Arhivele lunare: Martie 2018

Împreună

Standard

Când am învățat eu să mă descurc singură cu cărțile, adulții din jurul meu nu prea mi-au mai citit, îmi amintesc că o mai făceau doar atunci când eram răcită, deci îmi plăcea tare mult să răcesc (încă îmi place, I get to stay all day in bed și să m, citesc :D).

Sara a procedat altfel. Deși știe de ceva timp să citească, iar mai nou așa cum am grijă să mă laud repetat, o face obsesiv și non-stop (n-o să mă satur niciodată să spun asta), abia așteaptă seara ca să îi citesc eu.

Cel mai și cel mai mult îmi place însă ce mă pune să îi citesc. Întotdeauna e chiar cartea pe care o citește atunci, cartea care îi place în momentul ăla, niciodată altceva.

Și mă topește, dar topește lucrul ăsta, pentru că mi se pare nuș cum să scriu, caaaaa un foc la malul mării într-o seară friguroasă. Poate pentru că știu ce înseamnă pentru mine când mă duc și oblig (mă rog relativ, mai mult sper că) câte un om să citească o carte de-a mea (rar, dar rar se întâmplă, în general nu sunt de acord cu obligatul la a citi un ceva anume). Îmi dă să citesc cartea ei pentru că vrea ca eu să știu ce îi place, să împartă cu mine bucuria ei. She lets me into her world.

Unii părinți speră la pahare de apă la bătrânețe, la respect, recunoștință sau dragoste nemăsurată și veșnică.

Mie însă mi se pare cel mai neprețuit lucru din lume fix ăsta. Să îmi dea voie să o cunosc, să fiu parte din ea, să mă lase să o văd. N-aș da asta pentru niciuna din cele de mai sus, pe care, de altfel, nici măcar nu le cer sau aștept. Nu aștept nimic de la ea.

Și sunt fericită, zău de nu. În fiecare seară în care îi citesc paginile pe care ea le-a citit cu câteva ore sau zile în urmă, și ea mă ascultă atentă, de parcă nu ar ști deja ce se întâmplă în poveste, simt că o cutie cu miliarde gâze mici bâzâitoare, poate ca cicadele vara, se deschide în mijlocul stomacului meu și mă inundă toată.

Sunt fericită împreună cu ea.

PS. Nu am playlist de aprilie, pentru că am în mașină un CD care afișează mare doar cifra 1. Și în cifra asta descopăr zi după zi sunete noi, suișuri și coborâșuri, tristețe și primăvară jucăușă. Mă pierd, intenționat, la fiecare drum, în toate cele de mai sus. Ceea ce vă doresc și vouă de la muzica pe care o alegeți în primăvara asta 🙂

img_9353

Anunțuri

Certainty of uncertainty

Standard

Nu știu, adică mi-e greu să știu dacă așa am fost tot timpul sau e ceva dobândit. Însă e clar că așa sunt de la o vreme: sigură că nu știu. Nu prea înțeleg oamenii care sunt siguri de ceva. Mă întreb ce viață au trăit, de pot să fie așa siguri de ceva, și recunosc că îi invidiez puțin. Eu am știut, sau poate am învățat, că orice se poate schimba într-o fracțiune de secundă. Că ceea ce sunt sau am sau cred azi poate dispărea mâine. Nu mai zic cu câtă încredere privesc lucrurile la care visez. Asta nu înseamnă că e mai puțin adevărat ce cred sau ce sunt azi. Or that I will ever quit fighting.

Am scris asta de mai sus ca un fel de explicație, de fapt încerc o continuare a articolului de luni, unde cineva made a valid point. Dacă nu îi spun unui copil să învețe, atunci există riscul să pice examenele importante în viață (capacitate, BAC).

Și cred că a pus cumva fix degetul pe rană. Pentru că de asta toți părinții insistă cu toceala, de frica unui BAC picat. Și zău dacă nu înțeleg. E îngrozitor de înspăimântător. Un BAC picat pare garanția unei vieți ratate. A lipsei posibilității de a avea o sursă de venit stabilă, deci implicit la o minimă șansă de a avea o viață fericită. Și nimeni nu vrea asta. Ba mai mult, suntem responsabili pentru ei, care nu sunt capabili să vadă pe termen lung și să înțeleagă necesitatea de a învăța acum pentru a obține ceva peste 20 de ani.

All valid points.

Am mai vorbit despre asta, cortexul prefrontal se definitvează la 25 de ani și e fix bucățica de creier care ne face să renunțăm la small current cookie for the giant future cookie. Deci chiar biologia ne spune că plozii sunt incapabili să gândească pe termen lung, cumva.

Well. Da. Dar. Există un experiment interesant (și cunoscut, bănuiesc că marea majoritate ați auzit de el, sau poate e doar the knowledge bias, dacă eu știu de el toată lumea știe de el). Mă rog, vorbesc de experimentul Marshmallow. Prin anii 70 un nene a adunat o turmă de copii de 3/4 ani și le propunea fie o prăjiturică imediată fie două, dacă așteptau un sfert de oră. Cei care așteptau 15 minute aveau rezultate mai bune practic la viață (pe termen lung): rezultate școlare mai bune, indice corporal optim etc.

Deci măcar unii copii sunt capabili de delayed gratification. As is Sara (că na, pe ea o știu, de când era mică își lăsa coaja de la pâine deoparte și mânca miezul primul pentru că îi plăcea coaja mai mult și voia să lase ce era mai bun la final). Again, experiența mea se raportează la ea.

Asta una. Doi. Cortexul prefrontal da, se dezvoltă la 25 de ani, dar guess what, nu prin minune, as in la 24 de ani, 11 zile și 364 de zile e căcat și peste o zi BUM, perfect dezvoltat, now you can go be an adult. Nu funcționează așa.

Pentru ca la 25 de ani să fim capabili să renunțăm la plăcere imediată pentru a atinge scopul final e nevoie să exersăm treaba asta. Day after day after day. Să avem experiențele necesare care să dezvolte bucățica aia atât de imens de importantă de creier (cea care, de altfel, e ceea ce ne face oameni). Și al naiba dacă faptul că faci ce-ți spune mami face parte din treaba asta. In a nutshell, cum spuneam și luni, dacă învață pentru că eu îi spun că e important să învețe, nu e productiv și s-ar putea să fie chiar dăunător.

Ok. Ce draci zic aici? Vreau ca Sara sa pice BAC-ul? 🙂

Nu. De fapt, mai corect spus, nu știu. Nu știu dacă a lua BAC-ul este garanția sau măcar primul pas pentru o viață împlinită. Acum, azi, mă îndoiesc că e. Mai cred că experiențele te învață mult mai mult decât teoria și o să încurajez cât pot să aibă parte de cât mai multe din prima categorie. Să încerce de toate, mi se pare înfiorător de important, și cumva opusul a ceea ce face lumea azi, parcă îi ferim să facă și îi ținem la un birou pătrat să citească despre a face. Asta pe de o parte. Pe de cealaltă parte, cred în capacitatea Sarei să decidă, și e o chestie care, așa cum spuneam mai sus, are nevoie de repetiție. De asta o las și o încurajez să ia decizii care altora le-ar ridica părul pe șira spinării (again, ea singură a ales la 6 ani că vrea să mai rămână un an la grădi și tot ea și-a ales școala pe care o urmează). Ăstea sunt mai mari, dar de la 2 ani o las să aleagă între donno paiul galben și mov.

Iar referitor la școală și teste și BAC, i-am spus adevărul de acum, de la 7 ani. Atâta cât știu din el. Respectiv că o să dea câteva examene în viața ei. Capacitate, BAC, admitere la facultate. Grele, pentru care e nevoie să cunoască o grămadă de rahaturi, din care e posibil ca unele să nu o intereseze deloc. Că, așa cum e lumea acum, cam ai nevoie de rahaturile alea de hârtii să obții un job stabil. Poți să te descurci și altfel, i-am explicat, dar pentru asta trebuie să fii destul de bun la ceva (și pentru asta trebuie să descoperi acel ceva la care ești bun). Deci, cred că în treaba asta cu școala, ideal ar fi să găsească acel ceva la care e mai bună ca 90% din oameni. Dacă nu, atunci hârtiile alea s-ar putea dovedi folositoare.

Dar cred că e drumul ei. Alegerea ei. O pot ajuta și îndruma dar nu cred că dacă eu îi spun învață mama pentru că eu știu că e bine așa pentru ea o să fie mai bine pentru ea în viață, dimpotrivă, mi se pare că abia așa o distrug cumva, luând deciziile în locul ei, nelăsând-o să zboare singură. Evident că există riscul extrem de mare să pice, la un moment dat sau altul, dar nu picăm toți, mai devreme sau mai târziu?

Ce încerc să scriu e că totul, dar totul se schimbă și e incert. Singurul lucru pe care i-l pot da Sarei în viață, cu care pot să o ajut, e felul în care e ea. Mi se pare infinit mai important să aleg variabila asta pe care să o controleze, pe care să o cunoască, versus cealaltă, să aleg să mă asigur că va lua un BAC, care s-ar putea să nici nu mai existe peste 11 ani (titlul articolului e un principiu în mecanica cuantică, cu cât știm mai mult despre o caracteristică a unui lucru, cu atât știm mai puțin despre cealaltă). S-ar putea și să aibă noroc în viață. Ar fi grozav și m-as bucura enorm, enorm, să fie așa. Dar dacă nu va avea, aș vrea să se aibă măcar pe ea. Să fie încrezătoare în puterile proprii, să știe că se va descurca în orice situație, că poate, că e întotdeauna o cale. Întotdeauna.

Sunt mult, mult, mult mai multe lucruri legate de asta pe care le am în cap și care cred că ar merita măcar amintite, dar nu încap toate în o pagină de blog, deci asta e, îl las așa cum l-am scris deși știu că e ca un puzzle de culori din care lipsesc multe bucăți. Dar poate om mai vorbi despre astea :).

Nu știu dacă o să mă răzgândesc. Așa cum spuneam în deschidere, singurul lucru de care pot să fiu sigură e că sunt nesigură. Dar cred, sper, că nu o să mă schimb la treaba asa. La a avea încredere în Sara. La a o lăsa pe ea să decidă în ce ține de viața ei. Pentru că e fix asta. Viața ei. Nu a mea. I choose to let her make her own music. 🙂

PS. Și poate o acompaniez și eu încet, acolo, pe fundal, ca o a doua voce mai joasă, dacă mă lasă. 😛

IMG_9795

To learn

Standard

Am purtat acum ceva zile o conversație despre a învăța. Cu o altă mămică. Care îmi povestea despre teme și lene și din astea.

Și eu, idioată cum mă știți, am întrebat: Dar cum poți să îi spui să învețe?

Pentru că eram sinceră curioasă.

Eram curioasă pentru că m-am gândit tare bine și nu cred că aș putea să îi spun așa ceva Sarei. Și ok, accept că e posibil să fie din cauză că eu am urât fiecare secundă din anii de școală și că i-am considerat complet mâncați din viața mea (minus partea cu socializarea, prietenii mei din copilărie sunt), dar chiar mi se pare că nu am făcut nimic util în anii ăia, poate doar că am învățat ceva tactici de supraviețuire sub ocupație și dictatură (fără legătură cu comunismul, mă refer exclusiv la relația profesor-elev din școlile românești).

Dar peste asta, obiectiv vorbind nu cred în a învăța. Mi se pare că best case scenario, dacă învață doar de gura mea, sau doar de frică să nu ajungă spălătoreasă de WC-uri, va ajunge ca marea majoritate a oamenilor de azi, ca mine. Captivă într-o slujbă călduță și inutilă, corporatistă au ba (nu știu voi, dar eu la birou nu fac lumea un loc mai bun, deși încerc ca proasta să o fac ușor mai suportabilă pentru niște unii și de obicei eșuez și la asta) care îi plătește cărțile și vacanțele (sau ce vă place vouă). Care ne permite să plătim ratele la o casă cutie, în bloc sau pe pământ, care casă ne permite la rândul ei, luxul de a trăi liniștit un șir de zile repetitive și perfect egale.

Și nu pot să îi doresc asta. În plus, sper că până ajunge ea mare, va avea asigurat un loc unde să stea (de mine) și atunci ar putea fi și spălătoreasă de WC-uri și să trăiască același lux al zilelor liniștite repetitive.

So mămica cealaltă mi-a zis că îi spune asta pentru că ea chiar crede că lumea progresează prin oamenii care învață.

Chestie pe care ăăăă, iar nu o prea înghit. Mult din progresul actual se datorează unor oameni care fie n-au fost pe la școală, fie nu s-au descurcat așa grozav (Mendel, Faraday, Frații Wright nu au trecut neam pe acolo, iar Darwin a scăldat-o maxim, Newton era groaznic la toceală, iar pe Edison l-au dat afară că era prea încet și cred că dacă deschid goagăl sigur mai găsesc).

Dar trecând peste asta, așa cum am mai zis, nu știu unde dracu scrie că doar oamenii care știu să vorbească despre chestii (că practic asta e învățatul) sunt cei care au cheia succesului. Mie mi se pare că dimpotrivă, dacă ajunge să facă o chestie care îi place cu adevărat, abia atunci va avea succes. O văd fiind o coafeză excelentă, un bucătar bun sau un pantofar bun. Toți știm oameni care sunt bogați, dacă asta e ce vi se pare chintesența unei vieți fericite, care sunt bucătari, tanti care pensează sprâncene aso. Hell, tanti care pune unghii false câștigă mai mult ca media oamenilor angajați din România. Serios.

Cred însă, cu dinții, în curiozitate. Pentru că o am. Și pentru că o văd în Sara. Și în mai toți copiii pe care îi cunosc. Și, sadly enough, în aproape niciunul din adulții pe care îi știu.

So my take on it este că toți ne naștem curioși. Nu ai cum, pur și simplu nu ai cum să te naști altfel, curiozitatea dă dopamină și fericire și suntem pur și simplu wired that way. Fragilă substanță însă, pentru că, exact forțatul și băgatul informației cu pâlnia în cap sunt menite să o distrugă, de multe ori iremediabil (hence adulții perfect fericiți să meargă acasă în absolut fiecare single fucking day să deschidă TV să se uite la talk-show-uri sau seriale).

Tot mămica cealaltă mi-a zis că mie îmi e ușor să zic că nu cred în învățat că am nimerit copilul de stă zi și noapte cu cartea-n brațe, dar ce mă făceam dacă nu era așa?

Păi. Da, am zis, evident că vorbesc doar din experiența copilului meu, nu am alta, dar asta nu cred că înseamnă că aș fi obligat-o vreodată pe Sara să citească dacă ei nu i-ar fi plăcut. La fel cum nu o oblig să învețe să cânte la un instrument (deși pe mine mă face puțin fericită să fac asta și cred că poate și pe ea, de ar încerca) sau să înoate sau să descopere mitologia greacă (de care am fost obsedată și care mi se pare că are o tonă de chei despre viață ascunse în ea).

Cred că fiecare copil e curios despre ceva. Și uneori părinții vor să fie curioși despre ce cred ei bine să fie curioși (cărți, matematică, istorie, fizică, engleză și franceză) în loc despre ce vor ei să fie curioși (cum funcționează mașina de spălat vase, cum trăiește un mușuroi de furnici, unde e Luna șamd).

Deci dacă Sara nu ar fi iubit cărțile, ar fi iubit altceva. De exemplu, ei îi place geografia. Eu nu pot să deosebesc forma Franței de a Germaniei, iar ea recunoaște steagurile și formele și capitalele unor țări de care eu am auzit vag. Râde de mine și mă întreabă de nu cred că o să am nevoie în viață să știu și eu care e forma Japoniei. Și eu îi zic că mama, dacă n-are formă de pește, cizmă sau chitară îs șanse mici să învăț să o recunosc. Da, i-am luat jocuri și cărți despre geografie, și a învățat în continuare despre asta. În același timp, nu are nici cel mai mic interes din lume pentru orice ține de istorie sau biologie (zoologie mai precis, cu botanica se mai împacă). Deci nu are nici cărți nici jocuri related to that.

Așa înveți. Cu adevărat. Pentru că nu te lasă, pentru că te mănâncă, pentru că vrei să afli acum ceva că altfel nu mai poți respira. Și întâi descoperi chestiile simple. Care devin parte din tine și apoi treci la chestiile simple plus unu. Și devin și astea parte din tine. Și apoi ajungi la chestiile simple plus n. Sigur, aici, ca să descoperi cele n ai nevoie de ajutor, și profesorii buni pot fi unul din ajutoarele astea, dar mie mi se pare că ce stă la baza e curiozitatea și nimic altceva.

De asta nu aleg eu ce citește. Și văd deja, în doar câteva luni de citit obsesiv, cum evoluează singură. A început cu cărți simple, scrise mare, cu rând la 1.5, despre fetițe năzdravăne și acum citește un roman de vreo 350 de pagini despre curaj și transformare și demnitate și alte alea. Nu ajungi să citești Kant și Jung și Shopenhauer pentru că îți spune cineva (sau rectific, poți să ajungi, dar va intra pe o ureche și va ieși pe alta, nu te va atinge sau transforma în niciun fel), ci îi descoperi, donno, ca mine, la 17 ani pentru că simți că te sufoci și întâmplător oamenii ăștia au aerul de care ai nevoie. Și asta nu înseamnă că la 13 ani n-am citi doar benzi desenate un an întreg.

So. Nu am de ales. Nu pot să îi spun Sarei să învețe pentru că pur și simplu nu cred în asta. Sper doar să rămână curioasă. Asta e ce încerc să protejez, ca pe cea mai prețioasă comoară din Univers. Pentru că e 🙂

IMG_1663

Lista filme

Standard

Aşa. I’ll show you mine if you show me yours?

Sara nu se mai uită la desene animate. Întâi a renunţat la televizor, dar se mai uita pe Netflix, apoi de când e uşor (mai mult) addicted to books (da, mă laud, ce?) şi la ăsta.

Daaaar, în zilele ăstea de iarnă cu nămeţi în care am fost volens nolens cantonate în casă, ne-am uitat la filme. Şi atâta, dar atâta de mult îmi place să stau pe canapea cu ea cuibărită lângă mine de numa :). Mi se pare viaţa rather fucking awesome că eu, eeeeu, ajuns să mă uit cu fiica mea la filme :)). Very weird. In a good way.

Deci eu sunt drăguţă (as usual, not) şi vă scriu aici  ce am văzut noi şi e child proof şi voi îmi ziceţi înapoi ce-aţi văzut voi, deal?

  1. Wall-E, de departe pe primul loc
  2. Ferdinand (loved it)
  3. Inside out
  4. Coco (ok)
  5. Matilda (am iubit filmul ăsta de dinainte de Sara şi acum că l-am revăzut cu ea mi se pare că e fix dar fix dar fix Sara acolo. Ba chiar şi învăţătoarea, doamna Honey, e leită, mă da leită, de la păr până la voce cu învăţătoarea Sarei în real life).
  6. Harry Potter (a început şi cărţile, îi plac medium, şi şi mie la fel). Acuma, notă că sunt cam scary, dar la noi Sara a fost super ok, are cumva foarte clară în tărtăcuţă noţiunea că sunt chestii imaginare şi nu a avut coşmaruri, nu nimic. Dar. Sunt, pot fi scary. Nu ne-am uitat încă la ultimele două, deci despre alea nu pot să raportez.
  7. ET. She loved it 🙂
  8. Monsters inc. (ăsta e filmul la care eu una și râd și plâng. We scare because we care. bu! atâta că râsetele sunt mai productive 🙂 )
  9. Cenuşăreasa. Uat? 😛 Dintre poveştile cu the girl gets the price, asta e digerabilă, story of the underdog.
  10. Brave
  11. Ratatouille (muuult timp filmul preferat al Sarei)
  12. The secret life of pets (Sarei i-a plăcut, mie nu)
  13. Smurfs (lost village), okish la amândouă
  14. Zootopia
  15. Moana
  16. How to train your dragon (adorabil)
  17. Finding Nemo
  18. Finding Dory (care Nemo și Dory nici nu mai zic că sunt ale noastre și ni-s dragi rău).
  19. Avem pe listă Țestoasa Roșie (trailer mai jos) de care aud că e drăguț.

Dacă îmi mai aduc aminte updatez, sigur am uitat ceva :). A, si am uitat ca parte nu sunt dublate, deci trebuie copil cititor rapid.

So, tell me, care v-au mai plăcut?

 

Întrerupem programul obișnuit

Standard

Pentru 5 minute de bitching around.

Now. Dragă iarnă. I tried, I really did. Am învățat să te plac, târziu în viață, e adevărat, dar I did. Am avut împreună câteva momente frumoase. Și îți mulțumesc că mi-ai arătat lumea dintr-un vârf de munte, sunetul zăpezii atunci când ești singură în cădere și ok, cana de vin fiert (îndoit cu apă) de la cabană. Te plac, oarecum, I think I do.

Dar. Să ne înțelegm. My one and only love is summer and it will always be.

Și mă apucă dracii, dar dracii de pe lume când m-ai lăsat să îmi dau fularul jos, ba chiar m-am încălțat în teniși, am băut o cafea pe terasă săptămâna trecută într-o cafenea dintr-un oraș care pusese tot CD-ul cu my weird kid și am văzut copacii înforiți for fuck’s sake, copaci fucking înfloriți.

Și acum? Ce faci? De ce te-ai întos? Cine te-a chemat? Cine crezi tu că mai are chef de tine după ce am dat cu nasul de temperaturi de plus 15 grade? Cine? Că noi sigur nu. Vezi tu, deja am fost afară cu skateboardurile. Și duminica asta mă gândeam să mă duc să-mi văd marea cu Sara sau măcar să găsesc o pădure unde să ne uităm la cer. Și tu? Ai venit înapoi deși cu siguranță nu te-am rugat.

So să facem a little deal. You can get me to like you for a while, just a little while, dar când my summer is here, la revedere și te-am pupat, you do not get to come back cu zăpadă și frig și vânt, ok?

Cizmele mele de iarnă îmblănite și impermeabile sunt în dulap, la fel ca geaca de 12 mii plus (n-am nici cea mai vagă idee ce-s alea 12 mii plus, dar sună a cald) și o să rămână acolo, de-ar fi să-mi clănțăne dinții în gură tot restul de martie.

Deci. Noi o să ne scoatem tricourile cu mânecă scurtă și tu o să îți iei coada aia urâcioasă între picioare și o sa dispari, dacă vrei să mai fim prietene și la anul, ne-am înțeles? Pentru că sincer, dar sincer, m-am săturat de tine. Vreau vara mea. Mi-e tare dor de ea :(. Grrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr.

IMG_1466

O jumătate de zi

Standard

Am stat acasă cu Sara primii doi ani din viaţa ei. Complet. În fiecare zi, n-am lipsit una. Da, am fost norocoasă. Aşa că mi-am imaginat că de asta a fost aşa zen când am început să plec de lângă ea, avusese cumva doi ani să se asigure că o să mă întorc deci nu era niciun pericol să mă piardă.

Şi a rămas aşa pentru vreooo 5 ani.

Atât că acum s-a schimbat. Şi nu prea ştiu exact de ce. Poate, parţial, e legat şi de motivul pentru care scriu rar de ea lately. Zumzăim cumva, sincron, pe aceeşi vibraţie amândouă. Ne înţelegem. Nu mă supără, nu o supăr. Citim mult, cântăm, ne plimbăm, viaţa noastră e plictisitoare. Hm, am avut câţiva ani din viaţă în care primeam aşa şuturi constant şi îmi amintesc că asta îmi doream, un an plictisitor. Nu amorţit, tot simţim, doar că nu ne certăm, ne înţelegem fără cuvinte şi atunci mi se pare aiurea să tot scriu despre asta.

Acum însă, deşi nu plec niciodată mai mult de 2-3 zile, îmi scrie în fiecare zi că mă iubeşte (nici ei nu îi place să vorbească la telefon) şi mă întreabă de 555 de ori când mă întoc, deşi ştie extrem de bine când mă întorc. Nu ştiu ce să fac cu ea aşa, mi-e dragă de mor şi deşi mi-a trecut o secundă prin cap că poate e ceva motiv de îngrijorare, pentru că nu e suficient de independentă (tare mult ţin la asta), de fapt nu simt că e, se simte ok fără mine, doar că îi place tare să fie cu mine şi mă iubeşte. Na. Poţi să vrei mai mult de la cineva vreodată? E fericită de fiecare dată când mă revede, chiar dacă au trecut 7 zile sau 3 ore de când nu m-a văzut. Despre câţi oameni din viaţa noastră putem spune asta?

Ultima oară când am fost plecată s-a gândit şi a zis aşa: O jumătate de zi. E limita maximă de timp pe care o pot suporta să trăiesc fără mami.

Nu ştiu ce să zic. Uneori şi jumătate de zi mi se pare mult.

IMG_9262

Papercover

Standard

Ştiţi, nu, că sunt de două feluri cărţile, din ăstea cu copertă de hârtie şi din alea cu copertă tare (hardcover). M-am întrebat tot timpul de ce ar cumpăra cineva varianta aia cu copertă tare. Cică sunt pentru colecţionari, şi rezistă mai mult în timp.

Eu nu colecţionez cărţi şi nici nu sunt interesată de cât durează în timp. Cum adică să colecţionezi cărţi? Cu ce scop măreţ, să arate bine în bibliotecă? Cărţile noastre (adică şi ale Sarei în bibiloteca ei, avem separate să nu ne păruim) sunt totalmente alandala, fără nicio ordine de aşezare, alta decât cea de cumpărare. Îmi plac culorile lor amestecate şi haosul aferent. Nici nu prea mă preocupă cât durează, mi se pare că o carte şi-a făcut treaba atâta timp cât am citit-o, she lived (cărţile îs fete, chiar dacă autorii mei preferaţi doar bărbaţi). Îmi plac cărţile în bibilotecă, dar sunt fericită dacă le am pe câte un omuşor pe undeva că a vrut să le citească (sau că i le-am dus eu cu forţa urlând că e musai să citească cartea asta acum).

Mă bucur însă că există cărţile cu copertă tare, din simplul motiv că mă bucur să dau mai puţini bani pe varianta cu copertă normală. Nu pricep de ce ar da cineva bani în plus pe varianta aia, doar cartea e la fel.

Şi mă gândeam că mai multe lucruri sunt aşa. Filmele de exemplu. Ăsta de taman ce a câştigat Oscarul, Shape of Water, avea copertă tare. Nu că nu mi-a plăcut, mi-a plăcut, dar tot nu înţeleg de ce i-a trebuit coperta tare. Nuş, a fost un film frumuşel şi atât. Mi-a plăcut, în schimb, rău, da rău de tot, Call me by your name, care a luat parcă doar Oscar pentru scenariu adaptat. Nuş dacă mi-a plăcut scenariul, mi-a plăcut că era un film cu copertă moale, mi-a plăcut atmosfera, că m-am mutat acolo, în vara aia, pentru 2 ore sau cât a durat. Şi 3 panouri mi s-a părut plin de clişee.

Dar nu numai filmele, parcă şi oamenii sunt aşa, unii preocupaţi de exterior, să fie lucios şi tare, alţii mai preocupaţi de ce e înăuntru. Şi apoi cred că se leagă toate, oamenii, cărţile, filmele, muzica, poate chiar pantofii. Nu? 🙂

Playlist de martie (mi-am furat câteva ore şi am căutat nişte melodii, nu mai suportam CD-ul ăla de februarie în maşină, ascultat pe repeat, as I usually do, de mii de ori într-o lună): https://www.youtube.com/watch?v=8Flik7f6Bfw&list=PLtvLpKHNfd8qr2-Vap-CiECJoKcLjhHMg

three-stories