Arhivele lunare: decembrie 2017

Cerne

Standard

cérne [At: DEX2 / Pzi: cern / E: lat cernere] 1 vt (Adesea fig.) A trece un material prin sită sau prin ciur, pentru a alege sau pentru a separa granulele mai mici de cele mai mari sau pentru a înlătura corpurile străine. 2 vt (Fig) A distinge. 3 viu (Fig) A ploua mărunt Si: a bura. 4 vt (Fig) A alege partea bună, valabilă (dintr-un studiu, dintr-o concepție etc.), eliminând restul

Nu știam că a cerne înseamnă și a ploua mărunt, mi s-a părut frumos că înseamnă și asta.

M-am tot gândit la ce am promis că o să mă gândesc, la ce aștept eu, la ce sper eu de la ăștia 12 ani de școală (plus) pe care îi are Sara în față.

Nu știu dacă chiar am scos-o la capăt, but so far this is what I figured out. Mi-ar plăcea să primească noțiuni elementare, de bază, din mai toate domeniile. Parțial, școala acoperă asta (mate, română, istorie, geografie, fizică etc). Doar parțial, pentru că for the life of me nu pricep de ce nu studiem pictori, sculptori sau compozitori la școală. Dar nu e bai, de asta mă are și pe mine.

Ceea ce mi se pare periculos la școală (pe lângă tona de NU uri care sper să nu i se întâmple, despre care am tot scris) e că aduce tone de informație, mult peste, sau conexe cumva față de ce ar trebui să fie noțiunile de bază.

So ceea ce mi s-ar părea ideal la ăștia 12 ani de sclavie ar fi să învețe să distingă. Să învețe două lucuri:

1. care e informație de bază, cea care îi va folosi pe viitor

pare grea asta pentru un copil, dar nu mi se pare nici pe departe la fel de grea ca a doua

2. să descopere din pleiada de chestii de o să i le înșire diverșii ce o interesează pe ea cu adevărat

Mie una mi-a lipsit complet partea asta, abia după ce am terminat facultatea și ceva după am redescoperit că mă fascinează nuj, prostiile mele, fotografia, muzica, genetica, astronomia sau tot ce ține despre mecanismele creierului. Era un vacarm și un haos între toate și habar nu aveam ce îmi place și ce nu. Habar n-am avut la ce facultate vreau să dau și după ce am terminat-o nici ce aș vrea să profesez.

Noise. Tot timpul suntem înconjurați de zgomot. Și e aproape imposibil să distingi în tona de zgomot, de informație inutilă, sau falsă adevărul (nu generic, al tău). Deci dacă ar putea să separe cumva zgomotul, dacă ar învăța să facă asta, ar fi bine :).

Cred că dacă Sara ar putea cerne în anii ăștia, ca și cum ar proba niște haine dintr-un șifonier imens, și să aleagă nu multe, doar 5 obiecte vestimentare care i se potrivesc, respingând, pe rând, pe cele care îi sunt prea mari sau prea mici, prea colorate sau prea negre pentru ea, cred că ăsta nu ar fi chiar așa un timp pierdut.

Și hainele ălea ar putea să le poarte zilnic, pentru că sunt cele care îi plac cu adevărat. De multe ori oamenii mari au un șifonier plin de haine din care nu poartă mai nimic și pierd timpul utiându-se la ce să aleagă, iar apoi le aleg tot pe cele mai urâte doar pentru că sunt cele cu care s-au obișnuit. Deci nu așa. Să nu irosească timp pe mii de haine, ci să le aleagă doar câteva, cele care îi plac și care i se potrivesc cu adevărat.  Să învețe și să descopere cel mai mult în ălea 5 chestii sau 3 sau 1 oricâte ar fi ălea care or interesa-o pe ea. Astfel încât la 18 ani să știe că vrea să fie croitor sau zugrav sau pilot de curse. EA. EA EA. Nu eu, profesorii, bunicii, oricine altcineva, ce vrea ea să fie. Cred că ar putea fi unul din shortcut-urile spre o viață mișto.

So bineînțeles că i-am zis și ei:

-Băi mama, m-am gândit la treaba asta cu școala, și uite, vreau să știi că o să ai multe multe lucruri de învățat în anii ăștia și nu știu, voiam să îți zic că pentru mine nu o să fie important să le înveți pe toate, dar mi-ar plăcea să le înveți pe cele care îți plac.

-Mama, îmi zice viermele-e serioasă treaba când sunt mama și nu mami-, mama, dar eu la școală de asta mă duc.

-De ce? întreb ușor bleagă

-Să aflu.

-Ce? întreb și mai dezorientată.

-Totul.

-Păi de ce te interesează totul?

-Dar cum să nu mă intereseze totul? Sunt curioasă să aflu tot.

-De ce? repet cu scuipat curgându-mi ușor din colțul stâng al gurii

-Păi ce altceva e de făcut?

Deciiii am rezolvat-o și pe asta. Apparently fii-mea se duce la școală să afle totul. Mi-a mai comunicat și că momentul ei preferat dintr-o zi obișnuită (altfel preferă tot zilele de vacanță cu mă-sa) e ăla când se duce la școală. Mă scuzați, da am murit puțin, în 36 (soon enough) ani de viață n-a fost zi să mi se pară cel mai fain moment ăla în care mă duceam la școală sau la muncă (like the opposite). So am întrebat-o, ca de fiecare dată când îmi face din ăstea: -Al cui copil ești tu fată mică? -Al tău mami, al cui să fiu.

A mea, a cui să fie :).

IMG_9785

 

Reclame

In praise of

Standard

Acum vreooo două săptămâni îmi scrie un prieten: mă plictisesc. Deci am văzut negru în fața ochilor. În general sunt drăguță cu el (că na, doar e prietenul meu), dar acum am zis că-l strâng de gât. So am înjurat de vreo două ori (sau poate trei) și i-am zis: „uită-te la un film, citește ceva, du-te să te plimbi, mergi pe la un prieten, gândește-te la ceva ce te interesează„. De fapt a fost. Bip bip bip „uită-te la un film, citește ceva, du-te să te plimbi, mergi pe la un prieten, gândește-te la ceva ce te interesează” bip bip. După care i-am zis și că mă enervează.

Și mă. Când eram eu mică aveam o păpușă. Una singură. Era, cred, una din cele mai ciudate păpuși din Univers. Cu capul țuguiat și în rest maimuță, era maro deschis gălbuie, cu ce părea a fi un fel de blăniță, din pluș. Cam jumate de mine, așa. Repet. Singura mea jucărie. Nici prin cap nu mi-a trecut nicio secundă că mă plictisesc. Mă jucam zeci de mii de jocuri imaginare cu păpușa aia, îl rugam pe bunică-miu să îmi citească ziarul, întotdeauna mi se părea interesant, dar nu mai interesant decât să-l privesc cum se rade cu briceagul, mă mai duceam pe la bunică-mea să văd ce gătește și să trag cu urechea la conversațiile cu fetele ei, mă uitam pe geam la lume, și toate astea înainte de 5 ani când am învățat să citesc și eram deja mult prea ocupată :)).

Nu cred în plictisitul ăsta, nu știu cum poate cineva să se plictisească. CE înseamnă asta? Adică sunt atâtea dar atâtea de făcut, de visat, de mirosit, de simțit, de trăit, cum să te plictisești? Adică să nu ai nimic de făcut? Asta înseamnă plictiseală? Dar ălea sunt cele mai minunate momente din Univers pentru că sunt cele cu poate în ele. Sunt începuturile a mii și miliarde de lucruri și minuni pe care le poți inventa. Nu, serios, nu cred că se poate plictisi cineva.

Iar Sara? 🙂 Sara e a mea. Nu am auzit-o spunând niciodată că se plictisește, în schimb am auzit-o spunând unui alt copil că plictiseala nu există :P. Când mergem la țară e un drum de vreo 5-6 ore cu mașina. Eu nu sunt vorbăreață când conduc, îmi place să ascult muzica și să visez. Așa că Sara are de înfruntat câteva ore bune de plictiseală. Aș putea să îi dau laptop sau telefon. Nu i le. I le mai dădeam când era mai mică și mă certa lumea că se plictisește. Acum ne-am făcut amândouă mai mari și mai curajoase :). Sara cântă melodiile de pe CD, desenează sau citește. De multe ori însă doar se uită pe geam. Uneori vorbim. Dar de multe ori doar plutim așa în tăcere.

Acasă mă joc cu ea ori de câte ori vrea (noua și unica mea regulă funcționează), dar de mute ori nu vrea să facă nimic cu mine. Și cele mai frumoase lucruri le face când nu face nimic. Ieri a învățat să cânte Oda Bucuriei. Singură, cu notele scrise de mine, în mai puțin de o zi. Sigur, e varianta simplă și o cântă prost, dar a vrut ea și asta a făcut :). Tot în clipele astea de făcut nimic a construit un Wall-e din hârtie, apoi un costum de Wall-E pentru ea (chiar i-au ieșit) și unul de Eva și un telescop (dar chiar e telescop, se face mai mare și mai mic). Ieri a înșirat vreo trei lego unul lângă altul și a inventat un scaun nemaivăzut care asigură fotosinteza în timp ce proprietarul lui cântă la chitară pe el. A zis că merge și la alte instrumente, dar cel mai bine iese fotosinteza dacă melodia e la chitară. Am dat din cap. Desigur. Chitara și fotosinteza merg mână-n mână. Apoi a mai scris o poveste (acum le scrie cu litere de mână și din fericire e mai greu puțin deci nu mai am foiletoane chiar prin toată casa) la care nu am voie să mă uit (nuș de ce nu mai am voie să mă uit la ele, dar bănuiesc că din cauză că mă ultraextaziam și mă emoționam ca o fraieră ce sunt).

Și ăstea sunt doar din weekendul ăsta mare și leneș. Nu cred în plictiseală (îmi vine să scriu cu litere mari), ce să fac dacă nu cred, să mă prefac, să mint? Mă uit la Sara și mă bucur. Atâta fac. Și mai înjur în eter și apoi spun că mă enervează prietenilor care îmi spun că se plictisesc. Cum să te plictisești?Cum mă cum?

IMG_9127

 

 

Um pouco sozinho

Standard

Eram convinsă că înseamnă un zâmbet mic dar înseamnă puțin singur. Îmi place melodia (mi-a trimis-o Andrei, cea în engleză, că are versuri scrise de autor și în portugheză și în engleză) și m-am tot învârtit între variante până să o aleg pe asta care deschide playlistul de decembrie. Am ascultat-o ieri probabil de vreo 50 de ori, conducând vreo 8 ore pe ploaie. Și Waters of March e tot despre ploaie, dar într-un fel netrist. Cum și um puoco sozihno e de fapt vesel, chiar dacă nu înseamnă în realitate un zâmbet mic, cum credeam eu.

E tare ciudat decembrie ăsta de începe. În fiecare an singura mea bucurie iarna era Crăciunul, că puteam face cadouri uamenilor pe care îi iubesc și mă hrăneam ca un monstru mare și negru cu fericirea lor. Și anul ăsta fac asta, desigur, dar parcă nu mai aștept atât, poate pentru că am terorizat deja niște uameni drăguți care m-au lăsat să fac asta cu cadouri (știu că a fost horror și mulțumesc). Mi-e un pic groază de pomul de Crăciun iar la birou e primul an în care am hotărât toți, într-un glas, că nu decorăm și nu ne facem cadouri. Îmi place de copiii de la birou. Tare mult. Suntem urâciosi sincron.

Vreau să ningă. Rău rău de tot și vreau să mă duc să cad încet de pe un vârf de munte, dacă se poate fără uameni pe el, în afară de ai mei. Și mai vreau să o învăț și pe Sara, să vină și ea cu mine. Mi-a promis că încearcă. Mai vreau în decembrie să nu îmi fie frig, deloc nu îmi place frigul și așa de enervant mi se face nasul de bețiv, roșu ca un Rudolf pe baterie. Și să îmi aduc aminte un nume, tot uit. Și mai vreau să fiu leneșă cât mai mult, și mai ales de sărbători. Să ne uităm la filme ciudate și să citesc și să fie cald în casă și să gătesc ceva bun pentru toată lumea și ei să zică moaaa ce bun e, să nu mai zici că nu știi să gătești (și eu o să mă umflu toată în pene deși o să știu că zic doar așa că mă iubesc și eu tot nu știu să gătesc) și să mă dau cu Sara cu sania și Charlie să alerge după noi și să cânt dimineața o melodie, aceeași melodie, și să mă întrebe lumea daaaa ce melodie e asta, și eu să răspund între două note și apoi să o fredoneze în timp ce se duc la duș, iar apoi Andrei, că tot am început articolul cu el, să se trezească și să mă întrebe ce vină are el pe lumea asta de trebuie să suporte cântatul meu iar eu să știu de fapt că îi plac diminețile așa.

Voi ce vreți de la decembrie? 🙂