Arhive zilnice: 5 februarie 2018

Aici

Standard

Nu vi se pare că e tare haios cuvântul ăsta, aici? Dacă l-aș auzi prima oară mi s-ar părea un cuvânt tare săltăreț, care m-ar face să râd. Aici. Dacă îl spui de suficiente ori, începe să semene cu japoneză, nu cu română. Aaaaaaaiiiiciiiii. Parcă ar fi un viermișor mic și alb, cu o șapcă roz și un fluier verde, sau ceva de genul ăsta. Să încetez cu prostiile, mnu? 🙂

Am citit o carte care făcea în vreo 350 de pagini apologia vieții moderne. Cum că e confortabilă și că oricine visează la trecut trebuie să fie puțin ipocrit. Actually, I agree. Sunt convinsă că ce urmează o să fie mai bine decât ce a trecut, în termen de standard de viață (duamne, urâte cuvinte).

Mdar. Una mi se pare să spui că avem avantaje în traiul de astăzi și alta mi se pare să spui că viața și statul în natură (of, trebuie să găsesc un alt cuvânt pentru asta) e ceva ce numai un dement își poate dori.

Pencă, call me crazy (I am anyway so who cares), dar pe mine una aproape nimic nu mă face mai fericită decât să stau ore sau zile doar afară). Fie că merg prin păduri, fie că mă dau pe munți sau că stau zi și noapte pe plajă, those are the times I love most. Nu zic că e ușor, după o săptămână la cort, fără apă curentă sau toaletă, când faci un duș zici că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. Și există posibilitatea, pe care nu o neg, că e un fel de răsfăț al celor ce își permit luxul ăsta, adică al celor care au o casă la care să se întoarcă. Perfect plauzibil, ba chiar probabil.

Însă, trecând peste asta, oamenii sunt făcuți să stea afară. În aer și între copaci, pe munți, văi, râuri, lacuri sau la mal de mare. Ne aduce endorfinele în corp, mai ceva ca 2 ore pe bandă la sală (mă rog, de asta am citit, nu e ca și cum aș executa :D, încă nu pricep de ce în viața vieților mele aș sta închisă într-o cameră să fac sport în loc să înot, să mă dau pe munți sau să donno, merg cu tricicleta într-un parc).

Nu e exclus să fie de la miile de ani pe care oamenii i-au petrecut, în istoria lor, afară, mergând și culegând sau vânând, vs. grăuntele de viață recentă când avem iarna calorifer și apă caldă.

Dar indiferent care ar fi motivul, mi se pare așa o prostie că oamenii aleg, cumva împotriva firii lor, să rămână în case cât mai mult. E confortabil, sigur, dar să dea dracu dacă ceva confortabil ne-a făcut pe noi vreodată fericiți.Săptămâna trecută am fost puțin plecată și a plouat mult. Cu această ocazie am constatat că aveam o gaură în talpa bocancului meu drept, care m-a înduioșat nu de altceva, dar probabil se datorează exclusiv plimbărilor luuungi pe care mă încăpățânez să le fac.  I walk. 🙂 Nu o gaură foarte mare, una mică, dar complet suficientă ca să intre apa la cel mai mic pas. Piciorul meu drept a înotat constant, și deși îi place asta, nu e obișnuit să o facă împreună cu o șosetă, fie ea și multicoloră. Așa că, ajunsă înapoi în București, m-am înfipt într-un mall să iau bocanci noi. Nu prea calc în mall-uri (doar la filme, și acolo suntem in and out rapid), nu cumpăr haine decât rar și atunci de pe net, dar la pantofi e musai să încerc, merg cu anii în ei și dacă nu sunt megaaaa comozi mor. Și am rămas fascinată (că na, nu mai fusesem de mult) de cât de mulți oameni sunt în mall-uri. În culoarele alea de piatră, toate artificiale, cu lumina artificială, fără nici măcar o singură fereastră, numai lumini mari pe albe. Mă uitam înmărmurită de parcă era prima oară când ieșisem în lume, ca ultima țărăncuță dintr-un sat de vârf de munte (maybe I am) la cuplurile unde o ea își lăsa gingaș pe un umăr din el în timp ce se plimbau prin mall. Asta făceau ei vineri seara. Se plimbau prin mall sfinte sisoe. Familii cu copii cu punguțe de la H&M, prietene botoxate cocoțate pe toace de 12. O să fiu rea (de fapt știți deja că sunt rea), dar am avut cel mai puternic sentiment de grădină zoologică. Una pe care animalul homo sapiens și-o alege singur. Atâta că nu prea sunt vizitatori, majoritatea sunt exponate.

Adevărul e că m-am săturat să văd copii cu tabletă la masă și cu nasul în rahaturile astea de televizoare sau plimbându-se în pantofi drepți pe ciment gri perfect plat. Vreau să văd cât mai mulți copii care zac așa cu burta-n sus și capul pe spate pe o bucată ondulată de iarbă, încotoșmănați pe zăpadă la munte sau cu picioarele în apă, la mare. Și nu în mod excepțional, cum e acum, în una sau două săptămâni de vacanțe pe an, ci mult, mult, mult mai mult dintr-un an. Sunt precisă nu numai că asta îi va face pe ei fericiți, dar și pe noi. So. Unde e aici-ul vostru? 😛

IMG_4774

Reclame