Arhive zilnice: 11 Ianuarie 2018

Loser

Standard

De pe laaa hmmm, 3 sau 4 ani ai Sarei ne jucăm jocuri din astea în 2 sau mai mulți (gen Piticot), dar are groaznic de multe. De fapt, cred că în afară de cărți și colorat (inclusiv inventat povești) și desene și lupte, doar asta face.

Nu știu ai voștri cum sunt, dar Sarei nu îi plăcea să piardă. Plângea, se supăra, vai și amar. Chestie care bineînțeles mă enerva pentru că nu mi se pare deloc așa de important în viață să câștigi la orice rahat, și nici nu pricepeam de unde și de ce face așa. Când era mică mică și jocurile erau de așa natură, o lăsam să câștige pentru că pur și simplu nu îmi plăcea să o văd așa, dar mă întrebam dacă e ok ce fac, mi se părea că mnu prea.

Apoi, când a mai crescut, i-am zis că ori respectă regulile și nu trișează și acceptă de câștigă ea sau eu (mai mult gândindu-mă la momentul în care se va juca cu alți copii) ori nu mă mai joc cu ea. S-a conformat, dar se vedea pe ea că tot suferă profund când pierde.

So am început să o las din nou să câștige, intenționat și vădit. Adică nu mă ascundeam, vedea clar că o las să dea de 10 ori cu zarul până dă numărul care îi convenea șamd. Asta în timp ce citeam pe Quora un răspuns super aclamat de la un tătic care spunea că nu își lăsase niciodată, dar niciodată băiețelul să câștige un joc de șah și că atunci când, ajuns la 12 ani a reușit în final să câștige, a fost cea mai fericită zi din viața lui pentru că reușise să câștige pe bune.

Now that seemed the way to go. Prin muncă și responsabilitate către victorie, clearly the values anyone wants to implant in their childs.

Numai că mie nu îmi venea să fac așa. Nu îmi place deloc dar deloc să văd oamenii pe care îi iubesc (iar pe Sara evident că mai mult ca pe oricine) necăjiți și mă necăjesc mai mult decât ei de nu am cum să îi ajut. Dar pe Sara aveam cum să o ajut, puteam să o las să câștige și să o fac fericită, deși asta implica mustrări de conștiință că sunt o mamă rea ce crește copilul prost și o să ajungă un copil din ăla ofticos cu care nimeni nu vrea să fie prieten :D.

Except it didn’t. At all. Acum, Sara nu se mai supără când pierde, deși încă își dorește să câștige. Și cred că ceea ce a făcut-o să se schimbe a fost faptul că am fost sinceră cu ea.

Când am început să o las să dea cu zarul de țâșpe ori, m-a întrebat:

-Mama, mă lași intenționat să câștig?

-Da, iubita mea.

-De ce, tu nu vrei să câștigi?

-Nu, chiar deloc, nu mă interesează să câștig, prefer să te văd pe tine fericită, pentru mine e muuuult mai important. Și pentru că tu te necăjești când pierzi, te las să câștigi.

N-a zis nimic niciodată, a continuat să câștige de ori câte ori a vrut iar apoi a trecut pur și simplu la jucat normal, și deși uneori o bat și de 5 ori la rând, nu se mai necăjește. Iar anul trecut, de ziua mea, m-a lăsat să câștig concursul la îmbrăcatul de dimineață. It was the best present. Pentru că deși am eșuat în a îi insufla valoarea conform căreia prin muncă și prin responsabilitate ajungi la victorie (de altfel cam strâmb din nas la chestia asta eniuei), i-am dat în schimb alta, care pentru mine e infinit mai importantă: că micile victorii personale sunt neglijabile în fața bucuriei de a face un om pe care îl iubești fericit

Prea mergea melodia asta, una din preferatele mele când aveam 13 ani 😀

Anunțuri