Arhivele lunare: Noiembrie 2017

Pilot automat

Standard

Îmi place să aflu despre modul în care ne merge mintea, mi se pare îngrozitor de mișto, aș putea să înghit mii de pagini ani întregi doar despre asta și nu m-aș plictisi (de fapt chiar asta fac :D). Una din chestiile pe care am citit-o e că funcționăm la modul automat de multe ori :). Ca să salveze energie și să își maximizeze intervențiile în domeniile esențiale, creierul nostru funcționează pe automat. Unele lucruri sunt evidente (respiratul, mersul, pompatul sângelui la organe etc, chestii care sunt legate de creierul nostru de bază, ăla reptilian). Dar fascinant mi s-a părut că nu doar alea. Cele mai complexe procese, ultimele adăugate de evoluție, care se desfășoară în straturile cele mai noi, cele mai aproape de craniu sunt egal de supuse automatizării. Orice se repetă are potențialul de a intra pe pilot automat. Așa se face că deși, dacă, ipotetic, ne-ar fi distrusă bucățica de creier responsabilă de memoria de scurtă durată și am ține minte doar ce s-a întâmplat înainte de 2010 dar nu și ce am mâncat ieri la cină tot am avea capacitatea să învățăm care e camera noastră deși nu am ține și minte că știm treaba asta.  Sigur v-ați trezit ajungând acasă cu mașina fără să fi avut nicio amintire despre cum ați ajuns acolo. Sau, mai exact, atunci când facem prima oară parcarea laterală cu spatele pare o sarcină imposibilă ce necesită zeci de minute și concentrare, dar după 1 an de trafic în București o faci cu o mână în timp ce vorbești la telefon despre fizică cuantică. Little mice brains ne arată ce se întâmplă în studiile în care ne holbăm la ele. La început, când un șoricel intră într-un labirint cu o bucățică de ciocolată la final activitatea sa neurologică arată cam așa

1

A fost atent fiecare secundă să vadă de unde vine mirosul. După o serie de repetiții, când deja s-a obișnuit cu traseul și știe să găsească ușor ciocolată, arată cam așa (la fel de urât desenez și în realitate :D):

2În perioada dintre, no/low activity. La fel arată și creierul nostru când parcăm mașina lateral cu spatele, când facem un memo din care am mai făcut o mie, când gătim cina sau când plătim facturile.

Și e foarte bine să fie așa, altfel am urla probabil de atâta informație :). Însă pe mine m-a făcut să mă gândesc ce alte procese din viața mea le automatizez? Cu siguranță automatizez conversația când dau nas în nas cu colega aia plictisitoare, când răspund unui nene de la bancă la telefon care vrea să îmi vândă nuș ce card, când Sara se smiorcăie că mai vrea dulciuri, sau când mă certa tata în liceu că nu învățam la chimie și că beam prea multă cola.

Ritualurile, de exemplu spălatul pe dinți dimineața, sau baia seara, periatul părului, urcatul, pusul centurii în mașină, alergatul la școală să nu întârziem dimineața, toate sunt acțiuni repetitive. Și fiind repetitive intră, involuntar, pe pilot automat, pentru că așa ne sunt construite creierele.

Dar nu ne sunt zilele, fiecare din ele, lunile, anii și viața compuse în 90% din cazuri din acțiuni repetitive? Atunci asta înseamnă că o să fiu aici doar în vacanțe, pe care le iubesc atât de mult? Doar când se întâmplă lucruri extraordinare? Când Sara intră la facultate?

Băi, la dracu, nu vreau asta.

Așa că ieri seară am fost atentă la cum mi se încălzește mâna când umplu cada pentru baia Sarei. La cum s-a adâncit capul ei în umărul meu când i-am citit povestea de seară. La senzația pe care a lăsat-o părul ei în mâna mea azi de dimineață, când i-am prins cozile, la felul cum a sunat vocea ei când mi-a zis Pa mami, te iubesc, la fiecare milisecundă din cele pe care le-am avut cu ea doar azi. Și știți ceva? Fiecare, dar fiecare din momentele astea, deși repetitive, și deci potențial plictisitoare, nu au fost. Toate mi-au adus bucurie și mi-au făcut inima o balegă caldă (well, what, they did). Și mai vreau. Pe toate le vreau. Și nu o să mă plictisesc de ele ni-cio-da-tă. Și nu o să uit să fiu atentă la fiecare dintre ele, oricât de mici ar fi. 🙂

img_7954

 

 

 

 

Anunțuri

Insula

Standard

O bună parte din părinți crede că părințeala lor modulează personalitatea copilului din dotare. Eu cred că personalitatea Sarei modulează părințeala mea. Eu sunt mama care sunt pentru că Sara e așa cum e ea, nu invers.

Am mai scris de multe ori, ce scriu nu sunt sfaturi nici rețete, e doar experiența noastră, ce funcționează la mine și la Sara. Ok, și atunci de ce scriu? Scriu, și asta am mai spus, pentru un părinte, unul singur, acolo, undeva, care poate vrea sau simte să facă ce facem noi dar nu știe dacă e bine, dacă se poate, pentru că e ușor ciudat față de ceea ce face sau spune restul lumii. Pe mine mă ajută să știu că am pe cineva de partea mea.

Mi-a fost arătat recent un videoclip cu o educatoare (întâmplător, chiar Montessori), care vorbea părinților, reamintindu-le că sunt părinții și nu prietenii copiilor, prin următoarea istorioară din viața ei: într-o seară, copiii ei erau foarte, dar foarte supărați pe ea și i-au spus că o urăsc, i-au urlat că o urăsc. Și atunci ea a spus: Da? Nici nu știți ce fericită m-ați făcut, e cea mai fericită zi din viața mea. Dacă voi mă urâți înseamnă că eu sunt un părinte bun. Și asta e ceea ce trebuie să fiu când voi aveți 3 sau 6 ani. Completa apoi, către public: vreau să fiu prietena copiilor mei când sunt adulți. Când sunt copii, vreau să fiu mama lor.

Nu era nouă ideea, am mai auzit-o prin cercurile mele de părinți și când Sara era mică mică, dar atunci sincer nu mă simțeam nici părinte nici prieten, ci un fel de sursă de hrană și alinare ușor lipsită de personalitate. Așa că nu m-a bântuit ca acum. Acum m-a. 🙂 De fiecare dată când aud o idee care nu se potrivește în puzzle-ul meu o analizez cu cea mai mare atenție. Uneori, mi-am schimbat ideile. Alteori nu, dar exercițiul a fost oricum folositor, îmi pune ordine sau liniște în gânduri.

Ok. Am încercat să îmi dau seama ce mă deranja la cele de mai sus. Oare că mă imaginam în situația în care Sara mi-ar spune că mă urăște și mă făcea să mă simt neconfortabil și deci încercam să anulez prin modele de comportament autocreionate orice posibilitate de gen? Mniu. Scenarizez des viața mea viitoare cu Sara și sunt conștientă că posibilitatea există. Then what bugged me?

Mi se pare că în istorioara de mai sus se pleacă de la premisa că a fi părinte e ceva ce depășește tot și ca atare înghite anumite comportamente prin puterea sa. Ca și cum ni s-ar cuveni dragostea copiilor noștri doar pentru că le suntem părinți. Și că indiferent cum ne-am purta cu ei, o vom avea.

Nicio dragoste din lumea asta nu e datorată. Nimeni, niciodată, nu va putea să mă convingă de contrariu.

Voi fi prietena Sarei la 30 de ani ai ei dacă voi fi prietena ei la 5, 15 și 25. Nu voi fi inamicul ei  (spre binele ei, desigur) la 5, 15 și 25 iar la 30 PAC! va avea revelația că mă iubește de numa. Lucrurile pur și simplu nu funcționează așa. Prietenia are nevoie de alegere reciprocă constantă. Cred, sper, că mă va iubi la 30 de ani pentru că o înțeleg prin toți anii pe care îi trăim împreună, în zilele în care are soare pe strada ei și în cele în care ninge.  Pentru că îmi poate spune de acum toate secretele ei și eu i le păstrez cu seriozitate. Pentru că nu o las să vorbească urât cu X sau să-l lovească pe Y sau să mănânce dulciuri în loc de mic dejun prânz și cină (mai puțin în ziua ei perfectă din an, desigur), dar nu o las să facă astea nu urlând și fiind dură ci explicând mult și des, și din nou, și din nou, fără să mă plictisesc (ok, uneori mă plictisesc :D) dar și fără să dau înapoi nici măcar un milimetru. Pentru că îmi place să fac prostii și să nu respect regulile nici de oameni mari nici de oameni mici, pentru că îmi place să încerc, împreună cu ea, și o să o trag de mânecă să sărim de la diverse înălțimi de câte ori o să am ocazia.

Mă deranjează diviziunea dintre prieten și părinte și aparenta profundă incompatibilitate. Un prieten nu poate fi și părinte iar un părinte nu poate fi și prieten.

De ce?

Cred că e percepția pe care o avem despre ce înseamnă părinte și ce înseamnă prieten. Părintele e cel care trasează limite, uneori blânde și ferme, alteori autoritare, dar limite. Un părinte care nu trasează limite nu e un părinte bun (cu asta sunt de acord). Iar un prieten? Un prieten e cineva cu care te distrezi, căruia îi spui secretele, cineva în care ai încredere, cineva cu care faci prostii, cu care testezi poate, împreună limitele. Așadar, cele două chiar par a se exclude.

Atât că noțiunea mea de prietenie e ușor diferită. Da, prietenii mei sunt cei cu care am făcut (și uneori mai fac) tâmpenii. Cei cu care încă testez diverse limite. Cei cu care mă distrez și toate cele de mai sus. Dar mai sunt mult mai multe lucruri decât asta. În primul rând, sunt oamenii pe care i-am ales. Oamenii care se potrivesc. Oamenii care mă iubesc înapoi și care sunt acolo când râd dar mai ales când plâng. Cei care vin val vârtej din celălalt capăt al Bucureștiului când simt că am nevoie sau ies de la film când îi sun pentru că știu că s-a întâmplat ceva grav dacă primesc un apel de la mine. Da, înjură cot la cot cu mine pe cei de mă enervează, le plac filmele și muzica mea, pe care o tolerează cu seninătate la drumurile lungi cu mașina. Dar nu numai. Sunt și cei care, cu blândețe și căldură, îmi spun când greșesc. Îmi spun ce cred ei. Care uneori coincide cu ce cred eu, alteori nu. Sunt oamenii care pot să fie cu mine ei înșiși și cu care eu pot să fiu my weird self. Oamenii care nu se prefac. Cărora nu le datorez nimic și care nu îmi datorează nimic. Doar alegem să fim buni unii cu ceilalți.

Și nimic din cele de mai sus nu mi se pare că exclude calitatea de părinte. Dimpotrivă, e exact ceea ce vreau să fiu și eu pentru Sara. O insulă. În viață o să fie întotdeauna o grămadă, dar grămadă de oameni care nu o să o placă, oameni care o să o facă să sufere. Uneori nu se va plăcea pe ea însăși. Va suferi, din diverse motive. Și în toate furtunile astea, care cu siguranță vor urma, vreau ca eu să fiu insula ei. Cea la care poate să înoate întotdeauna, dar întotdeauna, pentru un loc sigur.

O insulă, nu un continent. Cea mai mică insulă din lume, una pe care nu vreau să locuiască, doar să vină să își tragă sufletul, ca apoi să se întoarcă să înoate în mări sau oceane, singură. Dar vreau să știe că indiferent, indiferent ce va face, cum se va simți, ce va crede despre ea, influențată sau nu de ce spun alții, va exista cel puțin un om care o va iubi indiferent de ceea ce va face și care îi va spune, la fel de întotdeauna, adevărul, dar în cel mai blând și nedureros mod cu putință.

Nu asta ar trebui să facă părinții? Nu asta ar trebui să facă și prietenii? Nu sunt, si unii si altii oameni care ne iubesc? 🙂

img_0955

O melodie

Standard

La început, o alegi. Dintre toate melodiile, doar pe ea. Știi doar că îți place și că ai putea să o asculți de o mie de ori. De fapt, ai ascultat-o deja de o mie de ori. Pe puțin.

So desfășori toate părțile componente, ca pe cele ale unui motor de mașină și doar te uiți la ele o perioadă, astfel încât să te obișnuiești cu logica lor, intimidată puțin (mai mult) de complexitatea lor, chiar e mai greu decât îți imaginai. Apoi, încet, încet, începi să le pui cap la cap, una câte una, piuliță, șurubel, piuliță, șurubel.

Inițial te bucuri ca un copil doar că începe să sune vag a piesa ta și ți se pare că ești cel mai mare inventator de mașini din toate timpurile. Apoi mai asculți puțin și îți dai seama că turația motorului nu e ceea ce trebuie.

Și apoi începe de fapt agonia (da sună rău, și nu știu de ce, pentru că deși e îngrozitor de greu și de enervant și de repetitiv și fără capăt e ceea ce vrei să faci, ceea ce te face puțin fericit, pentru că știi cum ar trebui să sune de fapt, așa că o repeți la infinit și seara, primul lucru când ajungi acasă, înainte să pui cratița cu mâncare pe foc și dimineața la 5, când tot blocul și Sara dorm (înșirată peste pătură, de parcă păturile ar fi fost inventate pe post de cearceaf, nici vorbă să te acoperi cu ele) din nou și din nou și din nou până îți amorțesc mâinile, până îți explodează capul că tot nu sună cum ar trebui, până abandonezi orice speranță și îți spui că cine dracu te-ai crezut tu de ți-ai imaginat că poți să faci asta și te mai duci să citești două pagini de carte și să dai cu mătura în sufragerie și apoi te mai așezi o dată să o cânți, știind că nu o să îți iasă și că mai rău o să te enervezi, dar nu îți pasă, vrei să încerci și dacă toată viața nu ai încerca altceva decât să îți iasă piesa asta și tot nu ar fi pierdută și atunci, pentru o fracțiune de secundă, după ce melodia s-a terminat și cutele de pe frunte s-au relaxat, mâinile îți sunt calde de cât s-au grăbit pe note, îți dai seama că poate, doar poate, nu ești sigură, pentru că oricum nu erai atentă la cum sună, dar parcă, puțin, puțin de tot, a prins aripi si culoare.

Nu cred că te poți plictisi niciodată învățând o melodie care îți place cu adevărat.

img_2830

Broken heart

Standard

Fii-mea se uită la desene, am mai zis. Nu calculator (deși programează niște lego pe niște tablete la școală la nuș ce opțional), dar da desene. A renunțat la TV, doar Netflix (poneii și urmașii urmașii urmașilor poneilor; da, poneii au urmași, don’t ask). În plus, ne place amândurora să mergem la cinema. Uneori am noroc de un film drăguț (ca Finding Dory), alteori ascult un podcast cât timp se uită ea la Micii Ponei-filmul (do not, I repeat, do not go la filmul ala dacă nu cumva vă obligă cineva). Filmul ei de desene animate era Ratatouille, că de altfel i-a plăcut și cartea (pe care a citit-o prima).

Până sâmbătă seară.

Sâmbătă seară, după ce fusesem să-și facă mâța o mască de vulpe pe la nuș ce ateliere și după ce ne jucasem 8850938 de jocuri prin casă, ar fi vrut să se uite la desene. Și m-am gândit să îi propun un film, că deja știam pe dinafară replicile la urmașii poneilor (TV e deschis doar pentru Sara, iar eu mă uit, da, recunosc public cu rușine la Vocea României când calc).

Așa că am descărcat unul din filmele mele preferate, poate chiar filmul meu preferat de desene animate: Wall-e.

Și ne-am făcut popcorn și marmota stătea înfiptă în umărul meu drept și osos și eram așa caldă și bleagă inside și probabil umpic mai mult fericită pânăcând.

Pânăcând a început să plângă cu muci si cu hohote de nu mai știam pe ce parte să o întorc să văd unde o doare, CE s-a întâmplat.

-CE s-a întâmplat? am întrebat-o și pe Sara după ce am constatat că nu țâșnește sânge în râuri din nicio bucată aferenta corpului ei.

-Eeeeee (tras muci, hohote, tras muci) eeeeee (tras muci) trist filmul (hohote, hohote, hohote, muci).

Acuma, nu știam ce să fac. Să râd sau să plâng (am râs, recunosc). Pentru că am mai văzut cu Sara filme triste (gen Ștrumfii 2 unde crăpa ștrumfița sau Brave unde jeluiește roșcata pe corpul lui mă-sa) și am plâns EU (numai umpic, la ștrumfiță), ea deloc. Nu că mă stresam, mă gândeam că n-a ajuns la etapa empatie (post 6 ani, zice un nene mai simpatic ca turma de scriitori părințitori cotemporani, Piaget).

Well, apparently, am ajuns în faza cu pricina. 🙂 Abia, dar abia am reușit să o liniștesc, a bocit o jumătate de oră (și încă înainte să pățească Eve sau Wall-e ceva, la început, când Wall-e era trist că nu îl băga Eve în seamă), nu mai zic apoi, deși apoi amestecat, râdea plângând în hohote (da, se poate). Iar în noaptea aia, sincer vă spun, n-am prea dormit, pentru că jumătatea mea cea mica a bocit amintindu-și cât de trist era Wall-e. Nu, argumentele mele că la final s-a ales cu fata și a salvat pământul n-au contat.

Sincer, mă bucur puțin că tocmai Wall-e a fost primul care să îi rupă inima în două. :). Un film cu 30j de cuvinte și un roboțel mai uman ca mulți dintre oamenii pe care îi cunosc :), care te face sa gandesti. Imi aduce aminte putin de Minunata lume noua :). Ati vazut Wall-e, si va place, da? We really can’t be friends otherwise.

Între timp l-am mai văzut de vreo 2 sau 3? ori și, din fericire, Sara nu a mai plâns, dar a hotărât că Wall-e și doar Wall-e e preferatul ei (la revedere Eroi în Pijama, mă bucur că am scăpat de voi). Chiar dacă e trist, mama? am întrebat-o. E cel mai frumos din lume, nu contează că e trist, a zis viermele.

Și cred că are dreptate. Uneori, poate nu in ciuda ci datorita, lucrurile triste sunt cele mai frumoase 🙂

I was wrong

Standard

Cred că imaginea asta de mai jos a fost prima pe care am văzut-o din cele de genul:

blind spot

Daca va acoperiti ochiul drept si va uitati la cruce si va apropiati treptat de ecran la un moment dat veti ajunge sa nu mai vedeti cercul.

Nu e o iluzie optica, e doar anatomie.

Suntem construiți așa, să ratăm cu desăvârșire anumite puncte (multe) care stau fix in fata noastră. Ele există, uneori toți ceilalți le văd, mai puțin noi, care ne aflăm în poziția nepotrivită.

E puțin bitter sweet, my favorite type, pentru că pe de o parte te întrebi cum dracu ai trăit până acum fără chestia X și pe de altă parte te bucuri așa de tare că ai găsit-o, chiar dacă târziu.

Am descoperit un punct mare și rotund, legat de Sara, pe care îl ratasem complet. Weekendul ăsta, nu mi-a luat decât vreo șapte ani de mămicie să îl descopăr. Oh well. L-am descoperit citind, ca pe multe altele. Recitind de fapt, un mic, mic, minuscul eseu. Senzația aia că te-a lovit un baros și te ridici de pe canapea bălăngănindu-te câteva secunde până reușești să îți readuci aminte cum dracu te cheamă și unde ești. Fix așa.

Am tot scris despre școală sau educație în forme mai pătrate sau mai rotunde. Și chestia e că de fapt tot despre ce am scris,  și probabil tot la ce m-am gândit e cumva legat de ce NU vreau să i se întâmple Sarei în ăștia 12 ani plus. Am atâtea tender points de îmi vine să urlu când mă atinge careva pe ele (actually chiar mă transform într-un mic monstru când cineva le redeschide) că știu foarte foarte precis ce NU vreau să i se întâmple Sarei la școală (să o lase în pace, să nu o streseze cu temele, să nu simtă presiunea concurenței stupide sau a notelor mari aso aso).

Și cu părinții cu care mai vorbesc tot așa pare să fie. Cumva, am ajuns toți aici, la școala asta, grădinița asta, în punctul ăsta fugind de, nu neapărat căutând ceva anume.

Adevărul e că habar nu am ce îmi doresc eu să obțină ea în ăștia 12 ani de școală. Îmi e atât de frică și groază și mi-e greață în stomac atunci când mă gândesc la școală și liceu și facultate că tot la ce m-am gândit până acum a fost că trebuie să supraviețuiască.

Atât. M-a întrebat și învățătoarea ei ce sper eu să se întâmple acolo (dar nu m-a pălit atunci) și i-am zis că sper ca Sara să rămână curioasă. Să nu o strice, voiam de fapt să zic. Jur. Atât voiam. Să supraviețuiască Sara cea mică și curioasă căreia i se pare o minune să afle, să citească și să zbiere tare melodiile mele rock în mașină.

Dar ce vreau de la școală pentru Sara?

Băi, sincer, nu m-am gândit la asta. Și mi se pare oarecum trist pentru mine că eram așa de preocupată de ce NU vreau să i se întâmple că am uitat cumva să visez la ce aș vrea să i se întâmple. E mult mai ușor să spui ce nu vrei decât ce vrei :). Eram leneșă și alegeam calea ușoară. 😀 Și cred că în cazul ăsta alegând calea cea mi ușoară aș fi putut să pierd, să o fac cumva pe Sara să fie axată pe a supraviețui în școală vs. nu știu,  pe a obține ce își dorește ea de la școală, pe ce ne dorim noi două, împreună de la școală.

Ce ar trebui să aștepte Sara de la ăștia 12 ani (presupunând că voi reuși să o păstrez în medii ca ăsta). Ce ar trebui să își dorească? Să ne dorim. Ce vreau eu pentru ea când va avea 18 ani și va pleca să dea la facultate?

Nu am răspunsuri azi 🙂 Doar întrebări. Și bănuiesc că o să ronțăi ceva la ele, pentru că nu e ceva la care vreau să răspund pătrat sau superficial sau cu clișee. Chiar vreau să mă gândesc serios la asta. It will take me some time. Și după ce mă lămuresc cât de cât o să o rog și pe Sara să se gândească și ea. Poate împreună găsim un răspuns.

IMG_9262

 

Randomness

Standard

Am niște frunze în fața blocului, cele care cad în fiecare noapte pe mașina mea neagră și murdară, foarte, foarte mari. Vreau de câțiva ani să aflu de ce sunt frunzele de pe mașina mea așa de mari.

Urăsc să stau 8 ore la birou (aș vrea să stau 2 sau 12 de ore în funcție de cum am treabă și cât îmi ia mie să o fac dar nu se poate pentru că reguli) dar cu precădere mă simt descumpănită după ce mă întorc după un weekend unde am stat cu capul în nori.

Nenea care parchează la 2 locuri de mine îmi tot cere să parchez mai aproape de cel din dreapta mea, pe unde se dă jos Sara, pentru că „idiotul de lângă el nu știe să parcheze”. Abia când m-ați convins (voi) să o parchez pe mijloc. „Idiotul” parchează bine, și el fix pe mijloc. Îi zâmbesc lui nenea isteric de fiecare dată și îi spun că sigur. Nu o mut niciodată spre mașina din dreapta.

Mi-am măsurat bocancii mei cu tenișii altcuiva la gradul de distrugere. Bocancii aveau jumătate de toc dispărută due to long walks iar tenișii erau jumătate dezlipiți (nu știu sigur de la ce).  Da, îmi plac încălțările distruse și le disprețuiesc puțin, doar puțin pe cele noi și strălucitoare.

Mă lupt de ceva vreme cu o piesă care mă enervează pentru că deși o cântam corect nu suna ca în capul meu. Mă exaspera, exaspera, o alesesem ca pe piesa ușoară și aia complicată mergea greu ca dracu dar suna bine, iar asta care ar fi trebuit să fie ușoară, deși o știu, suna prost și fals. Îmi venea să mușc din ea. Și nu știam da nu știam ce să îi fac, am ascultat-o de zeci de mii de ori să înțeleg ce nu se potrivește dar nimic. Până aseară, când m-am apucat să o bombăn prin casă. Bam bam bam bam bam bam bam. Și din nou bam bam bam bam bam bam. And it hit me. Le legam 2 cu 6 (3 plus 3) când de fapt era 2 cu 2 cu 2 și 2 cu 2 cu 2. Am fost așa de fericită că am făcut dansul victoriei singură prin casă. Mai am de învățat jumătatea grea din ea, dar o să fie ok.

I-a zis Sara unui băiețel (care îi plăcea) că are un Scooby Doo uriaș acasă. Băiețelul a întrebat. Te uiți la Scooby dooooo? Sara a zis da, se uita, acum nu se mai uită. Băiețelul a zis că e o porcărie. Sara a zis că pentru o lungă perioadă de timp a fost preferatul ei. Am fost mândră de ea.

Tot băiețelul ăsta a zis așa: Hai să nu mai vorbim de chestii de groază (vorbeau de fantome și vampiri) că eu sunt cam fricos. Dar nu sunt și plângăcios. Nu plâng deloc. Mai puțin când mă uit la desene animate și sunt foarte triste. Atunci plâng. Ce desene? a intrebat Sara. Mai bine nu iti spun, ca o sa plangi si tu. 

Și eu la fel, da nu i-am zis. I-am zis însă mămicii lui că mă bucur că o să fie și oameni buni când s-o face Sara mare.

Am făcut plăcintă cu mere. După rețeta mea de aici. N-a ieșit grozavă (still can’t cook) dar mi-a plăcut tare cum mirosea casa când era la cuptor.

Când ne mai vedem? a întrebat-o băiețelul la plecare pe Sara, doar între 4 ochi. Poate niciodată, mi-a spus Sara că i-a răspuns. I-am zis că nu-i prevăd probleme în relațiile cu băieții.

Citesc o carte scrisă de o femeie. Care îmi place. Cartea, nu femeia. De fapt ok, și femeia, e mai rar ca Sara să nu vrea dulciuri ca mie să îmi placă o femeie scriitor (long story, da cică ar fi o explicație, mi-a desenat mie cineva odată o cutie cu un șarpe mâncând un elefant ca să înțeleg). Sunt povestiri scurte dar nu sunt povestiri ca povestirile povestiri, tanti asta scrie ca o fotografie. Îngheață fracțiuni de mmm viață? pe câteva pagini. Uneori nu înseamnă nimic o poveste, uneori înseamnă totul. Mă bucur că am găsit-o.

Îmi place tare când dorm cu Sara, pentru că, uneori, pe la 5 dimineața, adormită complet, mă ia în brațe (mai precis mă strânge de gât cu mâna îndoită, într-o îmbrățișare în care trebuie să încăpem și eu și Cuți) cu așa o hotărâre și o nepăsare completă că mă topește. Numai certitudinea că iubești și că ești iubit înapoi la infinit îți permite să strângi oamenii în halul ăsta de gât și mă bucur că ea o are.

What have you been up to?

IMG_9092