Despre păsări și ciocolată de casă

Standard

Mie nu îmi plac dulciurile. Mai precis, nu simt nevoia să le mănânc. Niciun dulce minus ciocolata de casă, neapărat cu nuci. Ciocolata de casă cu nuci în ea îmi place. Nu știu voi cum procedați când aveți o bucată de ciocolată de casă cu nuci, dar eu, când rar pun mâna pe așa ceva, procedez în felul următor. Iau întâi o bucată mare și apoi aș vrea să o mănânc pe toată acum. Dar pentru că știu că nu o să mai am ciocolată de casă pentru mult timp, îmi înjumătățesc și înjumătățesc și înjumătățesc fiecare bucățică viitoare astfel încât să îmi ajungă mult timp. La final, când bucățica s-a redus destul de mult, dar încă nu suficient, adică aș mai putea să mai fac vreo 5 mini bucățele ca cele anterioare (ca dimensiune) din ea, o mănânc pe toată deodată. Și nu îmi pare rău deloc. Nu prea îmi pare mie rău așa în general, poate doar de lucrurile pe care nu le fac.

Și așa e cartea pe care o citesc acum. Am citit prima treime în juma de zi până mi-am dat seama că îmi place groaznic de mult fiecare cuvânt din ea și am trecut la tactica înjumătățirii de mai sus, doar doar o dura mai mult. Mă târăsc ca un melc pentru că nu vreau să se termine și știu că nu voi mai primi încă una de același autor prea curând, sau poate chiar deloc. Ei, și în cartea asta e reluată o povestioară care sună cam așa:

Un multimilionar se duce pe o insulă în Grecia și stă la taclale cu pescarii. Observă un potențial uriaș de a dezvolta afacerea lor și încearcă să îl convingă pe unul dintre ei să pornească pe calea asta.

-Uite, ai putea să faci așa și așa pe dincolo și ai avea mai mulți bani, mult mult mai mulți bani ca acum, pentru că ești sărac și nu ai nimic.

-Ok, zice pescarul. Și după ce aș avea mulți mulți bani și nu aș mai fi sărac, ce aș face cu ei?

-Păi ai putea să te retragi, să vii în vacanțe într-o insulă superbă din Grecia și să enjoy life, să te relaxezi, să stai de vorbă cu pescarii de aici, să pescuiești, să te bucuri de soare.

Pescarul îi răspunde: – Dar eu deja fac asta.

Mie mi se pare că lucrurile sunt o dată ce sunt și o dată altceva. Luna e o scurtătură spre un loc din trecut, unii oameni sunt ca niște vaze cu amestecături din culori prin ele, alții sunt dragoni ce scot flăcări iar uneori, văd în oameni mari niște puștani (preferații mei) :). Iar când stau seara înainte să adorm, oamenii (noi, cu toţii, nu unii sau alţii) îmi par niște păsări uriașe. Dar uriașe. Pornesc, desigur, ca niște păsări copii, cu aripi deee jumătate de metru să zicem. Și apoi aripile cresc și cresc și cresc de ajung laaa 6m lungime. Odată ajunse la maturitate, păsările se învârtesc de câteva ori, apoi, uitându-se la aripile alea mari (și poate ținând seama de ce fac și celelalte din jurul lor) se apucă să adune chestii pe ele. Azi o floare, mâine o ramură de copac, apoi o piatră haioasă, apoi, încet, încet mii și miliarde de obiecte, uneori la fel de mari ca un munte. Și, evident, pe măsură ce se îngreunează povara de pe aripi, nu mai pot să zboare și cad. Și uneori le place mai mult să își simtă picioarele pe pământ și rămân acolo. Dar alteori, unele tare tare curajoase, renunță la câteva sau la toate din cele de mai sus, pentru a putea zbura din  nou. 🙂

Whaaat, știu că e ciudat, dar dacă așa funcționează creierul meu, ce să îi fac? Am avut revelația asta relativ curând, când am trăit zile despre care nu pot să scriu, fără nimic la mine, haine sau obiecte, de multe ori fără nici măcar un leu în buzunar (sună dramatic, dar în realitate nu funcționa unicul bancomat din sat și noi nu suntem suficient de prevăzători să scoatem bani pentru X zile) sub o bucată albastră de cer, la un mal de mare leneșă. Și nu mi-a trebuit nimic. Dar nimic. Dintre obiecte 🙂 Mă rog, cafeaua de dimineață a fost un bonus nesperat.  Niciunul din sutele de chestii pe care le găzduiește apartamentul meu. Nici măcar unul singur. Întoarsă acasă, am început să dau din ele și tot dau, tot dau, și cu fiecare lucru pe care îl dau casa e puţin mai liberă şi eu puțin mai ușoară. Ne imaginăm că avem nevoie de miliarde de lucruri pentru a fi fericiţi, dar de fapt nu de lucruri avem nevoie, ci doar de noi înşine, şi uneori, dacă suntem norocoşi, de alţi oameni (mici sau mari). 🙂

Nu cred în Dumnezeu. Nici în viață după moarte. Nu țin niciun post.  Dar uneori mă gândesc că toate obiceiurile astea sunt doar un fel de remindere. Despre ce e cu adevărat important în viață. Despre ce ne dorim și despre ce aveam atunci când nu eram nimic. Despre zbor 🙂

img_2415

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s