Arhive zilnice: 22 februarie 2018

Abuz de putere

Standard

Încă de când nu eram mamă mă enerva îngrozitor modul în care adulții (cu regret spun, majoritar femeile) vorbesc cu plozii.  Condescendent e cuvântul potrivit. Dacă stau acum și mă gândesc, e și motivul pentru care am crezut multă vreme că nu îmi plac plozii (și încă nu-s sigură, deși văd că dacă am de ales între o oră cu 7 copii și 7 adulți o să aleg fără să clipesc, ba chiar fugind mâncând pământul, ora cu cei 7 copii), pentru că înțelegeam că ce declarau majoritatea (că iubeeeesc copiii) era legat, da legat, cu cătușe, de felul ăsta de a vorbi care îmi ridica părul pe șira spinării.

Habar nu am de ce vorbesc așa cu ei. Chiar nu știu. Poate pentru că sunt așa mici și fiind mici par incapabili să înțeleagă multe lucruri. Cu excepția precortexului mai toate treburile îs pretty much la locul lor, so actually sunt perfect capabili să înțeleagă. Una e să nu aibă experiența sau datele despre lucrul X și alta e să nu înțeleagă.

Și apoi am observat că așa vorbesc oamenii și cu bătrânii. Și asta chiar mă face mai tristă decât la copii. Pentru că dacă la copii mai e o scuză, la adulți chiar nu e niciuna. Bătrânii sunt inteligenți, ba mai mult, au chiar mai multă experiență și date despre diverse probleme decât adulții în floarea vârstei. Și atunci de ce vorbim cu ei ca și cum ar fi nu știu, un bebeluș care învață simultan 7 limbi străine? Rar și tare, deși nu sunt surzi.

Deci, spuneam, nu știu care e rațiunea din spate, mecanismul de a vorbi așa cu bătrânii sau copiii, dar mi se pare că e legat de putere. De dependența lor față de noi, ce ne transformă în mici sau mari tirani.

-E timpul să mergi la culcare.

-Trebuie să îți faci tema.

-Spală-te pe dinți.

-Hai odată, întârziem la școală.

Și am avut grijă să dau cele mai benigne exemple, fără măcar să intru în lista urletelor părințești sau a altor abuzuri. Pe astea de mai sus le spunem toți, că doar vin din dorința noastră de a le face bine, nu rău. Și atunci e justificat, nu?

Păi nu știu dacă e justificat.They are orders, we’re barking orders. De fiecare dată când aud un părinte care face asta, sau când mă suprind pe mine făcând asta, îmi imaginez scenariul opus. Cu o Sara mare, adult, cu multe griji și responsabilități, vorbind cu mine, o bătrânică scofâlcită și ușor incapabilă:

-Mama, iar ai uitat aragazul aprins, o sa mori într-o zi de la gaze!

-Mama, nu poți să te miști mai repede, întârziem la programarea la doctor.

Din nou, printre cele mai benigne, pe care și un copil genial de drăguț ajuns adult le-ar face, și pot da mii de exemple și comportamente care sunt de aici în jos, întâlnite în realitate, nu imaginate. Parcă nu sună așa de bine când îți sunt adresate, nu?

You are the one with the power. Acum, adulți fiind, suntem cei care dețin puterea în fața lor. Și responsabilitatea, derivă cumva una din alta. Și e ușor să abuzăm de puterea (și responsabilitatea pe care o avem) noastră, justificat de mii de crize mai mici sau mai mari care ne dictează nerăbdarea sau lipsa de explicații.

Dar chiar cred în exemplul ăla că dacă vrei să cunoști un om nu trebuie să te uiți doar la cum se poartă cu mai marii lui (șefii, cei mai bogați, mai inteligenți aso) sau cu cei egali lui (prietenii, colegii de pe aceași poziție), dar și la cum se poartă cu cei inferiori (cu chelnerul de la masă, cu femeia care face curat, cu bătrâna îmbrăcată prost care cerșește un leu puțind a lipsă de casă de la un cartier distanță din fața magazinului Mega).

That is our measure. Cum ne comportăm atunci când deținem puterea. Și cred că poate ar fi bine ca atunci când o deținem raportat la oamenii pe care îi vom iubi, de departe, cel mai mult în viața noastră, să încercăm să fim blânzi, calmi, să explicăm, să respirăm, să înțelegem, să așteptăm și să nu ne grăbim.

Nuș, chiar așa cred. Și o să încerc să îmi reamintesc mie în primul rând atunci când mai îmi iese (foarte, foarte rar, dar îmi iese și mie, că om sunt, și greșesc) fum pe urechi. 🙂

IMG_8561