Corolar

Standard

De fiecare, dar de fiecare dată când mă întorc dintr-o vacanță fac, involuntar, același lucru. Caut o altă vacanță. Nu mă liniștesc până nu o am deja planificată pe următoarea, de parcă aș putea tolera să stau la birou doar în condițiile în care știu că la data X voi evada din nou. Și asta m-a făcut să mă gândesc la lucrurile astea pe dos, de care am mai scris, care se încăpățânează să nu respecte regula sațietății, de fapt nu doar prima lege a lui Gossen, cea a utilității marginale descrescânde, ci de-a dreptul pe toate trei. Așa, cu maximă inconștiență, doar de-ale naibii, că nenea ăsta a avut tupeul să spună că e lege că te saturi chiar și de lucrurile care îți plac.

Poate are nevoie de un corolar legea asta. De unul care o contrazice oarecum. Cred că lucrurile care îți plac cu adevărat, cele pe care le iubești cu adevărat de fapt, scriu gândindu-mă cu Sara în cap, vor aduce plus de satisfacție pe măsură ce le faci mai mult și mai des. N-am iubit-o pe Sara la infinit în secunda în care s-a născut, oi fi eu stricată, dar chiar n-am. A crescut treptat, dar mai important e că nu s-a oprit, crește în continuare constant. Pe măsură ce Sara adună zile în anii ei, în egală măsură eu mă uit mai tembel ca un tăuraș îndrăgostit la ea, în fiecare zi ce trece mi se pare mai mișto timpul petrecut cu ea și abia aștept să ajung acasă să îmi împleticesc cu ea picioarele pe sub o pătură, pe capetele opuse ale canapelei, citind sau să ne jucăm, la infinit, același joc, cel pe care l-a ales să nu se sature de.

Și sigur, sigur, nu e valabil doar pentru Sara :). Cărțile, muzica, marea și vacanțele în general, tot ce iubesc cu adevărat urmează același regim. The more I have, the more I want. Și cred că e la fel pentru toată lumea, pretty sure că Picasso nu s-a plictisit să picteze sau Steinbeck să scrie, Ansel Adams să fotografieze.

Revenind la vacanțe, stăteam și ascultam o conversație din culisele corporațiilor de azi, unde auzeam de generalizarea practicii de a nu-ți lua concediu de mai bine de doi ani. Trei luni trecute de atunci și tot nu pot să îmi scot chestia asta din cap. Oare cum dracu or trăi oamenii ăia? Cum? Doi ani fără concediu. Poate munca într-o corporație e pentru ei ce era pentru Piscasso arta, mbut somehow I doubt that. Doi ani fără concediu. Doi! Și eu am nevoie de voință ca să rezist mai mult de o lună fără una, cât de mică. Cred că mai degrabă au uitat cum e. A trecut, fără să își dea nici ei seama, atâta timp de la ultima vacanță că au uitat pur și simplu ce gust are. Și zău cred că de toți oamenii și-ar lua acum o vacanță în maxim 2 luni ar mai cere una.

Îmi plac vacanțele, nuș dacă reieșea foarte clar despre ce e articolul ăsta. Despre că lumea ar trebui să își ia mult mai multe vacanțe, zău, așa credem noi (Sara has my back on this one) 😀

IMG_9482

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s