Arhive zilnice: 16 martie 2018

O jumătate de zi

Standard

Am stat acasă cu Sara primii doi ani din viaţa ei. Complet. În fiecare zi, n-am lipsit una. Da, am fost norocoasă. Aşa că mi-am imaginat că de asta a fost aşa zen când am început să plec de lângă ea, avusese cumva doi ani să se asigure că o să mă întorc deci nu era niciun pericol să mă piardă.

Şi a rămas aşa pentru vreooo 5 ani.

Atât că acum s-a schimbat. Şi nu prea ştiu exact de ce. Poate, parţial, e legat şi de motivul pentru care scriu rar de ea lately. Zumzăim cumva, sincron, pe aceeşi vibraţie amândouă. Ne înţelegem. Nu mă supără, nu o supăr. Citim mult, cântăm, ne plimbăm, viaţa noastră e plictisitoare. Hm, am avut câţiva ani din viaţă în care primeam aşa şuturi constant şi îmi amintesc că asta îmi doream, un an plictisitor. Nu amorţit, tot simţim, doar că nu ne certăm, ne înţelegem fără cuvinte şi atunci mi se pare aiurea să tot scriu despre asta.

Acum însă, deşi nu plec niciodată mai mult de 2-3 zile, îmi scrie în fiecare zi că mă iubeşte (nici ei nu îi place să vorbească la telefon) şi mă întreabă de 555 de ori când mă întoc, deşi ştie extrem de bine când mă întorc. Nu ştiu ce să fac cu ea aşa, mi-e dragă de mor şi deşi mi-a trecut o secundă prin cap că poate e ceva motiv de îngrijorare, pentru că nu e suficient de independentă (tare mult ţin la asta), de fapt nu simt că e, se simte ok fără mine, doar că îi place tare să fie cu mine şi mă iubeşte. Na. Poţi să vrei mai mult de la cineva vreodată? E fericită de fiecare dată când mă revede, chiar dacă au trecut 7 zile sau 3 ore de când nu m-a văzut. Despre câţi oameni din viaţa noastră putem spune asta?

Ultima oară când am fost plecată s-a gândit şi a zis aşa: O jumătate de zi. E limita maximă de timp pe care o pot suporta să trăiesc fără mami.

Nu ştiu ce să zic. Uneori şi jumătate de zi mi se pare mult.

IMG_9262

Reclame