Arhive zilnice: 18 septembrie 2017

Free will

Standard

Una din chestiile care mi se pare că e supraevaluată e obediența copiilor. Uneori i se mai spune și respect. Din ăla cuvenit, nu câștigat. Să asculte de noi, să asculte de doamna învățătoare, de bunici, pe adultul din lift care o întreabă, deși nu o cunoaște dacă își iubește frățiorul șamd.

Pentru că noi, adulții, știm mai bine. E datoria noastră să îi ghidăm pe calea cea dreaptă.

Well, it is, I agree. Dar cred că uneori, încăpățânându-ne în ce credem noi că ar trebui să fie copilul vs. ce e el cu adevărat obținem rezultate dezastruoase.

Nu cred că am mai povestit asta aici. Știți că citesc de când eram mică, mi s-a părut un miracol când am descoperit că am lumi după lumi în care pot naviga și evada. De la 5 până pe la 12 ani am ronțăit orice am prins în bibliotecile pe care le găseam. Dar la 12 ani m-am oprit și nu am mai citit mare lucru până pe la 16 (când mă rog, adolescența :D, singurul remediu pe care l-am găsit pentru ea au fost cărțile).  Dar revenind la 12 ani. La 12 ani m-am oprit din citit. Tata, care de altfel cred că a luat în general deciziile corecte în ceea ce mă privește, un fel de tough love amestecat cu împinsul către ce credea el să pot să fac, m-a trimis la biblioteca orășenească Motru să împrumut și să citesc Dialogurile lui Platon, în vara dinspre clasa a 6-a spre a 7-a. Acuma, puteam să nu îl ascult. Dar sunt slabă când vine vorba de oamenii pe care îi iubesc, always was. So m-am dus, am așteptat cam 30 de minute ca bilbiotecara, după scărpinat în cap când a auzit ce îi cer, să sape în subsolul casei de cultură (care găzduia biblioteca) după cartea mea. Am citit-o, deși îmi simțeam creierul încrețindu-se. Nu doar că nu am înțeles boabă, dar boabă din rahatul ăla de carte, dar m-am simțit și tare proastă. Nu am mai citit, așa cum spuneam, patru ani după și nu voi mai pune mâna în viața mea pe Dialogurile vieții. I lost that book.

My point was, câteodată poate nu e ok să credem că știm mai bine decât ei. Am mai scris-o și săptămâna trecută, un copil vrea să învețe, e curios să facă fix ce e el curios să facă. Grăbindu-i sau obligându-i riscăm uneori, ca în exemplul de mai sus, să distrugem. Știți vreun om căruia îi place cu adevărat să citească pentru că mamițica sau tatițica l-au obligat când era mic? Eu nu.

Nu cred că citim, că învățăm, că vrem să aflăm pentru că ni se repetă că scopul vieții e să ne pregătim să obținem o slujbă pencă altfel no money hence no life. Cred că toți omușorii mici sunt curioși în anumite domenii.

La Sara, și la mine, sunt predominant cărțile. A început cu literele, pe la un an, când nu vorbea neam dar mă îîia să îi spun care ce literă e (dintr-un puzzle Melissa&Doug, pe care i-l luasem pentru o vârstă ceva mai mare). Dar cred că nu citim niciuna pentru că e bine, pentru că o putem menționa întâmplător la pauza de cafea/măr ci tocmai, dimpotrivă, pentru că nu avem de ales, e ceva ce face parte din noi și se întâmplă, fie că ne place sau nu. Nu alegem să fim așa, it’s just 🙂 what we like.

Randomness în bucăți de cărți uitate prin telefonul meu, nici nu cred că sunt preferatele mele, pe ălea le-am citit uitând de telefon. Îmi place să le las aici, poate cineva va găsi una, doar una, care i se va potrivi și atunci va zice, moa, ce poftă mi s-a făcut de o carte, I used to love reading. 🙂 Par așa golașe și stinghere scoase din context, unele siropoase, unele arogante și unele pătrate (una are o maimuță în ea :), nu vă spun care, dar tare mi-a plăcut maimuța aia), dar nu sunt, sunt sincere și rotunde toate, parte din cărțile pe care l-am iubit :). De puține lucruri sunt sigură, dar de asta da. Sunt sigură că le voi iubi întotdeauna. Sper că și Sara.