Certainty of uncertainty

Standard

Nu știu, adică mi-e greu să știu dacă așa am fost tot timpul sau e ceva dobândit. Însă e clar că așa sunt de la o vreme: sigură că nu știu. Nu prea înțeleg oamenii care sunt siguri de ceva. Mă întreb ce viață au trăit, de pot să fie așa siguri de ceva, și recunosc că îi invidiez puțin. Eu am știut, sau poate am învățat, că orice se poate schimba într-o fracțiune de secundă. Că ceea ce sunt sau am sau cred azi poate dispărea mâine. Nu mai zic cu câtă încredere privesc lucrurile la care visez. Asta nu înseamnă că e mai puțin adevărat ce cred sau ce sunt azi. Or that I will ever quit fighting.

Am scris asta de mai sus ca un fel de explicație, de fapt încerc o continuare a articolului de luni, unde cineva made a valid point. Dacă nu îi spun unui copil să învețe, atunci există riscul să pice examenele importante în viață (capacitate, BAC).

Și cred că a pus cumva fix degetul pe rană. Pentru că de asta toți părinții insistă cu toceala, de frica unui BAC picat. Și zău dacă nu înțeleg. E îngrozitor de înspăimântător. Un BAC picat pare garanția unei vieți ratate. A lipsei posibilității de a avea o sursă de venit stabilă, deci implicit la o minimă șansă de a avea o viață fericită. Și nimeni nu vrea asta. Ba mai mult, suntem responsabili pentru ei, care nu sunt capabili să vadă pe termen lung și să înțeleagă necesitatea de a învăța acum pentru a obține ceva peste 20 de ani.

All valid points.

Am mai vorbit despre asta, cortexul prefrontal se definitvează la 25 de ani și e fix bucățica de creier care ne face să renunțăm la small current cookie for the giant future cookie. Deci chiar biologia ne spune că plozii sunt incapabili să gândească pe termen lung, cumva.

Well. Da. Dar. Există un experiment interesant (și cunoscut, bănuiesc că marea majoritate ați auzit de el, sau poate e doar the knowledge bias, dacă eu știu de el toată lumea știe de el). Mă rog, vorbesc de experimentul Marshmallow. Prin anii 70 un nene a adunat o turmă de copii de 3/4 ani și le propunea fie o prăjiturică imediată fie două, dacă așteptau un sfert de oră. Cei care așteptau 15 minute aveau rezultate mai bune practic la viață (pe termen lung): rezultate școlare mai bune, indice corporal optim etc.

Deci măcar unii copii sunt capabili de delayed gratification. As is Sara (că na, pe ea o știu, de când era mică își lăsa coaja de la pâine deoparte și mânca miezul primul pentru că îi plăcea coaja mai mult și voia să lase ce era mai bun la final). Again, experiența mea se raportează la ea.

Asta una. Doi. Cortexul prefrontal da, se dezvoltă la 25 de ani, dar guess what, nu prin minune, as in la 24 de ani, 11 zile și 364 de zile e căcat și peste o zi BUM, perfect dezvoltat, now you can go be an adult. Nu funcționează așa.

Pentru ca la 25 de ani să fim capabili să renunțăm la plăcere imediată pentru a atinge scopul final e nevoie să exersăm treaba asta. Day after day after day. Să avem experiențele necesare care să dezvolte bucățica aia atât de imens de importantă de creier (cea care, de altfel, e ceea ce ne face oameni). Și al naiba dacă faptul că faci ce-ți spune mami face parte din treaba asta. In a nutshell, cum spuneam și luni, dacă învață pentru că eu îi spun că e important să învețe, nu e productiv și s-ar putea să fie chiar dăunător.

Ok. Ce draci zic aici? Vreau ca Sara sa pice BAC-ul? 🙂

Nu. De fapt, mai corect spus, nu știu. Nu știu dacă a lua BAC-ul este garanția sau măcar primul pas pentru o viață împlinită. Acum, azi, mă îndoiesc că e. Mai cred că experiențele te învață mult mai mult decât teoria și o să încurajez cât pot să aibă parte de cât mai multe din prima categorie. Să încerce de toate, mi se pare înfiorător de important, și cumva opusul a ceea ce face lumea azi, parcă îi ferim să facă și îi ținem la un birou pătrat să citească despre a face. Asta pe de o parte. Pe de cealaltă parte, cred în capacitatea Sarei să decidă, și e o chestie care, așa cum spuneam mai sus, are nevoie de repetiție. De asta o las și o încurajez să ia decizii care altora le-ar ridica părul pe șira spinării (again, ea singură a ales la 6 ani că vrea să mai rămână un an la grădi și tot ea și-a ales școala pe care o urmează). Ăstea sunt mai mari, dar de la 2 ani o las să aleagă între donno paiul galben și mov.

Iar referitor la școală și teste și BAC, i-am spus adevărul de acum, de la 7 ani. Atâta cât știu din el. Respectiv că o să dea câteva examene în viața ei. Capacitate, BAC, admitere la facultate. Grele, pentru care e nevoie să cunoască o grămadă de rahaturi, din care e posibil ca unele să nu o intereseze deloc. Că, așa cum e lumea acum, cam ai nevoie de rahaturile alea de hârtii să obții un job stabil. Poți să te descurci și altfel, i-am explicat, dar pentru asta trebuie să fii destul de bun la ceva (și pentru asta trebuie să descoperi acel ceva la care ești bun). Deci, cred că în treaba asta cu școala, ideal ar fi să găsească acel ceva la care e mai bună ca 90% din oameni. Dacă nu, atunci hârtiile alea s-ar putea dovedi folositoare.

Dar cred că e drumul ei. Alegerea ei. O pot ajuta și îndruma dar nu cred că dacă eu îi spun învață mama pentru că eu știu că e bine așa pentru ea o să fie mai bine pentru ea în viață, dimpotrivă, mi se pare că abia așa o distrug cumva, luând deciziile în locul ei, nelăsând-o să zboare singură. Evident că există riscul extrem de mare să pice, la un moment dat sau altul, dar nu picăm toți, mai devreme sau mai târziu?

Ce încerc să scriu e că totul, dar totul se schimbă și e incert. Singurul lucru pe care i-l pot da Sarei în viață, cu care pot să o ajut, e felul în care e ea. Mi se pare infinit mai important să aleg variabila asta pe care să o controleze, pe care să o cunoască, versus cealaltă, să aleg să mă asigur că va lua un BAC, care s-ar putea să nici nu mai existe peste 11 ani (titlul articolului e un principiu în mecanica cuantică, cu cât știm mai mult despre o caracteristică a unui lucru, cu atât știm mai puțin despre cealaltă). S-ar putea și să aibă noroc în viață. Ar fi grozav și m-as bucura enorm, enorm, să fie așa. Dar dacă nu va avea, aș vrea să se aibă măcar pe ea. Să fie încrezătoare în puterile proprii, să știe că se va descurca în orice situație, că poate, că e întotdeauna o cale. Întotdeauna.

Sunt mult, mult, mult mai multe lucruri legate de asta pe care le am în cap și care cred că ar merita măcar amintite, dar nu încap toate în o pagină de blog, deci asta e, îl las așa cum l-am scris deși știu că e ca un puzzle de culori din care lipsesc multe bucăți. Dar poate om mai vorbi despre astea :).

Nu știu dacă o să mă răzgândesc. Așa cum spuneam în deschidere, singurul lucru de care pot să fiu sigură e că sunt nesigură. Dar cred, sper, că nu o să mă schimb la treaba asa. La a avea încredere în Sara. La a o lăsa pe ea să decidă în ce ține de viața ei. Pentru că e fix asta. Viața ei. Nu a mea. I choose to let her make her own music. 🙂

PS. Și poate o acompaniez și eu încet, acolo, pe fundal, ca o a doua voce mai joasă, dacă mă lasă. 😛

IMG_9795

Anunțuri

2 răspunsuri »

  1. Am scris un comentariu, dar s-a pierdut, asa ca incerc sa reiau. M-am blocat la „cineva made a valid point”. Wow, nu a fost cu intentie.
    Acum, ce sa zic. Eu am vorbit de cazul meu, iar copilaria mea, parintii mei, societatea de atunci nu mai exista. Asa ca ce am scris avea logica in privinta mea. Nu prea am cum sa ma folosesc de experienta copilariei mele acum cand o cresc pe fiica-mea. Sunt si eu la fel de lipsita de certitudini. Dar cred ca fac o treaba buna momentan.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s