Arhive zilnice: 25 octombrie 2017

Pentru sau cu

Standard

N-am plănuit să o țin langa săptămâna asta cu subiectul ăsta, doar s-a întâmplat. Unul din motivele pentru care citesc, pentru care, îmi imaginez, citesc o categorie de oameni (am pus un citat dintr-o carte acum ceva vreme care împărțea cititorii în două categorii: cei care își formează opiniile citind, influențați de ce citesc, și cei care le au deja formate, dar le regăsesc în cărți) este pentru că văd bucăți din mine în jumătăți de pagini și asta mă bucură mai mult decât un tort mare de ciocolată (am zis tort mare de ciocolată ca să make my point, dar tot nu mă omor cu dulciurile, you can keep the cake).

Și cred că fix duminică seara, după ce am scris articolul cu școala, am început să citesc o carte care atâtaaa, dar atââtaaa, mă face să zâmbesc. Scriu aici un paragraf din ea, chit că o să căscați de plictiseală (dar sper să nu):

„One should seek out an audience that matters. In teaching, in the students. They should not be seen merely as an audience but as part of a community of common concern in which one hopes to participate constructively. We should be speaking not to but with. That is second nature to any good teacher, and it should be to any writer and intellectual as well. A good teacher knows that the best way to help students learn is to allow them to find the truth by themselves. Students don’t learn by a mere transfer of knowledge, consumed through rote memorization and later regurgitated. True learning comes about through the discovery of truth. That never leads to the development of independent and critical thought. It is the obligation of any teacher to help students discover the truth [..]”.

Sincer, după ce am citit paragraful de mai sus, am înțeles un pic și mai bine de ce am urât eu cu atâta pasiune toate orele de școală și urăsc încă, cu completă desăvârșire, orice acțiune unde un A vorbește și un B tace și doar trebuie să memoreze ce-o zis A. Serios. Nu pot rezista mai mult de 30 de minute la astfel de chestii, poate dacă am o carte sub bancă sau căști în urechi și simplul gând că vreodată cineva m-ar obliga să mai urmez un curs legat de școala românească îmi provoacă reacții disproporționate de autoapărare.

Pentru că mai niciunul din profesorii mei nu a vorbit cu mine. Toți vorbeau pentru mine, într-un caz fericit (unii, sincer, pentru ei înșiși), dar nici unul nu vorbea cu mine. Eram tratați, și cred că nu s-a schimbat chiar atât de mult de atunci, copiii sunt tratați ca niște ființe inferioare.

Unele care nu știu și asta echivalează cumva cu a nu gândi.

Dar sfinte căcat, una e să nu știi ceva și alta e să nu gândești.

Sigur că nu știu o infinitate de lucruri, chiar și acum, adult, dar la fel de sigur că pot înțelege o grămadă de lucruri.

Că nu știu să recit acum Teorema lui Ceva nu mă face proastă (serios, chiar există teorema lui nenea Ceva). Dacă nu aș reuși să o înțeleg, abia asta, poate, m-ar face puțin 😛 proastă.

Necunoașterea nu e prostie.

Dar cumva așa simțeam eu că mi se vorbea la școală. Datoria mea era să stau acolo în bancă, să notez ce zicea proful și apoi să mă duc acasă să învăț (repetiție, probleme etc). Mă rog, în teorie, în practică visam la cai verzi pe pereți și acasă cel mult căutam cea mai scurtă cale de acces către rezolvarea problemei (luat o notă decentă să scap de materia X) dar de obicei tot cu visatul la cailor pe pereți mă ocupam (și da, în liceu caii verzi pe pereți erau băieții).

Și cel mai ciudă îmi e că sistemul ăsta de învățare ne face numb. Obedienți. Să scăpăm de chin. Mi se pare un miracol fiecare adult trecut prin școala pe care am făcut-o și eu și care reușește să mai rămână curios. Care încă caută. Iar adevărul e că marea majoritate (îmi pare, poate m-oi înșela, bine ar fi) pare doar fericită că a scăpat. Acum e timp de stat pe Facebook, uitat la seriale, shopping, bere cu băieții sau cafea cu fetele, vacanțe cu poze pe Instagram și în general adunat, adunat, cât mai mult adunat de orice: case, televizoare, șosete, chestii de prins părul, dulapuri, vaze, mese, pantofi, genți și paltoane. E timpul să nu mai gândim, e timpul să consumăm (dar despre asta altă dată că și așa am scris o tonă).

Câteodată, seara, înainte să adorm, îmi imaginez o lume în care toți oamenii sunt curioși. În care copiii învăță cum și nu ce să gândească. În care oamenii mari, noi, vorbim cu ei și nu către ei sau pentru ei. Cred că mi-ar plăcea lumea aia.

I can’t change the world. But sure as fuck pot să încerc să o cresc așa pe Sara. 🙂

IMG_9224

 

 

Reclame