Arhivele lunare: Octombrie 2017

Tsictsictsic Tsactsactsac

Standard

Tscistsictsictsic Tsactsactsactsac Ați auzit vreodată zgomotul unor foarfece mari, de grădinar, atunci când tund un gard viu? În capul meu, cel puțin, cam așa ceva sună: Tsic tsic tsic tsic, tsac tsac tsac tsac.

Bunicul meu tăia, uneori, gardul pe partea dinspre stradă, atunci când eram foarte mică, cu niște foarfece mari și negre. Gardul trebuia să fie drept pe partea cu care dădea fața cu oamenii așa că tsictsictsictsic tsactsactsactsac în fiecăre primăvară. Nu îi ieșea extraodinar de drept gardul bunicului și mie oricum îmi plăcea mai mult pe partea dinspre interiorul grădinii, unde creștea cum voia el, fără ca bunicul să îl reducă la o formă dreaptă.

Apoi, pe la primele mele ieșiri din țară am văzut parcă Schonbrunn-ul unde gardurile erau cu adevărat drepte. Nu numai gardurile, și copacii, toate urmau niște linii matematice, de nici nu mai semănau deloc cu o pădure ci cu niște cuburi dintr-un tablou cam prost. Mi-a fost puțin frică de ele. Încă îmi e.

Nu îmi plac deloc lucrurile drepte, pătrate, forțate să crească altfel decât ar crește dacă ar fi lăsate în pace.

Și am senzația des de tot că oamenii mari se tund singuri sau încearcă să își tundă și copiii pentru a păstra liniile drepte.

Aud tsictsictsictsactsactsac de fiecare dată când văd culoarea negru din cutie pe părul unei fete tinere. Aceeași culoare negru, fix, fix, aceeași. Pe două capete diferite, dar totuși la fel.

Tsictsictsictsactsactsac și la ochelarii cu ramă neagră groasă. Tsictsictsictsactsactsac la tenișii roșii. Tsictsictsictsactsactsac la părerea despre imigranți. Tsictsictsictsactsactsac la mașina pe care o visează orice puștan sau la nunta și rochia de prințesă pe care o visează fiecare puștoaică. Tsictsictsictsactsactsac uneori de sus până joc aplicat la o viață de om. Liniile drepte, musai a fi urmate, ca într-o rețetă de negresă cu o lingură de făină și două ouă. Iar copiii? Păi și ei. Trebuie să fie inteligenți, fiecare dintre ei, să se descurce cât mai bine la școală, că altfel e prăpăd, apoi să se angajeze, într-o slujbă cât mai stabilă, să se însoare și să facă la rândul lor copii și să intre în ciclul de somn mașină birou mașină masă televizor baie somn repeat cu pauze programate de vacanțe în locuri supraglomerate și superpiperate la preț, dar care merită, că doar nu de aia muncim un an?

Poate mie de asta nu îmi iese nicio rețetă din astea cu 6 ouă și 200 ml de lapte? Am încercat să îi fac Sarei un tort, și Sara a zis că era bun, dar sincer, semăna izbitor cu o balegă de cal.

M-am întrebat de ce. De ce vrem să facem toți toate lucrurile la fel? De ce ne luam aceeași pereche de ochelari cu aceleași rame sau aceiași adidași sau aceleași paltoane? De ce uneori când vin acasă, pe strada cu cafenele de fițe, am senzația că trăiesc într-un roman de Kafka pentru că toate fetele arată identic, dar identic, de parcă ar fi surori, cu aceeași formă botoxată a buzelor,  una care l-ar face fericit pe Picasso, cu aceeași culoare galben pai a părului și aceeași pantaloni de piele mulați? De ce ne dorim toți aceeași viață pentru copiii noștri? De ce ne e frică să îi lăsăm să devină scriitori sau cântăreți sau călători, de ce nu instalatori cu afacerea proprie? Toți trebuie să fie intelectuali din ăia cu foi pătrate, serviete și costume gri.

Cred că explicația sunt zebrele. Serios. V-ați gândit vreodată la zebre? Adică trăiesc în savană. Aia care e galben maronie așa. Și totuși ele sunt alb cu negru, ca proastele. Leii? Galben maronii. Suricatele? Galben maronii. Hienele, șoarecii de cîmp, mai toate animalele adoptă tehnica camuflajului. Mai puțin zebrele. Zebrele sunt alb cu negru pe un fundal galben maroniu. What the fuck were they thinking? Well, they were thinking in terms of numbers. Ceea ce protejează zebrele nu e camuflajul, ci faptul că pot dispărea într-o secundă în cireada (cireadă s-o numi la zebre?) din care fac parte. Chiar dacă leul o vede de la marginea pădurii și începe să o alerge, o va pierde în secunda doi când zebra va intra în grupul ei.

Siguranță în uniformizare. Nu e o idee proastă. Cred că asta caută mulți oameni, siguranță, prin alegerile identice. Lipsa ei atrage o grămadă de nenorociri (mainly stres care ne omoară încet și sigur, mai ceva ca zahărul și noxele de zi cu zi). But then, if we follow the perfect reciepe, why don’t we (all) get to the end of the rainbow?

Melc. Animalul Sarei preferat e melcul. I se pare că e animăluțul ei, că i se potrivește, că ea e un melc mic, care nu se grăbește niciodată (și zău că nu se grăbește niciodată). Habar n-am cum și l-a ales, dar bineînțeles că mă topesc toată. Ce copil e ăsta să-și aleagă un melc drept animal preferat și nu un cățel sau o panteră?

🙂 Copilul meu. Și îi doresc și eu siguranță și lipsă de griji. Dar nu prea vreau să cred că și ea va trebui să fie zebră. After all, chiar dacă leul nu va prinde o anumită zebră, cu siguranță va prinde cel puțin una. Aș vrea să încerc să îi arăt cum se poate trăi fericit și fiind melc. Poate or fi mai mulți în 2030. Melci, păsări colibri, țestoase, lupi singuratici, veverițe, albatroși? Mai puține zebre. Poate.

PS. Poză cu castaniu. De m-ar plăti cineva greutatea mea în aur și nu m-aș vopsi. Singurul cap cu o culoare identică de pe tot mapamondul ăsta e unul singur. Al ei.

img_9353

Playlist de noiembrie

Anunțuri

Pentru sau cu

Standard

N-am plănuit să o țin langa săptămâna asta cu subiectul ăsta, doar s-a întâmplat. Unul din motivele pentru care citesc, pentru care, îmi imaginez, citesc o categorie de oameni (am pus un citat dintr-o carte acum ceva vreme care împărțea cititorii în două categorii: cei care își formează opiniile citind, influențați de ce citesc, și cei care le au deja formate, dar le regăsesc în cărți) este pentru că văd bucăți din mine în jumătăți de pagini și asta mă bucură mai mult decât un tort mare de ciocolată (am zis tort mare de ciocolată ca să make my point, dar tot nu mă omor cu dulciurile, you can keep the cake).

Și cred că fix duminică seara, după ce am scris articolul cu școala, am început să citesc o carte care atâtaaa, dar atââtaaa, mă face să zâmbesc. Scriu aici un paragraf din ea, chit că o să căscați de plictiseală (dar sper să nu):

„One should seek out an audience that matters. In teaching, in the students. They should not be seen merely as an audience but as part of a community of common concern in which one hopes to participate constructively. We should be speaking not to but with. That is second nature to any good teacher, and it should be to any writer and intellectual as well. A good teacher knows that the best way to help students learn is to allow them to find the truth by themselves. Students don’t learn by a mere transfer of knowledge, consumed through rote memorization and later regurgitated. True learning comes about through the discovery of truth. That never leads to the development of independent and critical thought. It is the obligation of any teacher to help students discover the truth [..]”.

Sincer, după ce am citit paragraful de mai sus, am înțeles un pic și mai bine de ce am urât eu cu atâta pasiune toate orele de școală și urăsc încă, cu completă desăvârșire, orice acțiune unde un A vorbește și un B tace și doar trebuie să memoreze ce-o zis A. Serios. Nu pot rezista mai mult de 30 de minute la astfel de chestii, poate dacă am o carte sub bancă sau căști în urechi și simplul gând că vreodată cineva m-ar obliga să mai urmez un curs legat de școala românească îmi provoacă reacții disproporționate de autoapărare.

Pentru că mai niciunul din profesorii mei nu a vorbit cu mine. Toți vorbeau pentru mine, într-un caz fericit (unii, sincer, pentru ei înșiși), dar nici unul nu vorbea cu mine. Eram tratați, și cred că nu s-a schimbat chiar atât de mult de atunci, copiii sunt tratați ca niște ființe inferioare.

Unele care nu știu și asta echivalează cumva cu a nu gândi.

Dar sfinte căcat, una e să nu știi ceva și alta e să nu gândești.

Sigur că nu știu o infinitate de lucruri, chiar și acum, adult, dar la fel de sigur că pot înțelege o grămadă de lucruri.

Că nu știu să recit acum Teorema lui Ceva nu mă face proastă (serios, chiar există teorema lui nenea Ceva). Dacă nu aș reuși să o înțeleg, abia asta, poate, m-ar face puțin 😛 proastă.

Necunoașterea nu e prostie.

Dar cumva așa simțeam eu că mi se vorbea la școală. Datoria mea era să stau acolo în bancă, să notez ce zicea proful și apoi să mă duc acasă să învăț (repetiție, probleme etc). Mă rog, în teorie, în practică visam la cai verzi pe pereți și acasă cel mult căutam cea mai scurtă cale de acces către rezolvarea problemei (luat o notă decentă să scap de materia X) dar de obicei tot cu visatul la cailor pe pereți mă ocupam (și da, în liceu caii verzi pe pereți erau băieții).

Și cel mai ciudă îmi e că sistemul ăsta de învățare ne face numb. Obedienți. Să scăpăm de chin. Mi se pare un miracol fiecare adult trecut prin școala pe care am făcut-o și eu și care reușește să mai rămână curios. Care încă caută. Iar adevărul e că marea majoritate (îmi pare, poate m-oi înșela, bine ar fi) pare doar fericită că a scăpat. Acum e timp de stat pe Facebook, uitat la seriale, shopping, bere cu băieții sau cafea cu fetele, vacanțe cu poze pe Instagram și în general adunat, adunat, cât mai mult adunat de orice: case, televizoare, șosete, chestii de prins părul, dulapuri, vaze, mese, pantofi, genți și paltoane. E timpul să nu mai gândim, e timpul să consumăm (dar despre asta altă dată că și așa am scris o tonă).

Câteodată, seara, înainte să adorm, îmi imaginez o lume în care toți oamenii sunt curioși. În care copiii învăță cum și nu ce să gândească. În care oamenii mari, noi, vorbim cu ei și nu către ei sau pentru ei. Cred că mi-ar plăcea lumea aia.

I can’t change the world. But sure as fuck pot să încerc să o cresc așa pe Sara. 🙂

IMG_9224

 

 

Școala

Standard

Am ezitat dacă să scriu despre cum îi e Sarei la școală. M-am hotărât să, o să explic de ce. Am ezitat din două motive: îmi era frică. Întotdeauna îmi e frică când ceva merge tare bine, sau când sunt fericită, sunt tot timpul în alertă după următorul lucru rău (everything goes round in circles) și poate dacă scriu aici o să jinx it somehow. În al doilea rând, m-am gândit de ce să scriu despre cât de fain e la școala Sarei? Am spus deja că nu o să zic unde merge, so nu e pentru reclamă, părinții care sunt la școli bune nu caută alte școli, părinții care sunt la școli de care nu sunt mulțumiți poate nu au opțiunea pe care o am eu, de a o trimite pe Sara la o școală privată, so why rub it on people’s face?

Ok. A trecut deja mai bine de o lună de școală. Pentru mine e inimaginabil. 🙂 Serios. Nu credeam că poate să existe o școală așa (deși știți că Sara a mers în Montessori și la grădi). Dar școala asta e mult dincolo de Montessori. E despre oamenii din ea. Care nouă ne plac tare mult.

Sara first. So viermele e mega fericită acolo. Vineri dimineață, când o trezesc ronțăindu-i degetele de la picioare (astea i le-am iubit din prima secundă când a existat pe lume) și mă alint că e weekend și mergem undeva să ne jucăm în toamnă îmi ciripește că luni se duce la grădi să lucreze la proiectul X. Wait. What? 🙂 A învățat în luna asta miliarde de lucruri, sunt, sincer, pe jumătate perplexă, de la biologia frunzei și a fructelor (nu mai mănâncă măr ci mezocarp de măr, de mă uit la ea cu o sprânceană ridicată), la articol nehotărât, caiete întregi, dar întregi scrise de ea, Teoria Big Bangului și operații complexe la matematică. Pare mult. E MULT! Dar ideea e că ea nu are nicio secundă senazția că depune efort. I se pare o joacă, ba chiar a mustăcit ieri că s-a prins de nu știu ce trick la aritmetică și a făcut toate problemle pe care i le lăsase învățătoarea în 5 minute. Nu vrea să iasă afară în curte (e adevărat și că nu e cine știe ce minune de curte, da oricum) ci să rămână în clasă să se mai joace. Nu că îmi povestește despre școală, minim o oră din timpul pe care îl petrecem împreună e doar cu ea ciripind despre ce a făcut acolo. Are o prietenă nouă, cu care se împacă foarte bine și cu care lucrează împreună la majoritatea proiectelor (dar nu toate). Sunt doar 6 copii în clasă (for now) și au o învățătoare și o asistentă. Nu doar că i-au păstrat curiozitatea pe care o avea, pe care o au toți copiii, nativ, dar mi se pare că i-au sporit-o de o mie de ori, e curioasă despre tot, la puterea zece 🙂

Me. Ok, de unde să încep :). Mie îmi e și rușine când mă duc pe acolo la ceva ședințe. Mi se pare că e așa de absurd să fiu de acord cu absolut dar absolut fiecare vorbuliță pe care o grăiesc tantile alea că tac adânc, mai dau din cap, dar mai mult mi s-ar părea.. nu știu cum, aș fi rușinată să arăt cât de mult sunt de acord cu ele.

Învățătoarea Sarei e o minune mică. Nici dacă o căutam o mie de ani și o descriam pe un caiet cu linii negre nu cred că o găseam așa. M-a cucerit din primele 5 secunde, când abia o văzusem și vorbind cu o mămică a făcut acordul corect la „o prietenă de-ale mele”. Fiecare cu obsesiile lui, na. Dar nu de asta, e incredibil de copilăroasă și jucăușă, dar și profundă, atentă și curioasă. Muncește enorm, enorm, o simți până în vârful degetelor că face ce face acolo nu cu plăcere ci cu pasiune (gol cuvântul ăsta, dar e adevărat). LE, Noroc cu Ana ca mi-a adus aminte. Cred ca e important si ca inainte sa fie invatatoare aici, a fost invatatoare la o scoala din Ferentari. So yeah, it proves ca ceea ce cautam sunt oameni si nu locuri :). Și nu e doar ea, așa sunt toate învățătoarele de acolo. Iar directoarea, well, directoarea, când m-am întâlnit cu ea prima oară, vă jur că parca cita din articolul ăsta de l-am scris eu acum jde ani, vorbind despre faptul că Montessori nu e nici nazism nici balet. Mi s-a părut pentru prima oară că un om înțelege la tanti asta de la 1900 toamna exact, dar exact ce înțeleg și eu. Urăsc ședințele, iar, m-am plâns de suficiente ori de rahaturile de ședințe de orice fel. Ei bine, la ăstea de la școală e așa o căldură și o liniște și o stare de bine, de mă duc cu drag și stau acolo și câte trei ore ascultând și zâmbind. La ultima am râs cu hohote, aproape am căzut de pe scaun, fetele astea nu sunt doar învățătoare, ce ar putea juca la orice teatru de povești sau ne începând cu mâine.

Deci e tare, tare, dar tare bine la școală. Nu e că e perfect. Sincer nu cred că e, nu pentru toată lumea. Dar pentru Sara, și pentru mine, este exact ce i și ni se potrivește. Nici nu cred neaparat ca nu o sa ne supere niciodata nimic. Vorba tot invatatoarei Sarei, asta e ca o relatie la inceput, dar o sa vina si vremuri mai putin bune. Cred insa ca vom gasi o cale să le rezolvam.

Și de asta am ales să scriu. Pentru că eu încetasem cumva să cred în ceva ce i sau ni se potrivește perfect. Credeam că întotdeauna o să fie mici chestii care nu o să fie perfecte, dar că suntem oameni cu toții, că suntem diferiți, și că trebuie să privesc imaginea de ansamblu.

Changed my mind. Cred că există, chiar și în România, o școală care poate fi perfectă pentru un copil, așa cum ni s-a întâmplat nouă când Sara a ales să meargă aici (nu mai zic iar cât de incredibil de mândră sunt că ea a ales aici și că a ales atât de nesperat de bine) și că se poate spera. De asta am scris articolul ăsta, pentru părinții copiilor care au acum 2 sau 5 ani. Și care nu se hotărăsc și care au obosit, poate, să caute. Keep trying. Don’t give up. 🙂

Ok, și la asta m-am gândit dacă să o povestesc. Știți cum cred eu în destin și what was ment to be și rahaturi gen suflete pereche și din astea? Fix, dar fix, dar fix deloc. Însă e o coincidență legată de școala Sarei care mă face să zâmbesc. După, deci încă o dată, după ce Sara alesese deja școala asta am făcut legătura între numele învățătoarei ei și un articol pe care eu însămi l-am share-uit acum câtva timp, despre o învățătoare. Era acceași persoană. 🙂 Pe vreamea aia nu mă gândeam deloc la școală sau la unde va merge Sara, doar mi-a plăcut ea, ca om, în articolul cu pricina. Îmi amintesc că m-a cucerit cu o frază în care spunea ceva de genul că simte copiii ca pe un iubit cu care o relație la început și simte mereu nevoia să fie perfect epilată. S-a rușinat când i-am spus că o știam din articol, a spus că a fost mult prea sinceră. Dar mie tocmai asta mi-a plăcut la ea, și atunci, și acum, că am simțit-o ca pe un om cald, jucăuș, curios și adevărat. Și o să fiu și eu sinceră, de dragul reciprocității. Simt că Sara aici, în școala asta, e ca și cum ar înota într-un ocean după ce a încercat în piscine, râuri sau lacuri mai mici sau mai mari. Aici, pentru Sara, e un ocean. Unul de curiozitate. În care sper să îi placă să înoate cât mai mult timp. 🙂

IMG_9120

 

An idiot

Standard

Iar scriu de ceva ce mă enervează, oare alți oameni despre ce scriu? Că eu cel mai des scriu ce mă enervează. Și cel mai des mă enervez eu, nimeni altcineva.

Nu am o părere extraordinară despre propria persoană, ba chiar, cum spuneam și mai sus, îmi sunt de multe ori antipatică și nu cred că am vreun moț mai presus de oricine. Dar cred că sunt destul de inteligentă (cum cred că sunt mulți oameni). Înțeleg lucruri. Îmi place să înțeleg lucruri. Mă pierd uneori în lucruri complicate și sunt fericită când o fac.

Dar, de multe ori, vă jur, sunt o idioată perfectă.

Recent m-a pălit revelația asta, într-o dimineață, la un B&B (că tot nu suport hotelurile).

Am ratat micul dejun la ora care zisese tanti că era acolo (7) pencă I overslept și am tropăit către el pe la 8.

Pustiu. Perfection, m-am bucurat și I also did a mental note ca mâine să cobor la aceeași oră.

Mi-am luat ceva de ronțăit și m-am uitat plinăăă de speranță la un aparat care părea că ar putea produce cafea. Închis și gol goluț ca nudiștii de pe plaja mea.

Nu am apucat să mă gândesc cum să îl rog să nască niște cafea (de altfel nici nu plănuiam, că nu mă pricep, mă pregăteam doar să sar peste cafea) că apare un nene cu barbă și zice Neața. Neața, zic și eu și zâmbesc tâmp. Clipesc și blond de două ori și îl întreb: tu ești propretarul? Da, zice. Mai să sar într-un picior. Minunat, cum zici că se folosește drăcia asta de făcut cafea?

Și .. atenție, nenea barbă zice: E SCRIS PE PERETE CUM SE FOLOSEȘTE.

Cum? Ce a zis? Clipește încet creierul meu adormit. Mă uit pe perete. Mare, negru, cu litere și desene albe pe el. Credeam că e de decor. Nu era. Sau era, doar că decorul era util, as in explica frumos cum să îmi fac eu cafea. Îmi arată totuși omul ce și cum,  timp în care îi spun și lui cu sinceritate: I’m an idiot.

După care mă întreabă cum mă cheamă. Îi zic. Ai venit ieri? Da. Ești singură?

Ăăăă da, zic. Pe tine cum te cheamă? Așa zice. Și pe copil? Sau copii? Că tanti de ieri avea un birou plin de jucării.

Copii zice. Îs răciți amândoi. Și nevasta. Și de asta stau eu acasă. Și zâmbește omul.

După care vine și ia șervețelul din fața mea și îl pune pe masa cealaltă. Pencă masa cealaltă era pentru o persoană singură și masa la care mă postasem era pregătită pentru două persoane. Nu că aș fi observat veci. Bine, nu văzusem dictai peretele, dar diferențele dintre mese.

So îi mai spun o dată: Told you I’m an idiot. Râde și zice că nu, să nu îmi fac griji.

Well, îmi cam fac, because I really am an idiot sometimes.

Dar, revenind la copii (as always), cred că ăsta nu e neapărat un lucru rău. Văd des des de tot părinți care au așteptări de la copiii lor: să învețe bine, să nu scrie cifrele invers, să ia premiu cu coroniță și se enervează când nu se întâmplă, când băiatul sau fetița e mai pasionat de mașinuțe decât de litere, când le place să stea să se uite în gol pe fereastră la ploaie în loc să facă tema de la școală aso aso.

Și e normal să se enerveze. Pentru că oamenii mari pot să facă lucruri, știu să facă lucruri, să planifice și să implementeze. Pentru că oamenii mari nu sunt idioți. Și ca atare nu pot să accepte că un copil învață încet și greșește des, că e uneori incapabil să facă lucrurile care pentru adulți sunt tare ușoare.

Ei bine, majoritatea adulților nu sunt idioți. Uneori, eu, cum exemplificam, sunt o idioată. Și nu sunt serioasă. Și sper să nu mă fac niciodată om mare. Pentru că poate asta e ceea ce îmi permite să nu mă deranjeze deloc, dar deeeeeloooooc că Sara îl face pe 3 invers de vreo doi ani de zile or so. Și nici măcar nu încerc să o corectez. Pretty sure că o să îl facă corect. Și dacă o stresez eu cu asta iar pretty sure că nu o să o ajute. Și să nu vreau concursuri și rezultate și slujbe și admiteri și cornițe și laude și și și și.

So yep. I’m an idiot. Sometimes

img_9353

Un laptop

Standard

Știu copii de vârsta Sarei care au telefon mobil. Presupun că-s mai mulți. Cei mai cuminți să zic, am înțeles că au un fel de ceas la care poți să vorbești. Nu sunt prea pricepută la tehnologie. Probabil că și eu i-aș fi luat dacă ar fi mers la o școală normală, dar așa nu i-am luat, nu mi s-a părut nevoie și adevărul e că nu sunt genul de părinte stresat de dezastre potențiale, n-am prea fost niciodată, nu știu ce soi de mamă e asta de sunt eu.

La fel, Sara nu are laptop sau tabletă. Mi-l confiscă pe al meu ca să își pună desene animate pe Netflix și cam atât. Aceleași desene (poneii). A mea e, face obsesii ca mă-sa pentru melodii.

Și mă gândeam așa dacă o veni vreodată ziua în care îmi voi dori sau în care mă voi îngrijora sau în care îi voi cumpăra din proprie inițiativă vreun gadget din asa.

Sincer, nu prea cred. Mi-e ciudă așa, puțin pe tehnologie, că mă face să am nevoie de ea. O dată pentru informație în domeniile în care mă interesează, dar la asta aș putea avea acces și în format hârtie, deși mai greu. A doua oară, pentru muzică, viața mea e mai bună de când am orice melodie în telefon. Apoi, pentru oamenii din el. Dacă i-aș avea lângă mine pe toți care contează aș arunca telefonul în budă și aș trage apa. Mi-aș cânta singură muzica și aș citi doar cărți, poate chiar pe aceleași :). La televizor nu mă mai uit de ceva ani, iar la laptop am cam renunțat în ultimul an. Îmi ajunge calculatorul la birou.

Dar Sara? Copiii de 6 ani? Păi ei nu-s obligați  să folosească niciuna din drăciile astea. Probabil că aș lăsa-o sau i-aș cumpăra dacă ar vrea, dar, din fericire, nu vrea. Și deși e clar că fără calculator nu e nimic în viitor, nu prea mă îngrijorez că nu o să știe să îl folosească dacă nu începe acum. De fapt cred că o să se descurce foarte bine. Și nu prea îmi pasă de el. Sau de televizor. Sau de telefon. Fii-mea, ca și mă-sa, urăște să vorbească la telefon, acceptă să vorbească cu o singură persoană (eu) și doar dacă suntem despărțite mai mult timp și doar dacă I pull puppy eyes on her înainte să plec.

Nu îmi plac ecranele astea de care suntem legați, mi-e ciudă pe ele azi, sunt puțin obosită și nesuferită și aș vrea tot mai des să o iau pe Sara să fug cu ea undeva unde e tot timpul cald și soare, unde nu-i școală sau scârbici și unde aș sta ore întregi doar să mă uit în ochii ei negri, să mă minunez ca o proastă de ce frumoasă mi se pare și să râd cu ea, de râsul ei, de al meu.

Aș vrea să prelungesc momentele în care degetele ei ating fire de iarbă, coajă de copac, prăjituri de nămol, creioane colorate, apă de râu grăbit și sare de mare leneșă vs. bucăți pătrate de plastic negru.

Nu mă grăbesc cu crescutul Sarei. Laptopul ei de acum 😛 Are tastatură, Google și „Nefix”. Poate o să i-l împrumut și eu. 🙂

FullSizeRender

 

Trust

Standard

Acum vreooo hm, 8 ani? am început să lucrez cu o colegă nouă și piticanie (adică mică, nu e piticanie, la vremea cu pricina era cea mai mică dintre noi). Și mă enerva teribil că eu o vedeam ca foarte foarte deșteaptă și eficientă și ea se uita la mine uber stresată, cu riduri anticipate și ten ușor galben, spunându-mi că totul i se pare copleșitor și că nu face față. Și i-am zis ceva de genul că, în timp, o să ajungă să citească în ochii mei ceea ce în mod vădit nu reușeam să îi transmit în cuvinte. Peste câțiva ani, când uitasem discuția cu pricina, a venit să îmi spună că am avut dreptate. She could understand my eyes. 🙂

Cred în ochi. Îmi plac cuvintele, mi-s dragi, dar de cele mai multe ori mi se par irelevante. Sistemul nervos e o minunăție și se întinde din cap până în vârful degetelor. Eu aleg destul de des nu cu inima, veci n-am simțit ceva în zona aia a pieptului :P, ci cu stomacul (as in instincte, nu as in sistemul nervos ce rezidă pe acoloșa că și ăla tot de la creier primește input). Sistemul nostru nervos e atât de deștept să interpreteze mișcări de mușchi faciali în fracțiuni de secundă, mult înainte ca mesajul să fie transformat în informație concretă pentru eul nostru conștient veșnic cu osfertosecundă mai lent decât tentaculele sale. So I trust that. My gut. Îl las deseori să overrule my brain. Și am tatuate pe retină fracțiuni de priviri care mi-au spus mai mult despre câte un om decât ore de cuvinte. Pe dos, singura reacție pe care o am, necontrolată, atunci când mă supără cineva foarte tare e că nu pot privi persoana respectivă în ochi.

Revenind la copii, că tot la Sara mă întorc, weekendul trecut m-a făcut să îmi amintesc de cele de mai sus. Am fost cu ea la Expoziția Sci-Fi de la Bibiloteca Națională. A fost drăguț, Sarei i-a plăcut, s-a holbat fascinată la o imprimantă 3D în acțiune, s-a jucat cu magneți, pilituri și alte drăcii, ba și niște lego, telescoape, erau și cărți, ce mai, au nimerit-o pe vierme. Acuma mă mustră conștiința că nu v-am zis de ea mai devreme, dar adevărul e că și eu am aflat de la Sara, vineri seara. So unul dintre expozanți era Orășelul Cunoașterii, unde Sara a mai fost și i-a plăcut tare. Și acum s-a oprit la colțul lor, format din vreo 3 chestii. O bancă care explica un circuit închis (când 2 stăteau pe bancă, ținându-se de mână cânta o melodie), un joc pentru copii gen puzzle pe bețe, nuș cum să zic, unde potrivești găruile cu bețele și un curcubeu 3D. Întâi am stat pe bancă și ne-a cântat pianul, apoi Sara s-a înfipt în bețe. M-am dat doi pași în spate și am lăsat-o să se joace. Nu era chiar ușor. Cele două domnișoare tot încercau să o ajute, arătându-i unde să pună chestiile, iar Sara le ignora, uitându-se din când în când în spate la mine. Nu i-am spus niciodată nimic, doar m-am uitat înapoi la ea și ea se întorcea cu mai mult curaj de fiecare dată. Le dădea scurt din cap nu când îi indicau greșit. Nu am intervenit. Apoi viermele s-a mutat la curcubeul 3D. Au venit iar ambele domnișoare la ea (nu prea erau clienți) și au întrebat-o dacă știe culorile curcubeului invers. Sara a zis da (she does). Apoi i-au explicat că trebuie legate culorile la capete în ordine inversă, asigurând continuitatea liniei verzi de pe margine. So far so good. Eu m-am postat pe o canapea de lângă, executând aceeași mișcare de lăsat copilul în pace. Nu și cele două domnișoare, cu precădere una dintre ele, care, în 2 minute terminase singură, turuind în continuu, 80% din curcubeu. Sara se oprise complet și o lăsa pe creștină să se joace, cum a învățat ea că e politicos. So mi-am mișcat fundul și am întrebat cât de frumos am putut eu, chiar cu dinții la vedere, dacă nu se poate să o lase pe Sara să încerce singură, că n-a apucat să pună niciuna, că nu-s copii la coadă și chiar dacă o să îi ia mai mult decât le ia lor, ideea e să joace singură ca să prindă mișcarea, chiar de o dura mai mult să facă opera de (h)artă, vorba Sarei. Na. Ceva clar n-am făcut bine că domnișoara i-a dărâmat toate alea și a zis că doar îi explica. Pai a înțeles, i-am zis. Și viermele a început să potrivească drăciile, destul de bine, până când donșoara nr. 2 s-a simțit datoare să o ajute din nou și din nou (jocul oricum era autocorectiv, curcubeul nu se forma dacă piese nu erau așezate corect). În 5 secunde Sara s-a întors la mine și a zis că vrea să plece. Ceea ce am și făcut.

Des când Sara face sau se pregătește să facă ceva greu pentru ea se uită la mine. Nu prea folosesc cuvinte, nu îi spun că poate, că să încerce, că e bine, că se descurcă, doar mă uit înapoi la ea. Și întotdeauna funcționează. Privirea mea îi transmite, cumva, ceea ce are nevoie, mai bine decât ar face-o cuvintele. O folosește ca pe o gură de aer, de care are nevoie, ca pe o confirmare. Și după weekendul trecut, m-am tot gândit ce citește ea în privirea mea. Și cred că asta citește: încredere. I really, but really really do trust her.

Am încredere în ea când încearcă ceva nou, am încredere în ea când face alegeri, am încredere în ea că face lucrul corect, am încredere în ea că e atentă, am încredere în ea punct.

Și cred că, poate, asta le lipsește, uneori, adulților. Cred că asta le lipsea domnișoarelor din weekendul trecut. Încrederea în copii. Sigur, sunt mici și stângaci și greșesc des până învață, dar dacă nu încearcă singuri nici nu prea văd cum draci ar putea să învețe ceva. Eu am condus ca tuta cu cineva dându-mi indicații în dreapta vreooo 5 ani până m-am hotărât să îi dau pe toți jos din mașină și să merg singură. Abia atunci am și învățat.

So, când Sara se uită la mine, cred că de fapt mă întreabă: Do you trust me? Și când eu mă uit înapoi, nu îi răspund altceva decât: I trust you.

That easy 🙂

PS. Yes, she still loves to cook.

IMG_8915