Arhivele lunare: septembrie 2017

Alive inside

Standard

Îmi place când metroul iese la suprafață pentru scurt timp și wooooop se umple de galben și lumină de unde înainte numai becuri și fețe triste văzuse. E ca și cum trisează o regulă nescrisă care îi spune să stea pe veci la 3 metri sub pământ, regulă pe care azi nu mai are chef să o asculte și cu nasul pe sus, cu mâinile larg deschise, plonjează către aer și rămâne acolo cââââât de mult poate.

Îmi place când autobuzul larg se îndoaie, ca un bucătar gras cu bonetă care vrea să ocolească coada de la tigaie în timp ce are mâinile pline cu două oale cu supă, încercând să facă stânga, sau dreapta, spre o destinație care îmi e cu desăvârșire necunoscută și nici nu vreau să o descopăr prea curând.

Îmi place să învăț dalele: alb, verde, maro, albastru, alb, verde, maro, albastru sau romburile cuminți sparte de un zâmbilici, perechea celui din cover photo de la blog.

Îmi plac librăriile, portale magice spre siguranță și liniște. În orice oraș nou și mare unde mă simt uneori mică sau stingheră sau singură, le găsesc și mă pierd în ele cel puțin câteva ore. Off the radar.

Îmi place să fac stânga când ar trebui să merg înainte ca să ajung pe o stradă pe care, cu siguranță, mi se spune, nu e nimic de văzut și să găsesc acolo un cinematograf vechi și părăsit, cu gheretă de bilete și măști fioroase care îl apără de vizitatorii nepoftiți. Doar al meu.

Am văzut un documentar cu titlul articolului, despre bătrânii înconjurați de Alzheimer. Care nu mai vorbeau, care te priveau cu ochi goi, care nu își mai recunoșteau nici ce aveau mai drag pe lume, care, uneori, nici măcar nu se mai mișcau. But music they did remember :). Mă consolează cumva, că deși mi se pare infricosator (îmi pare rău de cuvântul ăsta, dar adevărul e că chiar îmi e frică rău de asta) să uit tot, tot ce am trait, o să am tot timpul ceva să mă tragă înapoi, care să îmi amintească, sa ma faca sa zambesc putin, care să mă facă să mai vreau aer în plămâni măcar o dată.

Playlist de octombrie.

 

Reclame

Cum ne-am pregătit de școală

Standard

Ia să vedem cât de bine ne cunoaștem, cât de bine credeți că ne-am pregătit de școală? 😛

Yep. Deloc. Bine, e adevărat că Sara merge la o școală privată unde nu au teme și nici manuale (dar cred că așa ar trebui să fie peste tot la clasa zero, nu?).

Dar puteam să iau nuș..stilou? haine? penar? ghiozdan? ce mai auzeam vehiculându-se pe culoarele de la munci.

Haine nu a fost nevoie pentru că le-au dat 5 tricouri de la școală: 2 albe, 2 verzi și unul albastru. Nu-s rele, dar eu urăsc din principiu uniforma și de Sara o să se hotărî vreodată că nu are chef să o poarte guess who’s gonna back her up? 😛

Stilou și penar nu am prea înțeles sensul, deci skip, nici încălțări sau pantaloni, că na, doar nu umbla desculță.

Ghiozdan avea de la grădi. Or so I though până duminica seara înainte de lunea cu școala când mi-am dat seama că picior de ghiozdan la noi acasă. Previzibil, îl uitasem la grădi.

So, înarmată cu plodul de o aripă am năvălit în Jumbo unde mi-am imaginat eu că la cele 43848937498275937 de produse sigur să aibă și ghiozdane. Aveau. Hidoase, a zis Sara fără să știe că fix aia credeam și eu. Așa că am plecat cum am venit. Nu înainte să constat, plăcut surprinsă, că nu eram singurul părinte inconștient care bănănăia prin Jumbo la 7 juma trecute după rechizite și alte drăcii. Kudos to my fellows.

Ca atare, a doua zi Sara a mers cu ghiozdanul meu mic de la Dechatlon pe care am dat parcă 13 lei :D. Marți, după ce îl recuperasem pe cel de la grădi am întrebat-o dacă îl vrea pe ăla. Nu, a zis. Altul? am răspuns. Nu, a zis iar. Deci Sara merge la școală cu un rucsac galben de 13 lei care sincer, e tare încăpător și rezistent și drăguț. Iar eu sunt tare mândră că nu a cerut unul de cine știe cât și cu cine știe pe el (deși sigur că i-aș fi luat de ar fi vrut absolut orice ghizodan). Dar nu a vrut. I-a plăcut unul simplu și galben și vesel și sper să nu se schimbe niciodată.

And that was it 🙂 Cum a fost la voi?

IMG_5076

5

Standard

I-am promis Anei acum ceva vreme și bineînțeles că am uitat. Noroc că m-a pălit o răceală vineri de abia m-am ținut pe picioare sâmbătă așa că ne-am jucat numai jocuri din ăstea prin casă. Top 5 jocuri cu care se joacă Sara zilele astea (toate merg de la două persoane în sus).

5. Ghost Tower. E drăguț că spre deosebire de jocurile clasice, care promovează competiția, ăsta încuajează cooperarea, ideea e ca jucătorii să colaboreze să prindă toate fantomele înainte ca ceasul să bată miezul nopții.

4. Piticot. Sau, ăsta, în varianta copilăriei noastre. Sunt multe, multe jocuri care merg pe principiul ăsta (Sara mai are piticii de la Mega, unul cu o vrăjitoare, altul cu o comoară a piraților), dar mie sincer tot ăsta mi se pare cel mai reușit (și și ei, e cel pe care îl păstrează de fiecare dată când rotim jocurile care sunt cel mai accesibile- donno dacă doar noi facem asta, dar poate vi se pare o idee bună; fiecare joc stă fain frumos la locul lui, în camera Sarei, la vedere, dar câte 5/6 le luăm în sufragerie și sunt cel mai accesibile, că na, aici ne petrecem timpul; de fapt aș desființa dormitoarele și aș face o sufragerie și mai mare decât asta, uriașă; dar iar sar de la una la alta; so e bine că nu se plictisește de ele și apucă să de joace cu toate).

3. Dobble Sara l-a primit cadou. E un joc de atenție, fiecare cartonaș are un singur simbol în comun cu celelalte. Cine îl găsește primul, câștigă cartea. I so get my ass kicked at this game. Serios, dacă la unele o mai las să câștige pentru că îmi place să o văd fericită, la ăsta nu-i nevoie. Le vede instant.

2. Twister Noroc că am făcut copil să mă pot juca ÎN SFÂRȘIT cu jocul ăsta, aștept pe puțin de 25 de ani. Obișnuiam să bălesc la reclama cu el pe RTL și nici pomeneală la noi, desigur. Deci da, guilty as charged, când a cerut Sara un joc, dar să fie surpriză (și ei îi plac surprizele) pe ăsta l-am căutat. Și a fost mega hit. Vreo 2 săptămâni numai ne-am prăbușit pe podeaua din sufragerie cu jocul ăsta. Mie îmi place că am scuză de îmbrățișări cu el 😀

  1. Micul prinț Recunosc, e de departe și preferatul meu. Fiecare jucător își compune planeta lui, cu câte un personaj în fiecare colț (Micul Prinț, Regele, Omul de afaceri etc) fiecare dintre ei cu ceva al lui, exact ca în poveste (unul îi plac oile, altuia vulpile, sau trandafirii etc). Fiecare are puncte și e ceva de adunat la el, as in are, dacă asta căutați, și treaba asta.

A, și când mai mergem la țară am mai jucat și i-a plăcut Activity, e mega fun când familia e măricică, noi ne-am jucat și fără ea :D. Dar e cu siguranță un joc potrivit pentru copii de 6/7 ani (nu cred că și mai mici tough).

Și apropos, încă se joacă cu fiecare din jucăriile de aici: https://sleepy00.com/2015/10/07/5-jucarii-destepte/.

Dar. In all fairness, toate astea sunt abia pe locul 2. Întâi și întâi ne jucăm așa: lupte (e întotdeauna, dar întotdeauna prima alegere a Sarei), Adevăr sau provocare (nimeni nu are voie să mintă și indiferent de provocare e musai să o faci, eu mă folosesc de joc ca să aflu adevărul despre școală sau ceva ce mi s-a părut că a necăjit-o, sau să o fac să încerce chestii noi – ex. să poarte o fustă, fii-mea e rochii și pantaloni, veci fuste, donno uai, ea..well ea basically ca să facă mișto de mine. M-a pus să mă duc în pijama la magazin. I so did. Și m-a întrebat dacă i-am spus toate secretele mele). Îi mai place să probeze rochiile și pantofii mei cu toc, iar mie mi se pare că e perfect, oricum șed săracele degeaba în șifonier sau să își imagineze tot felul de jocuri, cel mai recent a fost un sandwich zburător cu tehnologie la buton (aka o minge de jonglat) care ne ducea în orice țară o alegeam noi, de pe o listă mare pe care desenase anterior toate steagurile lumii (da, încă cu geografia și nici de stele nu i-a trecut). În plus, desenează non stop, de la toate personajele de desene animate pe care le urmărește la case sau camere sau animale sau plaje sau locuri pe care și le imaginează. Și des de tot curcubee, after all ea a scris povestea cu Prințesa Sara și Curcubeul :).  So na, nu cred că jocurile sunt esențiale, în plus nici nu cred deloc dar deloc în adulții care propun jocuri copiilor, ci în ăia din care fac și eu parte, cei care doar ascultă copiii cu ce le trăsnește prin cap și-si dispuși să încerce orice prostie. Cu maximă seriozitate, desigur. 😛

Free will

Standard

Una din chestiile care mi se pare că e supraevaluată e obediența copiilor. Uneori i se mai spune și respect. Din ăla cuvenit, nu câștigat. Să asculte de noi, să asculte de doamna învățătoare, de bunici, pe adultul din lift care o întreabă, deși nu o cunoaște dacă își iubește frățiorul șamd.

Pentru că noi, adulții, știm mai bine. E datoria noastră să îi ghidăm pe calea cea dreaptă.

Well, it is, I agree. Dar cred că uneori, încăpățânându-ne în ce credem noi că ar trebui să fie copilul vs. ce e el cu adevărat obținem rezultate dezastruoase.

Nu cred că am mai povestit asta aici. Știți că citesc de când eram mică, mi s-a părut un miracol când am descoperit că am lumi după lumi în care pot naviga și evada. De la 5 până pe la 12 ani am ronțăit orice am prins în bibliotecile pe care le găseam. Dar la 12 ani m-am oprit și nu am mai citit mare lucru până pe la 16 (când mă rog, adolescența :D, singurul remediu pe care l-am găsit pentru ea au fost cărțile).  Dar revenind la 12 ani. La 12 ani m-am oprit din citit. Tata, care de altfel cred că a luat în general deciziile corecte în ceea ce mă privește, un fel de tough love amestecat cu împinsul către ce credea el să pot să fac, m-a trimis la biblioteca orășenească Motru să împrumut și să citesc Dialogurile lui Platon, în vara dinspre clasa a 6-a spre a 7-a. Acuma, puteam să nu îl ascult. Dar sunt slabă când vine vorba de oamenii pe care îi iubesc, always was. So m-am dus, am așteptat cam 30 de minute ca bilbiotecara, după scărpinat în cap când a auzit ce îi cer, să sape în subsolul casei de cultură (care găzduia biblioteca) după cartea mea. Am citit-o, deși îmi simțeam creierul încrețindu-se. Nu doar că nu am înțeles boabă, dar boabă din rahatul ăla de carte, dar m-am simțit și tare proastă. Nu am mai citit, așa cum spuneam, patru ani după și nu voi mai pune mâna în viața mea pe Dialogurile vieții. I lost that book.

My point was, câteodată poate nu e ok să credem că știm mai bine decât ei. Am mai scris-o și săptămâna trecută, un copil vrea să învețe, e curios să facă fix ce e el curios să facă. Grăbindu-i sau obligându-i riscăm uneori, ca în exemplul de mai sus, să distrugem. Știți vreun om căruia îi place cu adevărat să citească pentru că mamițica sau tatițica l-au obligat când era mic? Eu nu.

Nu cred că citim, că învățăm, că vrem să aflăm pentru că ni se repetă că scopul vieții e să ne pregătim să obținem o slujbă pencă altfel no money hence no life. Cred că toți omușorii mici sunt curioși în anumite domenii.

La Sara, și la mine, sunt predominant cărțile. A început cu literele, pe la un an, când nu vorbea neam dar mă îîia să îi spun care ce literă e (dintr-un puzzle Melissa&Doug, pe care i-l luasem pentru o vârstă ceva mai mare). Dar cred că nu citim niciuna pentru că e bine, pentru că o putem menționa întâmplător la pauza de cafea/măr ci tocmai, dimpotrivă, pentru că nu avem de ales, e ceva ce face parte din noi și se întâmplă, fie că ne place sau nu. Nu alegem să fim așa, it’s just 🙂 what we like.

Randomness în bucăți de cărți uitate prin telefonul meu, nici nu cred că sunt preferatele mele, pe ălea le-am citit uitând de telefon. Îmi place să le las aici, poate cineva va găsi una, doar una, care i se va potrivi și atunci va zice, moa, ce poftă mi s-a făcut de o carte, I used to love reading. 🙂 Par așa golașe și stinghere scoase din context, unele siropoase, unele arogante și unele pătrate (una are o maimuță în ea :), nu vă spun care, dar tare mi-a plăcut maimuța aia), dar nu sunt, sunt sincere și rotunde toate, parte din cărțile pe care l-am iubit :). De puține lucruri sunt sigură, dar de asta da. Sunt sigură că le voi iubi întotdeauna. Sper că și Sara.

 

Little mouse

Standard

Vă plac șoarecii? Mie îmi cam plac. Și Sarei. Cred că de la Ratatouille i se trage, dar poate și că e așa o fetiță șoricel uneori. Jumătate șoricel, jumătate pisică, ca să fiu mai precisă. Da, se poate.

Și mă gândeam la șoriceii ăia mici de laborator. Ăia pe care se fac toate experimentele de care citesc eu.

Nu cred că sunt deloc prostuți șoriceii. Apropos, știați că râd atunci când sunt gâdilați? 🙂

Dar nici despre asta nu voiam să scriu, focus, focus.

Voiam să scriu despre cum învață șoriceii de laborator. Să presupunem că dacă apasă un mâner primesc o recompensă. O bucată de brânză. Imediat dar imediat șoricelul va învăța că dacă apasă mânerul va primi bunăciunea de brânzică și se va duce curios să îl apese :). But now more difficult. Uneori, când apasă mânerul, șoricelul nu va primi nimic. Bummer. Bineînțeles, șoricelul va ezita să apese mânerul. Dar mai încearcă încă, pentru că încă își mai aduce aminte de cât de delicioasă era brânzica. Încă două nimic și va încerca mai rar. Dar a cincea oară? A cincea oară primește iar brânzica. Și încearcă din nou, din nou repede, dar când nu primește nimic din nou mai rar. Iar, eventually, alternând + cu – șoricelul mic e așa de confuz că nu mai știe ce să facă :). Să încerce azi sau să nu încerce? Dacă nu va primi iar nimic? Dar dacă totuși de data asta va reuși?

E și mai frumos când e cel mai fericit șoricelul (când îi crește dopamina cel mai mult), turns out că nu atunci când e sigur că va primi brânzica, nici atunci când o primește prima oară după o lungă perioadă de încercări ci atunci când are șanse jumate jumate să o primească. Dar la dracu, nici despre asta nu voiam să scriu, nuș ce-i cu mine azi.

Revenind. Ni se pare firesc comportamentul șoriceilor. Evideeeeent că atunci când primesc brânză constant încearcă des și atunci când nu primesc (eventual, dacă primesc un șoc electric în loc de brânzică) even the bravest of the mice will hesitate to try again și evident că îi încurcă alternanțele de rezultat.

Și atunci, dacă la șoricei ni se pare atât de evident, de ce ne tratăm uneori copiii de parcă nu ar avea nici măcar inteligența lor?

Aplicăm reguli diferite dar ne așteptăm ca ceea ce învață copilul să fie varianta corectă. Ai voie la desene două ore legat dacă mami e obosită și tu urli ca descreieratul dar în rest nu ai voie la desene mai mult de o oră pe zi . Azi ai voie dulciuri azi cu punga dar mâine unul singur. Ai voie să te cațeri pe gard azi dar mâine nu, că e periculos. Nu te duce să vorbești cu străinii dar pleacă liniștit cu tanti educatoarea în prima zi de grădi. Nu o minți pe mami dar minte-o pe tanti Ioana prietena lui mami că îți place jucăria pe care ți-a adus-o deși nu te-ai jucat în viața ta cu păpușile și nici nu intenționezi să începi acum etc etc. Cu cât mai multe reguli, cu atât mai ușor de amestecat care cum îi.

Și apoi ne isterizăm că au luat-o razna și că nu mai ascultă nimic din ce le spunem, că se uită prea mult la desene și că mănâncă mult prea multe dulciuri :).

O grămadă din comportamentele care ne încurcă sunt, dacă stăm bine bine și sincer sincer să ne gândim, rezultatelor propriilor noastre atitudini și schimbări de reguli în funcție de ce ne convine nouă, adulților atotputernici în ziua respectivă.

O dată pentru că uit mult, a doua oară pentru că cred că îi înţeleg pe şoriceii de laborator, nu îi creez multe reguli Sarei. Puține, cât de puține pot. Și încerc să le mențin. Sigur că fac excepții, uneori chiar fac și nici nu le regret. De exemplu dacă Sara e amărâtă și plouată că cine știe ce a supărat-o voi face o excepție de la regula că avem voie dulciuri o zi pe săptămână și va primi altele. Dar încerc să îi explic că e o excepție datorată X și că regula rămâne consantă. After all, și eu m-am uitat în weekend la trei filme din alea vechi și numai ale mele unul după altul că eram cu fundu-n sus, ba chiar am băut vreo trei sticle întregi (din alea mici) de cola. So, reguli puţine şi constante, iar  excepţiile sunt binevenite :P.

IMG_2598

 

Abreit macht frei

Standard

Mi-a fost atrasă recent atenția asupra următoarelor citate din Maria Montessori:

“The child can develop fully by means of experience in his environment. We call such experiences ‘work’.”

“Such experiences is not just play…. It is work he must do in order to grow up.”

“The child seeks for independence by means of work; an independence of body and mind.”

“We must clearly understand that when we give the child freedom and independence, we are giving freedom to a worker already braced for action, who cannot live without working and being active.”

și apoteoticul

„“Happiness is not the whole aim of education. A man must be independent in his powers and character; able to work and assert his mastery over all that depends on him.”

Și ideea înțeleasă din articolele astea era că MM nu încurajează joaca ci munca. Mbon, nuș la ce vă gândiți voi dar, poate fincă taman ce am terminat de citit Primo Levi, eu mă gândesc la Abreit macht frei (ăăăă, știți expresia, da?).

Nu sunt un fan al muncii în sine, nici la adulți nici la copii (poate o să îmi fac timp să pun pe hârtie uraganul de gânduri legate și de munca la adulți). Munca este un proces necesar pentru supraviețuire. Deci nu cred că munca în sine e ceva ce ne poate aduce împlinire, libertate, fericire, sau o viață.

La fel, nu cred deloc că Sara trebuie să perceapă școala ca pe o muncă. Ca pe ceva ce TREBUIE să facă pentru a deveni un om mai bun, un om complet, un om.

Nu neg citatele de mai sus, ele există, dar nu cred că înseamnă deloc că munca e cheia.

Pentru că toate citatele de mai sus ar trebui înțelese prin prisma ăstuia: „Play is the work of a child”.

Și cu asta sunt de acord. În sensul că joaca e ceea ce construiește adultul din copil, joaca nu e deloc ceva nesemnificativ și neimportant, este cea mai importantă activitate a unui copil, munca sa, dacă sunteți genul de persoană care musai să folosească cuvinte serioase. De asta MM se referă la materiale și la activitate vs. jucării și joacă. Nu pentru copiii, copiilor puțin le pasă cum e denumit ce fac, ci pentru adulți, ca adulții să conștientizeze că joaca este cheia, modalitatea prin care ajungi să conduci copilul spre cunoaștere :). Dar reality check, un puzzle e o jucărie, chiar dacă îi spunem material și că lucrează cu un puzzle vs. se joacă cu un puzzle. 🙂 Îmi cer scuze că am bolduit, urăsc bolduitul, dar mi-era să nu se piardă ideea principală în articolul ăsta lung.

Aș vrea să delimitez puțin ce înțeleg prin asta. Nu înțeleg deloc că un copil ar trebui lăsat fără limite. Nu imi place moda asta de părințeală fără limite și am certitudinea exemplului că produce copii și adolescenți și adulți nefericiți și nefuncționali. Copiii au nevoie de limite. Nu multe, dar da, limite, deși pare așa că îi pui stăvilare în cale. Nu îi pui. Dar neocortexul, bucățica aia de creier care te ajută să faci lucrul mai greu când ai vrea să faci lucrul plăcut se formează abia la 25 de ani. Și pentru a ajunge să poți să faci la 25 de ani plus lucrul greu vs. lucrul care îți aduce plăcere imediată, să aștepți după recompensa mare și îndepărtată ignorând recompensa mică și imediată e nevoie ca în ăia 25 de ani să formezi bucățica aia de creier cu repetiție, cu exemple și well, cu limite ;).

Bun, cum se împacă amalgamul ăsta de idei, aparent contrare?

Păi nu o văd deloc complicat.

Copiii au nevoie să se joace. Copiii se joacă în așa fel încât să învețe (oricum asta caută de la bun început prin joc). Noi (educația, de pe orice canal ar veni ea), ghidăm acest proces prin limite și prin orientarea copilului în a obtine plăcerea de a fi înghițit complet de ceea ce faci.

Munca în sensul de activitate desfășurată, poate fi o plăcere în sine. Cu toții am experimentat starea în care suntem așa de atenți și concentrați la ceea ce facem că uităm de orice altceva în jurul nostru. E o stare de grație, obținută prin desfășurarea unei activități. Uite, mie mi se întâmplă când învăț să cânt o piesă sau să controlez kite-ul pe cer. Sarei i se întâmplă când desenează sau când face un puzzle. Amândurora ni se întâmplă când citim.

Dar că scopul unui copil e să muncească? Nu. Tocmai, scopul unui copil e să se joace, joaca nefiind ceva derizoriu ce trebuie oprit și copilul repus pe traiectoria cea dreaptă de bastonașe și liniuțe cu cronometru între 30 de minte și o oră pe zi. Abia așa mi se pare că îi facem să urască munca. E ca și cum mi-ai spune mie că trebuie să repet o piesă de 30 de ori pe zi de la 2 la 2 jumate. Ar distruge complet bucuria de a cânta. O repet de 58 de ori pe zi, pentru că vreau să o repet, pentru că îmi doresc să o învăț. Perseverența nu vine din repetiția obsesivă ca scop în sine in speranta ca va aduce o finalitate (asta e obediență sau conformism), ci invers, se produce natural din dorința de a ajunge la scopul respectiv, repetăm și depășim obstacol după obstacol și ne agățăm cu dinții de fire imaginare și mai încercăm o dată, ultima dată, și apoi încă o dată pentru că suntem cu ochii pe ceea ce ne dorim, pentru că nu vrem să renunțăm pentru nimic în lume. That is grip. Copilul, prin joacă, descoperă litere, cifre, vulcani, stele, teoria Big Bang-ului și atomi :). E perseverent în joacă, în descoperire, în curiozitate, în mod natural, pentru că îi face plăcere se învețe, să se joace, să cunoască, și nu pentru că un adult îi spune că dacă repetă de 1000 de ori poezia T va ajunge să scrie ca Dostoievski. Copiii sunt bureți. Mzău. Și unii oameni mari mai sunt bureți, dar mulți uită. Copiii însă nu. Ei asta fac, absorb. Tot ceea ce îi înconjoară, sunt entuziasmați de tot. Și cred că nu e ok să le distrugem asta prin verbul a trebui.

So let kids (și hei, și adulții) să se joace. That’s their only job 🙂

IMG_4774

 

 

 

Don’t get it

Standard

E neplacut sa incep cu am mai scris ca dar am mai scris ca. Am scris de multe ori ca sunt extrem de permisiva cu stilurile de parenting, iar, urat cuvant. Dar chiar o gramada mi se par asa niste ultra prostii si ma fascineaza cum proaspetele sau vechile mamici petrec ore intregi dezbatand subiecte ca nastere naturala vs cezariana, alaptat vs. lapte praf, attachement parenting vs. rigoare (sa zicem), mancare bio vs gogosi, Montessori vs traditional, intors la buro a treia zi de la nastere vs stat cu plodul pana la 18 ani cu sufertasul la pat si ma rog, cate si mai cate. Toate mi se pare intrucatva tolerabile si nu chiar un capat de tara atata timp cat sunt facute cu dragoste si ca asa crede mama aia ca e al mai bine pe lume. Nu dau sfaturi pe blog si cu atat mai putin in viata mea de uom, cel mult le barfesc cu fetele la cafea dimineata. Nu am spus niciodata unei prietene mamici sa faca X sau Y, am raspuns la intrebari, daca mi s-au pus. Nu clintesc niciodata in parc cand vad anumite scene, de exemplu nu-urile la murdarie,  obligatul la impartit, interventia parintilor in a arata cum se joaca corect cu lopatica in nisipa si cate si mai cate.

Dar e un aspect, unul in jurul caruia ma rotesc ca un fluture de noapte la bec. Pentru ca nu il inteleg.

Nu inteleg parintii care se poarta cu rautate cu copiii lor.

Inteleg zilele grele, inteleg ca they are fucking assholes sometimes, inteleg ca nu mai poti, inteleg tipete, inteleg fugiri si incuieri in dormitor (that’s my tactic, chiar daca dureaza sub 3 minute, dar am nevoie de alea 3 minute), inteleg foarte multe pentru ca stiu cum e.

Dar nu inteleg cum pot fi rai cu copiii lor.

Dar rai. Rai mai, rai.

Eram aseara la Mega (desi am zis ca nu ma mai duc, sa vorbeasca cineva sa se mute-un Lidl sau ceva langa mine va rog) si am ramas impietrita in drumul de la paine catre cascaval urmarind o scena de la mezeluri. Era un copil, donno, vreo 9 ani, care voia parizer. Not a happy choice, I agree. Si eu i-as fi explicat Sarei cu alte cuvinte ca atunci cand o face plopul pere si rachita micsunele ii va cumpara ma-sa parizer. Mamica asta i-a pus o mana pe umar, l-a impins cale de vreo 20 cm si i-a suierat rece si taios de am simtit-o eu de la 5m distanta pana in fundul stomacului: Nu intelegi naiba o data ca NU iti iau rahatul ala de parizer? Apasate fiecare dintre consoanele de mai devreme.

Si copilul a inclinat capul si a ramas la 20cm distanta de mama lui. Si asta e doar cel mai recent, dar am zeci de exemple.

I don’t get it.

Sigur, o sa imi spuneti, ce mare rahat i-a zis. N-a dat in el sau ceva.

Ok, asa e. Nu i-a zis mare lucru. Poate si sa ii fi zis nimic si de as fi simtit rautatea aia m-ar fi ros la fel de rau.

Ai mei nu m-au batut niciodata, nu aveau practica asta, maica-mea aplica tratamentul tacerii si taica-miu nu prea se supara pe mine sau poate imi tinea o teorie, cum face si acum, de cca 2 ore in care eu pluteam pe norisorii mei imaginari cu povesti. Cu fix doua exceptii. Cand aveam vreo 6 ani (parca) taica-miu a decis ca nu stiu ce fapta merita o bataie, pe care mi-a administrat-o in dulcele stil clasic. A durut ca dracu, I remember that, dar nu am simtit ca a facut-o cu rautate. Am inteles, la 6 ani, ca in capul lui e ceva ca o regula care ii spune ca asta e de facut ca sa ma faca om mare sau ceva. It was bullshit si din fericire nu s-a repetat (azi tata neaga episodul). Nu m-am suparat pe el deloc. A doua,  pe la 13 ani, cand mi-a tras maica-mea o palma pe balcon si uite ca am uitat de ce, dar era ceva in legatura cu tonul meu si ea era foarte nervoasa. Asta m-a suparat mai mult, dar si asta mi s-a parut cumva scuzabila, era nervoasa din motive ce nu tineau de mine (as far as I could tell) and she snapped.

Nu ca as spune ca bataia e tolerabila. Far by me, e o prostie imensa.

Ce spun insa e ca nimic (nici macar bataia) nu se compara cu situatiile in care un parinte e rau, cu adevarat rau cu copilul lui. Cand simti cumva ura pana in fundul ultimului neuron. Nu ca il bate sau nu ca urla. Poate fi si cu ton calm si poate fi si tacere. Important e ca se simte. Cum a fost tanti aia de la mezeluri si cum sunt uneori, unii parinti cu copiii lor.

And that I don’t get.

Copiii aia ne ofera ce nu am mai avut si nu vom mai avea vreodata. Unconditional love. Ma rog, pentru o perioada, eventually, ajunsi adulti, nu prea e garantat. Dar pentru o perioada macar, unconditional love. Se raporteaza la noi ca la zei. Zei ma, zei. Si daca sunt maltratati (fizic sau verbal) studiile arata ca de multe ori copiii nu vor face decat sa devina mai atasati de parintele abuziv. Pentru a treia oara, unconditional love.

So why then? Why would you do that? Why would you be so mean? Care e mecanismul care se produce in creierele lor, cata oboseala si nervi si zile negre sa fie adunate nu ca sa nu mai poti si sa urli si sa cedezi, that happens, dar prin care sa emani ura pana la ultimul por impotriva unui om care te iubeste.

Poate m-oi face mare la un moment dat si oi intelege. Dar azi ma simt tare mica. Si proasta, fie.

img_5283b