruit.

52ad6d66-090c-434f-a2de-6784802a13dc-1

Cute

Standard

Scriu pe aici langa de libelule albastre cum ar fi: să lași copilul să ia decizii, să îi crești cu libertate, cu înțelegere, cu căldură, să nu faci în locul lor, să ai încredere în ei yaddy yaddy yadda yadda.

Pentru că trăiesc dracului într-o bulă.

În bula mea de asta e nevoie, ca oamenii să prindă aripi și încerc să îi clădesc Sarei asta, cu câtă răbdare am și pot.

Dar mai ies uneori din balonul meu de săpun și am nevoie de un băț să-mi apropie partea inferioară a maxilarului de cea superioară.

Nu scriu de a învăța copilul să asculte, să aștepte, să spună mulțumesc când e recunoscător și te rog când își dorește ceva de la cineva (necunoscut, lipsa politeții e o dovadă de afecțiune în lumea mea), să nu țipe, să nu comande, să nu se gândească doar la ea, să nu se dea cu fundul de pământ și câte și mai câte.

Nu scriu de niciuna dintre astea pentru că mi se par elementare. Cum să crești un pui, indiferent de ce specie (da, și pisicile au felul lor de a spune te rog de exemplu) fără bucățile astea, prime, de puzzle?

Totodată, nu cred că cele de mai sus se pot preda. Nici la grădiniță, nici la școală și nici măcar acasă. Nu învățăm pe de rost reguli de bun simț ca înmulțirea cu 2, ci le vedem în jurul nostru, din exemplele oamenilor pe care îi iubim (vrem nu vrem, de acolo învață cel mai mult). Și, cum scriu încă pentru o singură persoană, una imaginară și de departe care înțelege, mi se părea o prostie să povestesc asta. Pentru că tu, voi, cu siguranță știți cele de mai sus și atunci ce sens are să mai repet?

Dar apoi mai ies cu nasul pe afară, cum ieșim toți. Și dacă unele comportamente nu mă mai miră demult, nu încetează să mă surprindă altele noi (ca doctorița de care v-am povestit recent, ca doamna isterică care urla la mine de pe locul meu de parcare, taximetristul care se scobește în nas la volan și mă întreabă la începutul cursei dacă vreau bon și încă câte și mai câte, nici nu merită amintite).

Și oamenii ăstia mă fac tristă. Pentru că nu cred că au nevoie de aripi. Au deja, unele mari și negre cu care flutură ca niște vulturi pe lângă noi cu ciocurile lor coroiate. Și sunt puțin, doar puțin speriată, de multitudinea lor și în viitorul Sarei.

Sigur, știu sau sper că își va găsi și ea, ca mine, oamenii ei și că va fi bine. Doar că uneori, uneori nu știu, mă gândesc cu cute pe frunte la lucrurile astea. Voi nu?

IMG_2075

Truth

Standard

Am regăsit în una din cărțile recente o idee care mi-a plăcut întotdeauna. Cum că e bine să spui adevărul copiilor. Și că ar fi minunat ca și copiii să ne spună adevărul nouă.

Păi toți facem așa, nu? Și toți vrem asta, nu?

Hm, nu prea știu. Mie mama îmi spunea întotdeauna când eram mică să nu o mint niciodată, că nu suportă minciuna.

Am mințit-o? Oooo, daaaa. Evident. De multe ori. 😀

Și nu cred că din obișnuitul spirit de gigă contra. Una la mână că teoretic nu voia să o mint. Practic nu voia să fac chestii pentru care să fie nevoie să o mint.

Adică nu că voia să îi spun că am luat 4 la mate (nu luam 4 la mate, poate la chimie. fizică, franceză și istorie unde aveam ceva personal cu profele alea absurde) în loc să îi ascund și să îmi repar media să nu rămân corigentă, voia să nu iau 4 deloc. Sau cel puțin asta înțelegeam eu, pentru că nu părea deloc fericită că nu o mințeam și îi spuneam că am luat 4 la mate (teoretic ar fi trebuit să fie fericită, nu mințeam, nu? :D).

Și doi la mână că și ei mă mințeau pe mine. În interesul meu, desigur, așa cum îl înțelegeau ei. Dar asa nu înseamnă că mi-au spus întotdeauna adevărul. Și cu Sara au uneori tendința asta, o fac din bunătate, din dorința de a proteja.

Și cred că aici e puțin chestia care ne dă bătăi de cap: procedăm corect atunci când încercăm să protejăm un copil nespunându-i adevărul?

Ăăăăă, mnu cred. Uite, la 6 ani ai mei, când a venit Revoluția, evideeent că nu mi-au spus ce dracu se întâmplă și mi-au zis că sunt prea mică să înțeleg. Se ascundeau prin bucătărie să șușotească. Nici mică nici mare nu am ascultat la uși și nu m-am dat cu fundul de pereți dacă cineva nu mi-a spus ceva. Dar îi vedeam că sunt mega panicați și îngrijorați, cum nu îi mai văzusem vreodată.

So, în capul meu, it was easy. Singurul lucru care putea să fie așa de grav era că fie ei mureau, fie eu muream, fie toți muream (un asteroid uriaș urma să lovească Pământul, ăsta era preferatul meu dintre scenarii). Când am aflat, după ce se liniștiseră apele sau mai precis când duduia TV-ul și nu mai puteau ascunde de mine, mi s-a părut kinda meh. Doar atât? Raportat la ce credeam eu că se întâmplă? Floare la ureche. 🙂

Atunci când  nu spunem adevărul, nu din răutate neapărat, poate chiar din dragoste, încercând să îl apărăm, nu facem decât să le facem rău, pentru că întotdeauna demonii imaginari sunt mai negri decât cei reali. Copiii simt că suntem îngrijorați sau supărați (well, most of them do :D), orice om care e atent la un alt om cred că poate vedea, fără cuvinte, prin ce trece altul. Se numește empatie. Și trust me, la copii și părinți e disproporționat. Sara mă simte din o privire cu tot ce-am pățit.

Plus cu demonii imaginari nu te poți lupta, câștigă ei by default. Cu cei reali întotdeauna da. Poate nu poți câștiga întotdeauna, dar poți încerca.

So. Da, i-am spus adevărul Sarei. Despre sex, Moș Crăciun, moarte, Dumnezeu și tricicleta furată. Și o să îi spun și de acum înainte.

Aș minți-o, I would, în ipoteza în care aș putea să îi ascund ce simt (de exemplu dacă aș fi plecată for a week or so și mi-aș donno rupe piciorul). Logic că nu m-aș apuca să o sun ca să îi spun cât sunt plecată că mama mi-am rupt piciorul că nu ar avea niciun sens. Dar dacă simte ce am, nu pot să ii ascund. Scenariile din mintea noastra sunt întotdeauna mai rele decât cele din realitate. Și chiar de ar fi la fel de rele și în realitate, tot e mai bine să fie reale, aici. Realitatea are linii, contur și limite. Imaginația nu 🙂

Plus, dacă aș minți, cum aș putea să aștept de la ea să îmi spună adevărul atunci când ea se va afla în situația de a decide dacă are sau nu încredere în mine? Așa cum m-a învățat pe mine tata, întâi dai, nu ceri :). Din același motiv, de fiecare dată când Sara îmi spune ceva cu care nu sunt de acord, ceva ce ea a făcut sau i s-a întâmplat care mie mi se pare profund greșit, încerc să mă cvadruplu controlez. Să mă bucur că a ales să îmi spună. Să nu mă grăbesc, cum fac de obicei, să o las să povestească, să întreb nu să afirm și ușor ușor să îi arăt cu ce nu sunt de acord (da, cred că e tare important asta, atâta că limita mea cu chestiile cu care nu-s de acord e tare alandala și oarecum flexibilă. pe scurt, sunt de acord cu prostiile, Sara știe că îmi plac, nu sunt de acord cu niciun comportament care rănește, chiar și neintenționat, un alt copil sau adult- la animale sau chiar și plante nu mă stresez, nu se atinge de ele, dar interacțiunile interumane îs uneori, ok, mtotdeauna mai complicate).

Am scris mult și prost, cum scriu de obicei când vine vorba de un lucru în care cred. So sorry about that. Dar chiar cred tare tare asta. Că avem nevoie de și că ar fi bine să și oferim chestia asta mică și albă pe care o strigăm adevăr. Așa urât cum o fi el uneori 🙂 I would always choose that vs. imaginary demons.

IMG_2028

Pastile magice

Standard

Și Sara și eu avem o problemă cu tunsul. În sensul că nu ne place.

De fapt nu ne place niciuneia așa: tunsul, să ne pieptănăm, să ne spălăm pe cap, să trebuiască că mâncăm.

În plus, Sarei nu îi place nici că trebuie să doarmă. Mie nu îmi place că trebuie să merg la scârbici ca să putem trăi.

Aș vrea pastile magice care să rezolve toate problemele astea de mai sus și încă vreo 2 din viața mea. Pastila în loc de spălat pe cap, pastilă în loc de mâncat șamd.

So ne tundem amândouă fix, dar fix o dată pe an. Sara primăvara, eu toamna. Eu la frize, ea la mine.

Da, la mine. Adică doar eu am tuns-o.

Adică știu să tund și nu m-am lăudat deja public cu treaba asta?

Habar, dar habar nu am să tund. Am și două mâini stângi din naștere (serios, chiar din naștere, am o genă care mă face împiedicată) și nu am tuns nimic, nici măcar un cățel până la Sara.

Și an de an, an după iarnă o tund doar vag drept. Uneori mai lung în față, alteori în spate, uneori pe laterale. Și în fiecare an mă rog de ea să meargă la un coafor că eu nu-s totuși capabilă să o tund. Anul ăsta a fost spatele. Fața a ieșit chiar ok, jur, dar în spate are neeeeșteeee scări așa. 😀

-Hai fată la coafor să îndrepte ce ți-am făcut în cap, serios, sunt îngrozitoare la treaba asta.

-Mama, îmi spune cu tonul ei de om mic serios, încetează cu prostiile astea, e doar păr, chiar crezi că îmi pasă cum arată părul meu la spate?

Băi și știți ceva? Chiar nu îi pasă. Și chiar e doar păr. Și chiar sper că poate va rămâne așa toată viața ei (nu prea reușesc că mi-o imaginez o pitzi adolescentă machiată și cu buzoaie și păr vopsit, deci poate, doar poate, n-o să fie?) 🙂

PS. Dar tot vreau pastile magice.

IMG_2134