Pentru sau cu

Standard

N-am plănuit să o țin langa săptămâna asta cu subiectul ăsta, doar s-a întâmplat. Unul din motivele pentru care citesc, pentru care, îmi imaginez, citesc o categorie de oameni (am pus un citat dintr-o carte acum ceva vreme care împărțea cititorii în două categorii: cei care își formează opiniile citind, influențați de ce citesc, și cei care le au deja formate, dar le regăsesc în cărți) este pentru că văd bucăți din mine în jumătăți de pagini și asta mă bucură mai mult decât un tort mare de ciocolată (am zis tort mare de ciocolată ca să make my point, dar tot nu mă omor cu dulciurile, you can keep the cake).

Și cred că fix duminică seara, după ce am scris articolul cu școala, am început să citesc o carte care atâtaaa, dar atââtaaa, mă face să zâmbesc. Scriu aici un paragraf din ea, chit că o să căscați de plictiseală (dar sper să nu):

„One should seek out an audience that matters. In teaching, in the students. They should not be seen merely as an audience but as part of a community of common concern in which one hopes to participate constructively. We should be speaking not to but with. That is second nature to any good teacher, and it should be to any writer and intellectual as well. A good teacher knows that the best way to help students learn is to allow them to find the truth by themselves. Students don’t learn by a mere transfer of knowledge, consumed through rote memorization and later regurgitated. True learning comes about through the discovery of truth. That never leads to the development of independent and critical thought. It is the obligation of any teacher to help students discover the truth [..]”.

Sincer, după ce am citit paragraful de mai sus, am înțeles un pic și mai bine de ce am urât eu cu atâta pasiune toate orele de școală și urăsc încă, cu completă desăvârșire, orice acțiune unde un A vorbește și un B tace și doar trebuie să memoreze ce-o zis A. Serios. Nu pot rezista mai mult de 30 de minute la astfel de chestii, poate dacă am o carte sub bancă sau căști în urechi și simplul gând că vreodată cineva m-ar obliga să mai urmez un curs legat de școala românească îmi provoacă reacții disproporționate de autoapărare.

Pentru că mai niciunul din profesorii mei nu a vorbit cu mine. Toți vorbeau pentru mine, într-un caz fericit (unii, sincer, pentru ei înșiși), dar nici unul nu vorbea cu mine. Eram tratați, și cred că nu s-a schimbat chiar atât de mult de atunci, copiii sunt tratați ca niște ființe inferioare.

Unele care nu știu și asta echivalează cumva cu a nu gândi.

Dar sfinte căcat, una e să nu știi ceva și alta e să nu gândești.

Sigur că nu știu o infinitate de lucruri, chiar și acum, adult, dar la fel de sigur că pot înțelege o grămadă de lucruri.

Că nu știu să recit acum Teorema lui Ceva nu mă face proastă (serios, chiar există teorema lui nenea Ceva). Dacă nu aș reuși să o înțeleg, abia asta, poate, m-ar face puțin 😛 proastă.

Necunoașterea nu e prostie.

Dar cumva așa simțeam eu că mi se vorbea la școală. Datoria mea era să stau acolo în bancă, să notez ce zicea proful și apoi să mă duc acasă să învăț (repetiție, probleme etc). Mă rog, în teorie, în practică visam la cai verzi pe pereți și acasă cel mult căutam cea mai scurtă cale de acces către rezolvarea problemei (luat o notă decentă să scap de materia X) dar de obicei tot cu visatul la cailor pe pereți mă ocupam (și da, în liceu caii verzi pe pereți erau băieții).

Și cel mai ciudă îmi e că sistemul ăsta de învățare ne face numb. Obedienți. Să scăpăm de chin. Mi se pare un miracol fiecare adult trecut prin școala pe care am făcut-o și eu și care reușește să mai rămână curios. Care încă caută. Iar adevărul e că marea majoritate (îmi pare, poate m-oi înșela, bine ar fi) pare doar fericită că a scăpat. Acum e timp de stat pe Facebook, uitat la seriale, shopping, bere cu băieții sau cafea cu fetele, vacanțe cu poze pe Instagram și în general adunat, adunat, cât mai mult adunat de orice: case, televizoare, șosete, chestii de prins părul, dulapuri, vaze, mese, pantofi, genți și paltoane. E timpul să nu mai gândim, e timpul să consumăm (dar despre asta altă dată că și așa am scris o tonă).

Câteodată, seara, înainte să adorm, îmi imaginez o lume în care toți oamenii sunt curioși. În care copiii învăță cum și nu ce să gândească. În care oamenii mari, noi, vorbim cu ei și nu către ei sau pentru ei. Cred că mi-ar plăcea lumea aia.

I can’t change the world. But sure as fuck pot să încerc să o cresc așa pe Sara. 🙂

IMG_9224

 

 

Anunțuri

8 răspunsuri »

  1. imi aduc aminte de sentimentul ala de plictiseala intinsa ca o campie fara sfarsit, dupa amiaza la liceu, cand nimeni, nici profii, nu aveau niciun chef. fiecare se gandea sa scape mai repede, sa se scurga ora, pt inca 10 minute de libertate. horror scoala noastra, absolut. noroc de reverii, muzica si faramitele de insule de curiozitate care au supravietuit, intr-adevar nu stiu cum

    Apreciază

    • :)) si eu il tin minte. dar era always, de cand paseam dimineata pe scara de la bloc si stiam ca urmeaza ora de mate, miercuri dimineata la 8, asa ca ma duceam cu prietena mea cea mai buna sa cautam o cafenea deschisa instead. poate asa au supravietuit. cu ajutorul orelor alora chiulite :))

      Apreciază

  2. Eu astăzi sunt ca o mașină de cursă cu turația la maxim. Sunt așa de furioasă și frustrata si mă simt atât de neputincioasa de-s in stare sa iau pe cineva la bataie :)) Dupa sase luni de cand am depus plangerea la scoala, la scoala unde copilul meu a fost tras de par de invatatoare si a capatat una la fund – dupa doua adrese trimise directiunii, am primit raspuns: directorul a propus sa fie mustrata in scris, comisia de ancheta a votat insa impotriva. Asa ca individa aia a scapat fara nici o pedeapsa si probabil in continuare crede ca a fost ok ce a facut, doar Ionut era un copil rau. Sunt absolut turbata de furie! Nu stiu daca m-am mai simtit asa vreodata – am una de zis: fuck the romanian school system. Sau mai bine zis, fuck the romanian system in general.

    Apreciază

    • Mai dar asta e absolut sf. Merita facut un mega riot. Traim asa cu senzatia ca daca se va intampla ceva vadit gresit oamenii se vor sesiza si va iesi scandal si vinovatii nu vor scapa nepedepsiti. Dar again and again and again in toata lumea asta se intampla contrariul. Hate this shit as well. Lots

      Apreciază

      • Pai mega riot nu stiu de-mi iese. Dar o sa fac o adresa si catre Inspectorat. Nu stiu daca iese ceva, dar macar ii stresez putin – mai ales ca au un director care tine la imaginea si prestigiul scolii. Si apoi pregatesc si un textulet pe care o sa il trimit la cat mai multa lume, poate-l viralizam nitel. Nu-i nevoie de nume si alte informatii, e suficient sa se recunoasca in el.

        Apreciază

  3. Am 31 de ani, abia in urma cu patru ani, cand am nascut primul copil, mi-am recapatat curiozitatea. Nu mai stiu exact cand am pierdut-o, mi-e frica sa imi amintesc, dar simt ca am trait zecile astea de ani as a complete idiot. Raspunsul meu era intotdeauna ‘nu stiu’, refuzam sa gandesc ceva cu mintea mea. Sa nu mai spun ca mi-a fost mereu teama sa am o parere despre orice. Nu stiu ce s-a intamplat intre timp dar mi-am revenit, citesc, retin (culmea! Asta nu se intampla niciodata in scoala, decat dupa ore lungi si chinuite de toceala), descopar chestii impreuna cu picii mei, imi pun intrebari acum, abia acum.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s