Arhive zilnice: 27 noiembrie 2017

Insula

Standard

O bună parte din părinți crede că părințeala lor modulează personalitatea copilului din dotare. Eu cred că personalitatea Sarei modulează părințeala mea. Eu sunt mama care sunt pentru că Sara e așa cum e ea, nu invers.

Am mai scris de multe ori, ce scriu nu sunt sfaturi nici rețete, e doar experiența noastră, ce funcționează la mine și la Sara. Ok, și atunci de ce scriu? Scriu, și asta am mai spus, pentru un părinte, unul singur, acolo, undeva, care poate vrea sau simte să facă ce facem noi dar nu știe dacă e bine, dacă se poate, pentru că e ușor ciudat față de ceea ce face sau spune restul lumii. Pe mine mă ajută să știu că am pe cineva de partea mea.

Mi-a fost arătat recent un videoclip cu o educatoare (întâmplător, chiar Montessori), care vorbea părinților, reamintindu-le că sunt părinții și nu prietenii copiilor, prin următoarea istorioară din viața ei: într-o seară, copiii ei erau foarte, dar foarte supărați pe ea și i-au spus că o urăsc, i-au urlat că o urăsc. Și atunci ea a spus: Da? Nici nu știți ce fericită m-ați făcut, e cea mai fericită zi din viața mea. Dacă voi mă urâți înseamnă că eu sunt un părinte bun. Și asta e ceea ce trebuie să fiu când voi aveți 3 sau 6 ani. Completa apoi, către public: vreau să fiu prietena copiilor mei când sunt adulți. Când sunt copii, vreau să fiu mama lor.

Nu era nouă ideea, am mai auzit-o prin cercurile mele de părinți și când Sara era mică mică, dar atunci sincer nu mă simțeam nici părinte nici prieten, ci un fel de sursă de hrană și alinare ușor lipsită de personalitate. Așa că nu m-a bântuit ca acum. Acum m-a. 🙂 De fiecare dată când aud o idee care nu se potrivește în puzzle-ul meu o analizez cu cea mai mare atenție. Uneori, mi-am schimbat ideile. Alteori nu, dar exercițiul a fost oricum folositor, îmi pune ordine sau liniște în gânduri.

Ok. Am încercat să îmi dau seama ce mă deranja la cele de mai sus. Oare că mă imaginam în situația în care Sara mi-ar spune că mă urăște și mă făcea să mă simt neconfortabil și deci încercam să anulez prin modele de comportament autocreionate orice posibilitate de gen? Mniu. Scenarizez des viața mea viitoare cu Sara și sunt conștientă că posibilitatea există. Then what bugged me?

Mi se pare că în istorioara de mai sus se pleacă de la premisa că a fi părinte e ceva ce depășește tot și ca atare înghite anumite comportamente prin puterea sa. Ca și cum ni s-ar cuveni dragostea copiilor noștri doar pentru că le suntem părinți. Și că indiferent cum ne-am purta cu ei, o vom avea.

Nicio dragoste din lumea asta nu e datorată. Nimeni, niciodată, nu va putea să mă convingă de contrariu.

Voi fi prietena Sarei la 30 de ani ai ei dacă voi fi prietena ei la 5, 15 și 25. Nu voi fi inamicul ei  (spre binele ei, desigur) la 5, 15 și 25 iar la 30 PAC! va avea revelația că mă iubește de numa. Lucrurile pur și simplu nu funcționează așa. Prietenia are nevoie de alegere reciprocă constantă. Cred, sper, că mă va iubi la 30 de ani pentru că o înțeleg prin toți anii pe care îi trăim împreună, în zilele în care are soare pe strada ei și în cele în care ninge.  Pentru că îmi poate spune de acum toate secretele ei și eu i le păstrez cu seriozitate. Pentru că nu o las să vorbească urât cu X sau să-l lovească pe Y sau să mănânce dulciuri în loc de mic dejun prânz și cină (mai puțin în ziua ei perfectă din an, desigur), dar nu o las să facă astea nu urlând și fiind dură ci explicând mult și des, și din nou, și din nou, fără să mă plictisesc (ok, uneori mă plictisesc :D) dar și fără să dau înapoi nici măcar un milimetru. Pentru că îmi place să fac prostii și să nu respect regulile nici de oameni mari nici de oameni mici, pentru că îmi place să încerc, împreună cu ea, și o să o trag de mânecă să sărim de la diverse înălțimi de câte ori o să am ocazia.

Mă deranjează diviziunea dintre prieten și părinte și aparenta profundă incompatibilitate. Un prieten nu poate fi și părinte iar un părinte nu poate fi și prieten.

De ce?

Cred că e percepția pe care o avem despre ce înseamnă părinte și ce înseamnă prieten. Părintele e cel care trasează limite, uneori blânde și ferme, alteori autoritare, dar limite. Un părinte care nu trasează limite nu e un părinte bun (cu asta sunt de acord). Iar un prieten? Un prieten e cineva cu care te distrezi, căruia îi spui secretele, cineva în care ai încredere, cineva cu care faci prostii, cu care testezi poate, împreună limitele. Așadar, cele două chiar par a se exclude.

Atât că noțiunea mea de prietenie e ușor diferită. Da, prietenii mei sunt cei cu care am făcut (și uneori mai fac) tâmpenii. Cei cu care încă testez diverse limite. Cei cu care mă distrez și toate cele de mai sus. Dar mai sunt mult mai multe lucruri decât asta. În primul rând, sunt oamenii pe care i-am ales. Oamenii care se potrivesc. Oamenii care mă iubesc înapoi și care sunt acolo când râd dar mai ales când plâng. Cei care vin val vârtej din celălalt capăt al Bucureștiului când simt că am nevoie sau ies de la film când îi sun pentru că știu că s-a întâmplat ceva grav dacă primesc un apel de la mine. Da, înjură cot la cot cu mine pe cei de mă enervează, le plac filmele și muzica mea, pe care o tolerează cu seninătate la drumurile lungi cu mașina. Dar nu numai. Sunt și cei care, cu blândețe și căldură, îmi spun când greșesc. Îmi spun ce cred ei. Care uneori coincide cu ce cred eu, alteori nu. Sunt oamenii care pot să fie cu mine ei înșiși și cu care eu pot să fiu my weird self. Oamenii care nu se prefac. Cărora nu le datorez nimic și care nu îmi datorează nimic. Doar alegem să fim buni unii cu ceilalți.

Și nimic din cele de mai sus nu mi se pare că exclude calitatea de părinte. Dimpotrivă, e exact ceea ce vreau să fiu și eu pentru Sara. O insulă. În viață o să fie întotdeauna o grămadă, dar grămadă de oameni care nu o să o placă, oameni care o să o facă să sufere. Uneori nu se va plăcea pe ea însăși. Va suferi, din diverse motive. Și în toate furtunile astea, care cu siguranță vor urma, vreau ca eu să fiu insula ei. Cea la care poate să înoate întotdeauna, dar întotdeauna, pentru un loc sigur.

O insulă, nu un continent. Cea mai mică insulă din lume, una pe care nu vreau să locuiască, doar să vină să își tragă sufletul, ca apoi să se întoarcă să înoate în mări sau oceane, singură. Dar vreau să știe că indiferent, indiferent ce va face, cum se va simți, ce va crede despre ea, influențată sau nu de ce spun alții, va exista cel puțin un om care o va iubi indiferent de ceea ce va face și care îi va spune, la fel de întotdeauna, adevărul, dar în cel mai blând și nedureros mod cu putință.

Nu asta ar trebui să facă părinții? Nu asta ar trebui să facă și prietenii? Nu sunt, si unii si altii oameni care ne iubesc? 🙂

img_0955