Back

Standard

So a couple of weeks ago, în timp ce mă jucam cu Sara de-a v-ați ascunselea prin casă am dat una în alta, cam ca în Tom și Jerry. Sara a căzut și s-a lovit la cap. Asta plus mult plâns și starea de somnolență de după ne-au asigurat prima noapte în spital din viața amândurora. Și a mea și a ei. Un coșmar de care nu vreau să îmi amintesc. Nu cred că am fost mai speriată vreodată ca în drumul ăla spre spital, și chiar nu sunt genul care să mă sperii ușor sau care să mă duc vreodată la spital pentru orice julitură.

Mbut. Nu despre asta vreau să scriu, vreau doar să uit. Din fericire, Sara a fost ok. Nu aș zice că și eu. După eveniment, mi-a venit să o bag într-un glob de sticlă, să încui cheia cu ușa și să o înghit. Cheia, nu pe Sara.

Mă lua cu amețeală doar dacă făcea o piruetă. Ea, nu eu, pirueta. Și eu, eu, care nu i-am zis niciodată în viața ei să nu alerge sau să nu se cațere sau să nu sară mă auzeam miorlăind cu vocea mea de pisică trasă de coadă: Mamaaa, mi-e fricăăă, mai încet te rooooooog.

Și ea mă asculta, că mă iubește și știe că mi-e frică. Nu i-am zis niciodată că vezi că o să cazi, vezi că te lovești aso, dar acum chiar îmi era frică. Mrău de tot.

O zi, două, trei.

Mă enervam din ce în ce mai tare pe mine, auzindu-mă miorlăind. Dacă aș fi putut, mi-aș fi zis singură: Woman, shut the fuck up.

Adică nu era Sara de vină că mie îmi era frică. Și nici nu voiam să continuăm așa, cu mine speriată și cu ea obligată să stea potolită pentru că știa că altfel îmi stă mie inima-n loc.

So. Pe vorba românului, cui pe cui se scoate, de fiecare dată când îmi e tare, tare frică de ceva, mă apuc să fac fix lucrul ăla, nu știu cum altfel. Deci am decis de comun acord și nesilite de nimeni să mergem la Parcul de Aventură Comana (taman ce fusese și cu școala și voia iar). Ați fost? Ne place. Îl recomandăm.

Și acolooo, mwell acolo sunt multe drăcii unde copiii se dau singuri. Și mok, nu sunt propriu-zis periculoase, adică sunt asigurați cu 2 coarde, dar pe fiecare din cele două trebuie să le mute, pe rând, singuri, de pe o coardă pe alta, și când face treaba asta la 10m înălțime și mai și uită că se face pe rând și nu deodată, îți cam stă inima-n loc. Vreo patru ore a făcut terapie cu mine. S-a dat pe tiroliană peste lac. De 5 ori. Peste un lac. Cu o tiroliană. LAC. Apoi a făcut vreo 4 trasee. Primul ușor, pe la 2 m de pământ așa, inima mea a tolerat. Dar la alea de la 7/8  spre 10 m înălțime, unde se ținea de una și mergea pe alta, am înghețat complet. Coooomplet.

Dar. Sara a fost extrem de fericită și mândră (și eu de altfel, și de ea și de mine, că nu m-am cățărat ca o maimuță în copacii ăia să o iau de ceafă și să o cobor cu picioarele pe pământ, cum îmi venea să fac).

Îmi revin, încet, încet, deși mai scap câte un ai grijă mama te rog când se îndreaptă cu trotineta în viteză către un perete. Dar încerc să nu.

Pentru că cred cu fiecare bucățică că ultimul lucru de care are nevoie un copil e un glob de sticlă. Da, lumea e un loc rău, dar nu îi pregătim de ea ferindu-i de orice.

So. Inspir, expir, inspir, expir, mai ascult una din melodiile mele cu aer și soare în care mă învelesc ca într-o pelerină vrăjită și încerc să tac și să o las să se cațere, să alerge, să încerce, să testeze, să fie curajoasă. Sper să reușesc. 🙂

Ps. Mai puțin partea cu tăcutul tough, îmi place tare mult să vorbesc cu ea 😛

 

 

 

Reclame

2 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s