Afraid

Standard

Îmi aduc aminte că am mai simțit asta și la 1 an, 3 sau 5 ai Sarei, dar zău că 7 ani e cea mai mișto vârstă de până acum. Mi se pare atât deeee complet și rotund timpul cu Sara, cum e ea și mare și mică și atotștiutoare și naivă, și blândă și dreaptă, și iubitoare și independentă și nu aș schimba la ea niciun fir din capul ei. Aș întinde zilele astea cu ea așaaa ca pe o picătură de culoare cu un castron de apă, doar doar aș reuși să păstrez cât mai mult felul în care e ea acum.

Atâta că nu am cum. Felul în care ea e acum se va sfârși. Așa cum Sara de 3 ani a dispărut și nu o să se mai întoarcă niciodată. Și sigur, poate Sara de 23 de ani sau de 33 de ani va fi și ea drăguță, dar nu o cunosc încă. O știu însă pe Sara de 7 ani, care îmi ia mâna și se încolăcește în ea, care se ghemuiește la mine în brațe și deși eu sunt cea care are brațele în jurul ei de fapt ea e cea care mă înconjoară toată, Sara care râde în hohote de-ar face și-un munte măcar să zâmbească, cea care îmi spune că mă iubește și că ar vrea să nu mai facă nimic în nicio zi din viața ei în afară de a sta cu mine.

Dar vor veni zile în care nu îi va plăcea atât de mult de mine. Va fi adolescentă, va fi. Și ca toți adolescenții, va avea o grămadă de tragedii și crize existențiale și părinții vor fi cu siguranță parte din ele, că așa e normal să fie, trebuie să treacă peste mine ca să poată să prindă curaj să fie ea. Și nici nu aș vrea să fie altfel, nu, nu o vreau copil din ăla lângă fusta mamei la 40j de ani, vreau să fie ea întreagă, așa cum va fi, așa cum se va rotunji singură. Dar obiectiv vorbind, eu nu o să fiu parte din ea, o să fiu, în cel mai fericit dintre scenarii, extrem de improbabil, cineva cu care îi place să vorbească din când în când. Și mi-e dor de mor, de pe acum, oribil de dor, de fiecare seară în care e numai și numai a mea.

Știu că e egoist. Paradoxal, pentru nu fac parte din categoria care crede în a-și jertfi viața proprie și orice minut pentru copiii lor, ci dimpotrivă am și eu o viață, uneori mai gri, alteori mai galbenă, dar a mea, fără ea. Dar cu toate astea sunt complet egoistă pentru că poate tocmai pentru că am o viață a mea, îmi place extrem, dar extrem de mult, cu Sara în ea.

Știți ce se întâmplă în serile când îmi trec toate astea prin cap? Mi se face frică. Oribil, oribil de frică, tot timpul mi-e frică când sunt fericită și doar de asta mi-e frică, că o să pierd lucrurile care mă fac fericită. Mi-e frică că o să vină vremea, și știu că o să vină, în care Sara nu va mai fi cea mai mare parte din viața mea, iar eu nu voi mai fi cea mai mare parte din viața ei. Și niciun negru de pe lume nu mi se poate părea mai mare ca ăsta.

Ce fac atunci? Nimic. Doar stau încă o oră pe jos la ea în dormitor să mă joc un joc cu ea. Și poate, doar poate, deși i-am spus noapte bună și că o iubesc, mă mai duc o dată la ea în cameră, cerșind cu ochi mari de cățel o îmbrățișare, în care o țin cât pot eu de strâns și cât pot eu de mult.

Iar apoi mă bag în pat, puțin fericită și puțin tristă. Și apoi, a doua zi, o iau de la capăt.

Playlist de februarie.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s