Arhive zilnice: 3 Ianuarie 2018

Ice breaker

Standard

Atunci când te apuci (vrei nu vrei) să crești un copil nu prea ai idee ce faci și nici nu se materializează în niciun fel în primii ani.

Sigur, sunt simpatici și când îți dau primul pupic sau prima îmbrățișare ți se pare că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. De asemenea, sunt îngrozitor de drăguți și evoluția și genele din dotare ne fac să ne topim la mutrițele lor dulci și la cuvintele stâlcite. Dar overall, jucatul puzzle-urilor la nesfârșit pe podea sau coloratul în tandem nu sunt rewarding în sine și nici nu par a aduce cu sine un rezultat imediat.

Mai mult, începând cu faimoasa vârstă de doi ani și terminându-se probabil niciodată, au momentele lor de being total, mbut total assholes și te întrebi de crești o ființă umană sau următorul Fuhrer în devenire.

Și uneori așa, eu una mă uitam din exterior și mă întrebam: da ce dracu’ fac? Am idee ce fac? Pentru că nu e o rețetă fixă cu ouă sparte și miligrame de zahăr să crești un om, faci ce crezi tu că e bine și basically nu ai nici cea mai vagă idee care naiba va fi rezultatul. Plus că nu e ca și cum se apucă să salveze umanitatea la 6 ani sau să scrie cel mai minunat roman din istoria timpurilor la 13. Sunt copii, copilăresc, cu bune și rele și tu doar speri că ce ingrediente torni și alegând forma potrivită a paharului în care îi ții, o să iasă la un moment dat o poțiune magică de acolo, chiar dacă pe parcurs pare că o să distrugi casa in the process (senzație pe care o am destul de des atunci când unii oameni îmi spun sau îmi arată din priviri părerea lor despre modul absolut halucinant și mult prea libertin în care aleg să o cresc pe Sara).

Desigur că nu știu încă care va fi rezultatul, dar mergând azi cu mașina, singură, înapoi din vacanța mea terminată de iarnă, mă gândeam, ca mai întotdeauna, la ea. Și m-am surprins constatând că personalitatea ei devine vizibilă, se conturează. Și deși mi-a plăcut de ea la un an și trei și cinci, acum, de două săptămâni la șapte, mi se pare că se conturează o tânără persoană de gen feminin care o să fie așa și pe dincolo, cu o mulțime de culori (v-oi povesti în săptămânile următoare de timpul va fi puțin mai amabil cu mine ca azi). Îmi plac culorile în care se colorează Sara. Tare, tare mult. Și deși cred în continuare că influența mea e limitată în ceea ce e ea, în ceea ce devine ea, mă face să continui să fac ceea ce cred, să o cresc așa cum sper că e bine. Să o tratez ca pe un om egal mie, să îi spun întotdeauna, dar întotdeauna adevărul, regardless de cât de greu sau neplăcut e el, să îi fiu insulă dar în același timp să o împing ușor cu botul, ca o mamă morsă (not my spirit animal, in all fairness), să înoate singură.

Eram, în ultima zi din anul ce a trecut, pe malul râului nostru de pe un picior de plai, râu mic și nevoiaș care începuse deja să înghețe pe la mustăți. Eu mă uitam, ca de obicei, la vârfurile munților, care sunt făcute să-mi fure mie privirile, iar când m-am întors la Sara am constatat că, metodic, apăsa cu piciorușul în cizma mov bucățile de gheață, apoi le lua cu mâna și le arunca în râu.

– Ce faci mami?

– Sparg gheața.

– De ce? întreb nelămurită, acțiunea în mod vădit neavând un rost în logica oamenilor mari și pătrați.

– Ca să eliberez râul. îmi răspunde încet și calm Sara de parcă aș fi fost așa mică și prostuță că nu știu răspunsul la întrebarea asta.

Aș fi putut să îi mai explic o dată ceea ce oricum știe deja, că râul îngheață de la temperatură și că primăvara bla bla dar în schimb mi s-a părut că Sara avea dreptate, o dreptate mai mare decât cea care ține de grade celsius și că mai degrabă eu sunt cea care ar trebui să învețe ceva.

A doua zi, prima din 2018, soarele strălucea, gheața se topise și râul curgea din nou, după impresia mea, deloc obiectivă, destul de vesel.

O să continui și eu să sparg gheața pe râul Sarei, chiar dacă poate nu ține neapărat de mine cum o să fie în primăvara, vara, sau toamna vieții ei.  Mocănește o să îi dau înainte cu libertatea, cu considerarea ei ca egalul meu, cu blândețea și căldura și cu mirarea de felul în care noi, părinții, suntem uneori proști și egoiști și răi uitând cât de incredibil de norocoși suntem că cineva ne iubește așa.

La fel cum o să fac, uneori poate împotriva legilor fizicii, cu toate celelalte lucruri în care cred cu adevărat :P. În 2018 și 19 și 23 și la infinit. 🙂

IMG_0878

 

Anunțuri