Arhivele lunare: februarie 2018

Efort

Standard

Știți coincidențele alea când te lovești de același lucru din nou și din nou, pur întâmplător. Așa m-am lovit eu săptămâna trecută de „efortul de a crește copiii”. În podcastul nesuferit pe care îl auzeam, pe facebook, într-o carte, ba chiar și Sara mi-a povestit de asta.

Și m-a enervat.

Pentru că nu cred că e un efort să crești un copil. Adică daaaa, e greu, dar nu e un efort. Pentru mine sunt lucruri diferite.

So e greu să mă dau cu placa, toți mușchii mei sunt antrenați în asta (ba chiar la început aveam febră musculară până la o săptămână după), sau e greu să învăț o melodie nouă și de multe ori nu avansez sau avansez greu și mă dor degetele , e greu să mă dau cu bicicleta printr-o pădure după ce am făcut pauză vreo 10 ani dar nu simt că depun efort la niciuna dintre ele. Le fac pe toate pentru că îmi plac, nu pentru că trebuie să ajung undeva.

Efort mi se pare așaaaa serios și nuș, responsabil. Uite: Efort = Concentrare voluntară a forțelor fizice sau psihice în vederea realizării unui randament superior celui obișnuit Si: strădanie, străduință. Adică pentru mine efort e când trebuie să merg la munci dimineaţa, sau să mă dau jos din pat în zile ca azi, când mă pregătesc să răcesc şi se învârte toată casa cu mine de zici că am băut nu unul (e suficient) ci două pahare de vin.

Ori acuma eu nu voluntar îmi terorizez mușchii când mă dau pe placă, mie doar îmi place să plutesc pe zăpadă, și nu mă străduiesc să cânt, doar îmi place să o fac, și la fel și cu Sara, deși a fost crunt de greu (spun a fost că na, mie grele mi s-au părut primele luni, totul după mi s-a părut mai ușor) nu am făcut-o într-un scop nobil, ci doar am făcut-o. Am vrut să am un copil și îmi place să am un copil. Tare mult. Nu m-aș vrea fără ea în nicio versiune din viețile mele, nu pentru că o iubesc atât de mult cum orice părinte cred că își iubește copiii ci pentru că mi se pare obiectiv că viața mea e mai mișto cu Sara în ea. Egoism, nimic altceva.

Deci nu, nu e un efort să crești un copil și nu cred că ei ne datorează ceva că facem noi efortul ăsta, cum aud des și termenul de copil nerecunoscător de mi se ridică partea stângă a buzei superioare și mi se încruntă sprânceana de pe aceeași parte. Wtf. Sara nu îmi datorează nimic. Dar nimic. Eu aleg în fiecare zi să fiu mama ei și să fac toate lucrurile pe care le fac cu ea pentru că eu vreau să o fac, nu pentru că trebuie să o fac, eram tot mama ei și dacă nu mă jucam non stop cu ea, și dacă eram strictă și dacă nuș, nu o lăsam la dulciuri sau la cărți. Deci nu îmi datorează nicio ceapă generată, pentru că e ceva ce eu vreau să fac, nu o fac din simțul datoriei, pentru că nu-l am. Și în general am alergie la datoratul ăsta. Maximă. Nu vreau să îmi datoreze nimeni nimic și nu vreau să datorez nimănui nimic. Voi vrea însă să fac lucruri pentru alți oameni și poate și alți oameni pentru mine. Dar datoratul mă face să-mi dau ochii peste cap.

So, revenind la Sara, îmi povestește că a fost ziua mămicii lui X și că X i-a făcut o felicitare la școală. Cool, zic. Și n-a prea știut ce să scrie pe ea, zice Sara. Și mie mi se întâmplă, confirm. Și atunci M. (asistenta învățătoarei) i-a zis să scrie: “Apreciez efortul că m-ai crescut”. Acuma, nu-mi propun să sabotez replicile asistentelor de la școală (mai ales că îmi place tare mult tot ce ține de școala aia și Sarei la fel), dar aici nu m-am putut abține și am zis: Duamne, ce tâmpenie, ce naiba vrea să însemne asta (sau ceva pe acolo). Și atunci Sara m-a întrebat.

-Mami, știi ce o să-ți scriu eu pe felicitare de ziua ta?

-Ce?

-Îmi place că ești năzdrăvană.

Way, mbut way better 😉

IMG_9092

Reclame

Abuz de putere

Standard

Încă de când nu eram mamă mă enerva îngrozitor modul în care adulții (cu regret spun, majoritar femeile) vorbesc cu plozii.  Condescendent e cuvântul potrivit. Dacă stau acum și mă gândesc, e și motivul pentru care am crezut multă vreme că nu îmi plac plozii (și încă nu-s sigură, deși văd că dacă am de ales între o oră cu 7 copii și 7 adulți o să aleg fără să clipesc, ba chiar fugind mâncând pământul, ora cu cei 7 copii), pentru că înțelegeam că ce declarau majoritatea (că iubeeeesc copiii) era legat, da legat, cu cătușe, de felul ăsta de a vorbi care îmi ridica părul pe șira spinării.

Habar nu am de ce vorbesc așa cu ei. Chiar nu știu. Poate pentru că sunt așa mici și fiind mici par incapabili să înțeleagă multe lucruri. Cu excepția precortexului mai toate treburile îs pretty much la locul lor, so actually sunt perfect capabili să înțeleagă. Una e să nu aibă experiența sau datele despre lucrul X și alta e să nu înțeleagă.

Și apoi am observat că așa vorbesc oamenii și cu bătrânii. Și asta chiar mă face mai tristă decât la copii. Pentru că dacă la copii mai e o scuză, la adulți chiar nu e niciuna. Bătrânii sunt inteligenți, ba mai mult, au chiar mai multă experiență și date despre diverse probleme decât adulții în floarea vârstei. Și atunci de ce vorbim cu ei ca și cum ar fi nu știu, un bebeluș care învață simultan 7 limbi străine? Rar și tare, deși nu sunt surzi.

Deci, spuneam, nu știu care e rațiunea din spate, mecanismul de a vorbi așa cu bătrânii sau copiii, dar mi se pare că e legat de putere. De dependența lor față de noi, ce ne transformă în mici sau mari tirani.

-E timpul să mergi la culcare.

-Trebuie să îți faci tema.

-Spală-te pe dinți.

-Hai odată, întârziem la școală.

Și am avut grijă să dau cele mai benigne exemple, fără măcar să intru în lista urletelor părințești sau a altor abuzuri. Pe astea de mai sus le spunem toți, că doar vin din dorința noastră de a le face bine, nu rău. Și atunci e justificat, nu?

Păi nu știu dacă e justificat.They are orders, we’re barking orders. De fiecare dată când aud un părinte care face asta, sau când mă suprind pe mine făcând asta, îmi imaginez scenariul opus. Cu o Sara mare, adult, cu multe griji și responsabilități, vorbind cu mine, o bătrânică scofâlcită și ușor incapabilă:

-Mama, iar ai uitat aragazul aprins, o sa mori într-o zi de la gaze!

-Mama, nu poți să te miști mai repede, întârziem la programarea la doctor.

Din nou, printre cele mai benigne, pe care și un copil genial de drăguț ajuns adult le-ar face, și pot da mii de exemple și comportamente care sunt de aici în jos, întâlnite în realitate, nu imaginate. Parcă nu sună așa de bine când îți sunt adresate, nu?

You are the one with the power. Acum, adulți fiind, suntem cei care dețin puterea în fața lor. Și responsabilitatea, derivă cumva una din alta. Și e ușor să abuzăm de puterea (și responsabilitatea pe care o avem) noastră, justificat de mii de crize mai mici sau mai mari care ne dictează nerăbdarea sau lipsa de explicații.

Dar chiar cred în exemplul ăla că dacă vrei să cunoști un om nu trebuie să te uiți doar la cum se poartă cu mai marii lui (șefii, cei mai bogați, mai inteligenți aso) sau cu cei egali lui (prietenii, colegii de pe aceași poziție), dar și la cum se poartă cu cei inferiori (cu chelnerul de la masă, cu femeia care face curat, cu bătrâna îmbrăcată prost care cerșește un leu puțind a lipsă de casă de la un cartier distanță din fața magazinului Mega).

That is our measure. Cum ne comportăm atunci când deținem puterea. Și cred că poate ar fi bine ca atunci când o deținem raportat la oamenii pe care îi vom iubi, de departe, cel mai mult în viața noastră, să încercăm să fim blânzi, calmi, să explicăm, să respirăm, să înțelegem, să așteptăm și să nu ne grăbim.

Nuș, chiar așa cred. Și o să încerc să îmi reamintesc mie în primul rând atunci când mai îmi iese (foarte, foarte rar, dar îmi iese și mie, că om sunt, și greșesc) fum pe urechi. 🙂

IMG_8561

Daydreaming

Standard

Am avut acum ceva vreme ședință cu învățătoarea Sarei (care s-a schimbat de acum o săptămână și pe principiul prost să fii noroc să ai, nu numai că mi-a plăcut enorm de prima învățătoare a Sarei, dar îmi place și de a doua rău di tăt).

Nuș cum e la alte ședințe de școală/grădi dar toate astea la care am fost eu se desfășoară după același tipar. Întâi se spun lucruri bune despre copil, apoi se spun, cât se poate de drăguț, și lucrurile mai puțin bune.

Ma bon. Înainte de ședință am negociat cu viermele ce pot să zic și ce pot să nu zic la întâlnirea cu pricina, și am primit binecuvântare să spun că îi plac cărțile, că nu îi place să i se spună să mănânce, că e ambidextră și că îi pare rău că pleacă prima învățătoare (fuarte mult a îndrăgit-o).

Buuuun. And I did say all of the above. În schimb, mi-au spus și ele ce face Sara la școală. Că citește non-stop, că e prietenă cu X, că lucrează foarte mult, că îi place să cânte la instrumentele din clasă, că e independentă, că e sensibilă, yaddy yadda, nimic nou (again, ziua în care voi afla ceva nou de la altcineva despre Sara va fi una tristă, sunt mai atentă la ea ca la nimeni și o miros din Zimbabwe chiar de nu vrea să îmi spună ce o necăjește-chestie care mi-a atras de altfel și interdicția de a-i mai citi mintea, cică e nepoliticos mami, dar asta e altă poveste, și nu e ca și cum o fac intenționat, e involuntar, deci nu pot să o opresc, doar să nu o mai arăt).

Așa. Trecând de cele bune învățătoarea nouă și cea veche a Sarei au început să spună fooooarte delicat, și lucrurile mai puțin bune. Deci fii-mea râde mult. Chiar și când nu e cazul. Știam (știați și voi, că v-am povestit cu formularul de gândire). Am fost profund distrusă, vă imaginați. Am zis și eu că mă bucur că râde mult, și am rânjit. Apoi cică singura chestie cu care nu îi place să învețe e socotitoarea Montessori. Păi da, mi-a zis, că nu pricepe de ce trebuie să facă adunări și scăderi cu ea, că le știe face din tărtăcuță și în plus mă terorizează pe mine acasă să îi dau înmulțiri și împărțiri (serios, pagini întregi de exerciții, zici că îi dau înghețată, așa chițăie de fericire când sunt de acord să îi scriu exerciții-asta facem noi în serile de weekend sfinte sisoe de mă uit la ea ca la un păianjen în dormitor). Deci a rămas că poate îi predau înmulțirea și împărțirea în clasa zero ca să nu mă mai streseze pe mine acasă.

După care le-am zis, că să știe, că o încurajez să facă prostii cât mai multe. Că e cuminte foc și na, e copil, năzdrăvăniile sunt bune. Deci să știe și ele că dacă face prostii pe acolo (nu face, din păcate, snif) e (și) din cauza mea. Și am rânjit iar. Ele au tăcut politicos, dar nici nu au părut șocate. Na, cum să nu-mi placă locul ăla.

Și apoi a venit la piece de resistence. Cicăăă, îmi zice A. vădit stânjenită de gravitatea situației, știți, uneori, în mijlocul lecției, se uită așaaaa, în zare sau pe geam și nu e acolo deloc, nu știu pe ce tărâmuri e, dar sigur visează cu ochii deschiși, uneori și câte o oră întreagă.

And I just melted. Și m-a bufnit și râsul. Adică copilul meu, al meu, al meu al meu, visează cu ochii deschiși?

Normal, dar normal că visează cu ochii deschiși, la fel de normal ca părul șaten și ochii căprui și unghiile ovale, ca felul ușor pițigăiat în care zice CEEEE, ca serile și diminețile și mâncatul cu cărți în mână, la fel ca încăpățânarea de catâr atunci când cineva o pune să facă ceva ce nu vrea, la fel ca obsesia de a mirosi paginile, ca gura cu colțurile ușor ridicate sau ca timiditatea excesivă.

She daydreams. Cum ar fi putut să nu? 🙂

IMG_9120

Corolar

Standard

De fiecare, dar de fiecare dată când mă întorc dintr-o vacanță fac, involuntar, același lucru. Caut o altă vacanță. Nu mă liniștesc până nu o am deja planificată pe următoarea, de parcă aș putea tolera să stau la birou doar în condițiile în care știu că la data X voi evada din nou. Și asta m-a făcut să mă gândesc la lucrurile astea pe dos, de care am mai scris, care se încăpățânează să nu respecte regula sațietății, de fapt nu doar prima lege a lui Gossen, cea a utilității marginale descrescânde, ci de-a dreptul pe toate trei. Așa, cu maximă inconștiență, doar de-ale naibii, că nenea ăsta a avut tupeul să spună că e lege că te saturi chiar și de lucrurile care îți plac.

Poate are nevoie de un corolar legea asta. De unul care o contrazice oarecum. Cred că lucrurile care îți plac cu adevărat, cele pe care le iubești cu adevărat de fapt, scriu gândindu-mă cu Sara în cap, vor aduce plus de satisfacție pe măsură ce le faci mai mult și mai des. N-am iubit-o pe Sara la infinit în secunda în care s-a născut, oi fi eu stricată, dar chiar n-am. A crescut treptat, dar mai important e că nu s-a oprit, crește în continuare constant. Pe măsură ce Sara adună zile în anii ei, în egală măsură eu mă uit mai tembel ca un tăuraș îndrăgostit la ea, în fiecare zi ce trece mi se pare mai mișto timpul petrecut cu ea și abia aștept să ajung acasă să îmi împleticesc cu ea picioarele pe sub o pătură, pe capetele opuse ale canapelei, citind sau să ne jucăm, la infinit, același joc, cel pe care l-a ales să nu se sature de.

Și sigur, sigur, nu e valabil doar pentru Sara :). Cărțile, muzica, marea și vacanțele în general, tot ce iubesc cu adevărat urmează același regim. The more I have, the more I want. Și cred că e la fel pentru toată lumea, pretty sure că Picasso nu s-a plictisit să picteze sau Steinbeck să scrie, Ansel Adams să fotografieze.

Revenind la vacanțe, stăteam și ascultam o conversație din culisele corporațiilor de azi, unde auzeam de generalizarea practicii de a nu-ți lua concediu de mai bine de doi ani. Trei luni trecute de atunci și tot nu pot să îmi scot chestia asta din cap. Oare cum dracu or trăi oamenii ăia? Cum? Doi ani fără concediu. Poate munca într-o corporație e pentru ei ce era pentru Piscasso arta, mbut somehow I doubt that. Doi ani fără concediu. Doi! Și eu am nevoie de voință ca să rezist mai mult de o lună fără una, cât de mică. Cred că mai degrabă au uitat cum e. A trecut, fără să își dea nici ei seama, atâta timp de la ultima vacanță că au uitat pur și simplu ce gust are. Și zău cred că de toți oamenii și-ar lua acum o vacanță în maxim 2 luni ar mai cere una.

Îmi plac vacanțele, nuș dacă reieșea foarte clar despre ce e articolul ăsta. Despre că lumea ar trebui să își ia mult mai multe vacanțe, zău, așa credem noi (Sara has my back on this one) 😀

IMG_9482

No hurry

Standard

Eu sunt rapidă. Îmi place viteza. Mult. E micul meu drog. Mă mișc repede, iau decizii repede, fac conexiuni repede (uneori prost, dar sigur repede), conduc cu viteză, fac cel mai repede și primele lucrurile care nu îmi plac astfel încât să mă pot bucura în liniște și fără întreruperi de lucrurile care îmi plac.

Fii-mea? Nu are nicio, dar nici cea mai mică treabă din Univers cu graba. None whatsoever.

Dimineața (sau seara), de când mă știu, eu sunt gata în maxim 10 minute de când am deschis ochii, cu tot cu duș, coafat și minimachiatul meu. Dar maxim 10 minute, cred că reușesc lejer și în 5. Când eram tânără mă uitam puzzled la clișeele alea în care un el aștepta o ea să fie gata de petrecere o oră pe ceas și nu înțelegeam cum dracu. Întotdeauna eu am fost gata prima.

Sara? Dimineața? Ha! Trebuie să o trezesc cu minim 40 de minute înainte de ora în care vreau să ieșim pe ușă. Se întinde înceeet, ca o pisică, întotdeauna întâi picioarele și abia apoi mâinile, niciodată sincron. Apoi își alege înceeet hainele, uneori se răzgândește, alteori își aduce aminte cine știe ce istorioară pe care e musai să mi-o spună atunci. În timpul ăsta eu execut micul dejun care o așteaptă prompt, întotdeauna la timp pe masa din sufragerie (nu folosim masa din bucătărie decât atunci când avem musafiri, în rest mâncăm, întotdeauna împreună, doar că prin casă, pe unde ne nimerim). Pe care ea îl mănâncă tacticos în miniiiim 15 minute. După care se duce la toaletă, se spală pe dinți, mai uită ceva, mai trage o cizmă și într-un final apoteotic ieșim pe ușă. Uneori, mă mai întreabă îngrijorată: Întârziem? Paradoxal, eu, deși rapidă, nu leșin să ajung nicăieri la timp, ea, deși fără grabă, vrea să ajungă la fix. Nu întârziem mama, și chiar nu întârziem niciodată.

Cu mersul? Am mai povestit că la Sara e ceva record, a început să meargă singură la 1 an și 7 luni. Pe la 1 an și 4 luni îmi amintesc precis că a făcut câțiva pași singură, dar când a văzut că e fără mâna mea she was like fuck this, not doing it again, pot să cad, și a insistat să fie asistată de un deget arătător slăbănog încă 3 luni din viața noastră.

Pamperși? Aș fi vrut să renunțe mai devreme, aș fi vrut. Am și încercat, pe la 2 ani jumate, parcă, pe la țară, să o las fără, complet inutil, se pișurina pe unde apuca fără nici cea mai mică intenție de a ajunge la un WC.

Și atunci, cred că prima oară, am început să o întreb. Când renunți la pamperși, mama? Că pana mea, erau ai ei, nu ai mei, so after all, it kinda was her call. So mi-a zis: vara viitoare. Și vara viitoare, promptă ca un ceas elvețian, a renunțat la pamperși, aproape fără accidente sau bătăi de cap.

Acum, de vreun an, o tot întrebam dacă nu vrea să vină să învețe cu mine să ne dăm cu placa iarna la munte. Voia, o simțeam până în capătul firelor mele de păr, că se tot uita cu jind la pozele pe care i le arătam și îmi admira placa mea, dar mi-a zis că nu anul ăsta mama, la anul. Și anul ăsta, din nou, s-a ținut de cuvânt. Încet și tacticos, la fel cum a învățat să meargă, a început și să se dea cu placa.

Mi se părea înainte că pierd timp cât așteptam. Așa de tare mă enerva, că am avut tot timpul sentimentul ăsta, de când eram copil, că sunt aici pentru doar o fracțiune de secundă și ar fi mișto să mă bucur de ea. So orice coadă, așteptare sau amânare îmi făcea sângele să clocotească în vine. Serios, it did.

Not anymore. Sara m-a învățat, în cel mai calm și negrăbit mod cu putință, că nu pierd timp atunci când nu mă grăbesc ci dimpotrivă, îl câștig. În cele 30 de minute pe care le am dimineața când ea baletează, eu citesc, cânt, sau ascult un podcast. Ba uneori chiar fac curățenie în casă. În anul în care n-a vrut să vină cu mine am mai furat câte o zi din weekend și m-am dus singură să mă dau. Cozile nu mă mai deranjează, iar o întârziere de ore a vreunui avion mă binedispune, pentru că am puțin mai mult timp să citesc șamd.

Deci da. Fără grabă. She taught me that. Și mie îmi place să învăț (mai ales de la ea) 🙂

PS. Tot conduc cu viteză tough, some things never change 😛

fullsizerender2

A încurca

Standard

Mami, ce înseamnă a încurca?

A încurca? Hm, când ești în dificultate cred, când nu știi pe unde să o iei. De ce mă întrebi?

Mă ignoră cu întrebarea mea și pune alta: Eu te-am încurcat vreodată pe tine?

Wtf.

Nu mama, cum să mă încurci.

Am încurcat-o pe S. (asistenta învățătoarei). A zis că am încurcat-o.

Așa a zis? De ce?

Păi. (toate poveștile Sarei încep cu păi și cu hohote contagioase de râs). Păi X avea muci și i-a întins pe nuș ce foaie și eu am râs.

Râd și eu, nu poți să nu râzi când râde Sara.

Și asta a încurcat-o pe S.?

Nuuuu, am primit și eu și X formular de gândire. X are deja două, eu sunt la primul, îmi explică mâța.

Ceeeee ai primit?

Formular de gândire.

Ce draci e ăla?

O foaie în care te întreabă de ce ai făcut ce ai făcut, ce ai urmărit cu asta, ce sperai să obții, chestii din astea. La 3 forumulare de gândire mergi la directoare.

Daaaa? Zic eu. Mișto, directoarea voastră e tare drăguță, mă bucur dacă ajungi la ea.

Și apoi vă cheamă și pe voi, părinții.

Abia aștept, îmi place la școala voastră. Da nu înțeleg, ce legătură are cu încurcatul?

Mpăi eu am completat în chestionar de sus până jos “să râd”. Ce ai făcut: am râs, ce ai urmărit cu asta: să râd, ce sperai să obții: să râd șamd.

Sounds fair. Și?

Păi S. mi l-a dat înapoi și a zis să reformulez.

Și tu ce ai făcut?

Am reformulat.

Cum?

Am scris așa: Ce ai făcut: m-am amuzat, ce ai urmărit cu asta: să mă amuz, ce sperai să obții: să mă amuz șamd.

Și atunci S. a zis că nu a mai văzut așa ceva și că am încurcat-o.

Nuș cum vi se pare vouă, da eu am acoperit-o toată de pupici.

IMG_3344

Aici

Standard

Nu vi se pare că e tare haios cuvântul ăsta, aici? Dacă l-aș auzi prima oară mi s-ar părea un cuvânt tare săltăreț, care m-ar face să râd. Aici. Dacă îl spui de suficiente ori, începe să semene cu japoneză, nu cu română. Aaaaaaaiiiiciiiii. Parcă ar fi un viermișor mic și alb, cu o șapcă roz și un fluier verde, sau ceva de genul ăsta. Să încetez cu prostiile, mnu? 🙂

Am citit o carte care făcea în vreo 350 de pagini apologia vieții moderne. Cum că e confortabilă și că oricine visează la trecut trebuie să fie puțin ipocrit. Actually, I agree. Sunt convinsă că ce urmează o să fie mai bine decât ce a trecut, în termen de standard de viață (duamne, urâte cuvinte).

Mdar. Una mi se pare să spui că avem avantaje în traiul de astăzi și alta mi se pare să spui că viața și statul în natură (of, trebuie să găsesc un alt cuvânt pentru asta) e ceva ce numai un dement își poate dori.

Pencă, call me crazy (I am anyway so who cares), dar pe mine una aproape nimic nu mă face mai fericită decât să stau ore sau zile doar afară). Fie că merg prin păduri, fie că mă dau pe munți sau că stau zi și noapte pe plajă, those are the times I love most. Nu zic că e ușor, după o săptămână la cort, fără apă curentă sau toaletă, când faci un duș zici că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. Și există posibilitatea, pe care nu o neg, că e un fel de răsfăț al celor ce își permit luxul ăsta, adică al celor care au o casă la care să se întoarcă. Perfect plauzibil, ba chiar probabil.

Însă, trecând peste asta, oamenii sunt făcuți să stea afară. În aer și între copaci, pe munți, văi, râuri, lacuri sau la mal de mare. Ne aduce endorfinele în corp, mai ceva ca 2 ore pe bandă la sală (mă rog, de asta am citit, nu e ca și cum aș executa :D, încă nu pricep de ce în viața vieților mele aș sta închisă într-o cameră să fac sport în loc să înot, să mă dau pe munți sau să donno, merg cu tricicleta într-un parc).

Nu e exclus să fie de la miile de ani pe care oamenii i-au petrecut, în istoria lor, afară, mergând și culegând sau vânând, vs. grăuntele de viață recentă când avem iarna calorifer și apă caldă.

Dar indiferent care ar fi motivul, mi se pare așa o prostie că oamenii aleg, cumva împotriva firii lor, să rămână în case cât mai mult. E confortabil, sigur, dar să dea dracu dacă ceva confortabil ne-a făcut pe noi vreodată fericiți.Săptămâna trecută am fost puțin plecată și a plouat mult. Cu această ocazie am constatat că aveam o gaură în talpa bocancului meu drept, care m-a înduioșat nu de altceva, dar probabil se datorează exclusiv plimbărilor luuungi pe care mă încăpățânez să le fac.  I walk. 🙂 Nu o gaură foarte mare, una mică, dar complet suficientă ca să intre apa la cel mai mic pas. Piciorul meu drept a înotat constant, și deși îi place asta, nu e obișnuit să o facă împreună cu o șosetă, fie ea și multicoloră. Așa că, ajunsă înapoi în București, m-am înfipt într-un mall să iau bocanci noi. Nu prea calc în mall-uri (doar la filme, și acolo suntem in and out rapid), nu cumpăr haine decât rar și atunci de pe net, dar la pantofi e musai să încerc, merg cu anii în ei și dacă nu sunt megaaaa comozi mor. Și am rămas fascinată (că na, nu mai fusesem de mult) de cât de mulți oameni sunt în mall-uri. În culoarele alea de piatră, toate artificiale, cu lumina artificială, fără nici măcar o singură fereastră, numai lumini mari pe albe. Mă uitam înmărmurită de parcă era prima oară când ieșisem în lume, ca ultima țărăncuță dintr-un sat de vârf de munte (maybe I am) la cuplurile unde o ea își lăsa gingaș pe un umăr din el în timp ce se plimbau prin mall. Asta făceau ei vineri seara. Se plimbau prin mall sfinte sisoe. Familii cu copii cu punguțe de la H&M, prietene botoxate cocoțate pe toace de 12. O să fiu rea (de fapt știți deja că sunt rea), dar am avut cel mai puternic sentiment de grădină zoologică. Una pe care animalul homo sapiens și-o alege singur. Atâta că nu prea sunt vizitatori, majoritatea sunt exponate.

Adevărul e că m-am săturat să văd copii cu tabletă la masă și cu nasul în rahaturile astea de televizoare sau plimbându-se în pantofi drepți pe ciment gri perfect plat. Vreau să văd cât mai mulți copii care zac așa cu burta-n sus și capul pe spate pe o bucată ondulată de iarbă, încotoșmănați pe zăpadă la munte sau cu picioarele în apă, la mare. Și nu în mod excepțional, cum e acum, în una sau două săptămâni de vacanțe pe an, ci mult, mult, mult mai mult dintr-un an. Sunt precisă nu numai că asta îi va face pe ei fericiți, dar și pe noi. So. Unde e aici-ul vostru? 😛

IMG_4774