Never grow up

Standard

Sara nu vrea să crească mare. Pentru că a crește mare echivalează cu apropierea de moarte. Și nu vrea să moară, îi place să trăiască. Din același motiv nu vrea copii. I se pare o barbarie să îi naști știind că vor muri.

Pare cam sumbru pentru un copil de 6 ani, dar nu cred că e. A întrebat despre moarte și i-am spus adevărul, că o să vină ce a fost înainte de a fi. Și eu, de pe la vârsta ei până aproape de 20 (când probabil hormonii overulled my brain) am petrecut nopți întregi contemplând ideea asta. All humans do, mai devreme sau mai târziu. La noi a fost mai devreme.

Și o înțeleg. Acceptarea mortalității e ceva înfricoșător, ce face ca orice să pară lipsit de sens, de asta e reconfortant să ne refugiem în credințe. I-am spus, desigur, că unii oameni cred asta, și că ea va putea decide oricând, și acum, în ce să creadă. Dar, deocamdată cel puțin, nu crede în speranțe.

Mie, pe de altă parte, îmi ridică firele de pe șira spinării nu doar mortalitatea ei, ci simplul fapt că va trăi. De la înălțimea celor 35 de ani am văzut-o venind, complet rotundă, galbenă și apoi transformându-se, încet, în Sara de acum, nici o sutime din Sara ce va fi când va avea anii mei și nici o miime din cea de 60 de ani plus. Iar parte din a crește mare sunt experiențele nasoale. Obligatorii, de fapt, oricât i-aș dori și m-aș lupta pentru o viață perfect senină, într-o formă sau alta she will get hurt. Se întâmplă de acum, când copilul X spune ceva ce o face să sufere și se va întâmpla pe măsură ce crește. Învățăm cum să ne creăm armuri și uneori alegem în fața cui să le dăm jos. La fel de inevitabil, uneori alegem greșit și ne trezim arși de sus până jos. Apoi înălțăm un zid mai mare. Iar asta sunt doar oamenii, viața în sine poate să arunce în ea pietroaie de mii de tone. Pe astea nu i le spun, dar mă gândesc la ele. Cred că asta fac mamele. 🙂

Dar în ciuda celor de mai sus, nu cred că viața e urâtă, sau că nu trebuie trăită. Cred că tocmai asta e singurul lucru pe care putem să îl facem, să o trăim cu adevărat. Și, paradoxal, cel mai ușor e să nu o trăiești, să te ascunzi după rutine și reguli și să mergi ca o casetă, rotindu-te la nesfârșit. Nu vreau să trăiască cu teama de a îmbătrâni, mă uit la femeile de vârsta mea și devin obsedate de riduri sau fire albe și de dacă soțul va mai sta lângă ele și încearcă orice pentru a arăta cu 5 ani mai tinere. Mi se pare ușor o prostie, chiar dacă accept demersul până la transformarea în obsesie. At the end of the day, if we love, iubim indiferent de omul pe care îl iubim are un rid între sprâncene și 30 de fire albe la tâmple, indiferent de e îmbrăcat din cap până-n picioare în alb sau negru. Iubim pentru că iubim, atâta timp cât ni se întâmplă.

Revenind la Sara, nu vreau să o mint, așa cum spuneam, cu promisiuni despre câmpii verzi și norișori după moarte, dar în schimb încerc să îi arăt micile sclipiri ale fiecărei zi, pentru că sunt acolo. La fel cum se văd toate cele negre de mai sus, se văd și astea. Un câine care vine să îți lingă mâna în drumul spre mașină, o rază de soare care îți traversează vârful nasului, o melodie care începe să prindă contur în mâinile și încăpățânările tale, privirea oamenilor care o iubesc, zâmbetul fugitiv al bătrânicii care vinde castraveți în piață, senzația când te lași greu în pat după o zi de alergat pe dealurile bunicului, râsete ce îți fură respirația, o baie rece într-o zi prea caldă, vocea mea când se trezește dimineața sau brațele mele când se lovește, cei trei şoferi ai celor trei maşini aliniate să facă stânga, căscând perfect sincron, ca un balet de somn pregătit pentru un unic spectator. Și milioane altele. În fiecare zi.

Iar, pe lângă astea, recunosc că i-am mai spus ceva

  • Ce sunt eu mama, adult sau copil?
  • Un adult mai mic.
  • Dar nu mă joc cu tine, uneori chiar mai mult decât ceilalți copii?
  • Ba te cam joci.
  • Păi și atunci nu sunt puțin și copil?

Și chiar cred asta, cred că avem de ales dacă o dată cu anii și ridurile ne transformăm în persoane serioase sau rămânem, oarecum copii. Și ea, ca mine, și ca oricine, are posibilitatea să aleagă să rămână măcar puțin copil. Și asta a mai înveselit-o puțin. Să devină un adult copil pare o consolare bună.

Un adult căruia îi place încă să se joace, care încă face ghidușii și care încă lasă zeama de pepene roșu să îi curgă pe bărbie, unul care încă e curios și citește pentru că încă e mic și nu știe nimic, unul care zâmbește, poate chiar și atunci sau tocmai când oamenii sunt răi cu el, un om mic și vesel și duios, asta îmi doresc pentru Sara, unul care știe să trăiască indiferent că are 6 sau 26 sau 56 de ani :).

IMG_5849

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s